October 28, 2008

Tarkovski - Andrei Rubliov


The bell casting scene (sursa)


____________________________________________________



La mormantul lui Andrei Tarkovski
Sainte-Geneviève-des-Bois Russian Cemetery, France

Philosophers who believe

One should not equate philosophical thought with atheistic/agnostic thought. A "sample" of eleven contemporary "philosophers who believe", refuting the insinuation that intellectuals are unbelievers, is featured in the book Philosophers Who Believe: The Spiritual Journeys of 11 Leading Thinkers (Intervarsity Press, 1997), by Kelly James Clark, Editor. The eleven leading thinkers contributing to the book are Basil George Mitchell (former Nolloth Professor of the Philosophy of the Christian Religion in the University of Oxford), Alvin Plantinga (John A. O'Brien Professor of Philosophy, University of Notre Dame), John Rist, Stephen T. Davis (Russell K Pitzer Professor of Philosophy, Claremont McKenna College), Nicholas Rescher (University of Pittsburgh), Frederick Suppe (Professor Emeritus of philosophy at the University of Maryland), Richard Swinburne (Emeritus Nolloth Professor of the Philosophy of the Christian Religion, University of Oxford, Emeritus Fellow of Oriel College, Oxford, Fellow of the British Academy, an eastern orthodox christian), Mortimer J. Adler (1902 – 2001), Terence Penelhum, Linda Trinkaus Zagzebski (Kingfisher College Chair of Philosophy of Religion and Ethics at the University of Oklahoma), and Nicholas Wolterstorff (Noah Porter Professor Emeritus of Philosophical Theology, and Fellow of Berkeley College at Yale University). Richard Swinburne's chapter is titled "The Vocation of a Natural Theologian".

October 27, 2008

Prefaţă la "Antropologia iconică"

Prefaţa lui Adrian Lemeni la lucrarea lui Florin Caragiu "Antropologia iconică" (sursa - blogul lui Florin Caragiu)

Lucrarea „Antropologia Iconică reflectată în opera Părintelui Dumitru Stăniloae” a domnului Florin Caragiu actualizează resorturile profunde ale teologiei Părintelui Stăniloae în ceea ce priveşte antropologia.

În contextul contemporan dominat de o sumă de tendinţe antropologice în care, adesea, taina omului este mutilată şi redusă la una dintre funcţiile existenţei sale (economică, socială, politică, culturală, etc.), recuperarea şi valorificarea antropologiei iconice reprezintă un demers fundamental.

În această perspectivă, constituţia iconică a fiinţei umane arată că taina omului nu se epuizează în explicitarea detaliată a materialităţii sale. Astfel, antropologia iconică depăşeşte orice teorie naturalistă de înţelegere a originii şi destinului omului.

În lucrarea sa, Florin Caragiu evidenţiază şi valorifică multiple aspecte ale antropologiei iconice, plecând de la antropologia părintelui Dumitru Stăniloae. Acesta afirma că: „persoana umană este cuvânt cuvântător inepuizabil”. În această perspectivă, în cadrul lucrării este prezentată înţelegerea omului ca fiinţă dialogică, deopotrivă cu alteritate şi orientarea spre comuniunea învăluită de Cuvântul lui Dumnezeu.

Sunt reliefate valenţele pozitive ale limbajului iconic care surprinde dinamica persoanei şi comuniunii. Este un limbaj relaţional care evită riscul manipulării şi obiectivizării rigide a conceptelor din antropologie.

Lucrarea „Antropologia Iconică reflectată în opera Părintelui Dumitru Stăniloae” este articulată la preocupările antropologice actuale, constituindu-se într-un răspuns care poate să indice reperele semnificative ale antropologiei fundamentate hristologic şi împlinite în spaţiul ecleziologic.

Conf. dr. Adrian Lemeni,
Catedra de Teologie Sistematica,
Facultatea de Teologie Ortodoxa,
Universitatea Bucuresti

Sfantul Dimitrie cel Nou (Basarabov) - 27 Octombrie

7th Chant from the Akathist of St. Dimitri the New (Basarabov), Romanian Orthodox Byzantine Chant sung by the choir of the Romanian Patriarchy (sursa).




Cântarea I din Canonul Cuviosului Dimitrie cel Nou (1st Chant from the Kanon of the pious St Dimitri the New) - Romanian Orthodox Byzantine Chant (sursa).




October 21, 2008

Un eveniment editorial: "Teologie Ortodoxă şi Ştiinţă - Repere pentru dialog"

Un imbucurator eveniment editorial in Romania, pentru cei interesati in dialogul dintre stiinta si teologia Ortodoxa: volumul de 500+ pagini "Teologie Ortodoxă şi Ştiinţă - Repere pentru dialog" avandu-i pe Dr. Adrian Lemeni si Pr. Dr. Răzvan Ionescu ca autori. Editia II a aparut in 2007 (editia I - 2006, fiind epuizata). Dupa cartea lui Alexei Nesteruk "Light from the East. Theology, Science, and the Eastern Orthodox Tradition" (Augsburg Fortress Publishers, 2003), avem acum o importanta contributie romaneasca!
____________________________________________________


"Teologie Ortodoxă şi Ştiinţă - Repere pentru dialog"
Adrian Lemeni and Fr. Răzvan Ionescu
2nd Edition (2007), IBMBOR Publishing (Bucharest), 516pp.


Foreword by V. Rev. Prof. Dr. John Breck


The aim of both science and theology is to attain and express Truth. Science attempts to achieve this end by experimentation and analysis within the sphere of the material world, the physical realm of empirical reality. Theology is usually characterized as concentrating on the “metaphysical”: transcendent reality, the domain of God.

Christian theology, however, has as its true focus the interplay between the visible and the invisible, between the created and the uncreated, between transcendence and immanence. It is based on the conviction that God entered time and space in order to bring his creation - and specifically human persons, created in his divine Image - from death and corruption to eternal life, an everlasting communion with himself. In the person of the incarnate Logos or Word, God bridged the infinite gulf between the created and the uncreated, between the human and the divine, and he did so as both Creator and Redeemer.

This vision of creation and redemption is essentially, profoundly theological. Yet it concerns in the most direct way the “world,” the natural order, which is the object of scientific investigation. Science and theology, therefore, properly complement each other. Science provides the empirical data to which theology applies its particular hermeneutic or interpretive perspective, the purpose of which is to discern within the framework of the “real” that which is “true.” If science describes for us the nature of the world and its manner of functioning, theology is responsible for interpreting that information in light of divine revelation. The aim of theology, then, is to discern, in and through physical reality - by means of the data provided by scientific inquiry, as well as by revelation - the presence, the purpose, and the will of God.

Typically, and to our detriment, we have set rational analysis of experimental data over against spiritual contemplation of transcendent reality, scientific investigation over against revelation, rational theory over against theôria or spiritual vision. It is imperative, therefore, that we move beyond the long-accepted dichotomy between science and theology, in order to achieve a new epistemology based on a thoroughgoing integration between the two.

In this book, conceived as a textbook to offer guidelines for a constructive dialogue between science and theology, Razvan Ionescu and Adrian Nicolae Lemeni take important steps toward achieving a new vision, an authentic theôria, that serves the apologetic purpose of fostering that dialogue. Both are scientists, both are theologians. Shaping their reflection from a neo-patristic perspective (recovering for us the indispensable theôria of the Church Fathers that fully integrated the science of their day into their vision of spiritual reality), they preserve an appropriate stress on the ecclesial character of theological knowledge, as they develop a “philosophic epistemology” that mediates successfully between scientific research and theological experience.

This is an important work that deserves the widest possible readership. It is more than a simple textbook. The authors have succeeded in producing a work of serious scientific and theological reflection that should serve as the foundation for an independent discipline in the curricula of our theological seminaries and university faculties. Like science, authentic theology has as its subject matter the world of our immediate experience. As the authors make clear, a true understanding of that world requires that we discern within its empirical phenomena, subject to scientific analysis, the presence and purpose of divine life, the Life of the Holy Trinity. Their aim is to lead us toward just such an understanding, and, by the grace of God, they succeed admirably.

V. Rev. Prof. Dr. John Breck

____________________________________________________


Locatia originara a articolului - aici.
O recenzie scrisa de dl. Bogdan-Ioan Stârceanu, se poate gasi aici.

Despre model în fizică şi în teologia ortodoxă

Despre model în fizică şi în teologia ortodoxă:
repere pentru un posibil dialog contemporan
între ştiinţă şi ortodoxie
[1]


Pr. Răzvan Andrei Ionescu[2]


Introducere

Problematica întâlnirii dintre demersul ştiinţific şi cel teologic în istorie este complexă. Ian Barbour, erudit cercetător contemporan preocupat de tipologia raporturilor dintre ştiinţe şi religie, menţionează existenţa a patru tipuri de relaţie: conflict, independenţă, dialog sau integrare. Lucrarea de faţă îşi propune să îmbogăţească perspectiva mai sus menţionată făcând apel la viziunea neopatristică contemporană, şi anume aceea prin care teologia ortodoxă de astăzi, printr-o căutare de continuitate de metodă şi de înţelegere cu teologia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii din toate veacurile, doreşte să asume relaţia cu cultura acestui veac. Întreprinderea de faţă se poate dovedi cu atât mai necesară cu cât schema tipologică propusă de Ian Barbour presupune riscul lecturării raporturilor dintre ştiinţă şi religie exclusiv în termenii orizontalităţii, cu alte cuvinte ca întâlnire între două moduri culturale autonome spaţiului lumii create, şi deci ancorate exclusiv în imanent. Or, teologia nefiind orizontală, ci fundamental verticală, ca una ce se hrăneşte din experienţa prezenţei harului dumnezeiesc, având însă consecinţe (şi) în planul orizontalităţii, întâlnirea dintre teologie şi ştiinţă o vedem mai curând ca o cruciformă intersectare între vertical şi orizontal, adică între cultura omului, ancorată în competenţele acestei lumi, şi cultura lui Dumnezeu, cea prin care Dumnezeu cultivă pe om în coordonatele împărăţiei cerurilor - aici şi acum, dar purtând roadele vveşniciei -, o cultură pe care ieromonahul Rafail Noica o numeşte atât de inspirat „cultură a Duhului”.

Atât teologia cât şi ştiinţa, în demersul lor de reprezentare şi de înţelegere a realităţii pe care o investighează prin competenţe proprii, şi la care se raportează şi una şi cealaltă prin intermediul experienţei nemijlocite, se ajută de instrumente conceptuale menite să le uşureze misiunea. Unul din acestea, care apare pregnant în spaţiul ştiinţei, şi cu precădere în cel al fizicii sau al matematicii, este modelul. Astăzi, prezenţa modelului în investigarea ştiinţifică ne pare atât de firească, iar cultural, în sensul culturii tehno-ştiinţifice din modernitate, asociem într-un mod atât de imediat modelul demersului ştiinţei, încât întrebări de genul: „teologia, ca şi demers de cunoaştere, face oare apel la o structură similară modelului din ştiinţe, dar în demers de competenţă proprie?” ne pot surprinde. Cu toate acestea, în sensul dialogului dintre ştiinţă şi teologie, care caută consecvent clarificarea raporturilor, interogaţii privind ceea ce acoperă noţional conceptul de „model” în teologie ne apar a fi astăzi în deplină legitimitate. Face teologia apel la model, şi dacă da, cum? Care ar fi raporturile modelului de expresie teologică cu cel de expresie ştiinţifică? Similaritate? Identitate? Compatibilitate?

Voi încerca în cele ce urmează o desluşire a rolului modelului ca şi mediator în vederea reprezentării şi înţelegerii, atât în spaţiul de manifestare al ştintei actuale, cât şi, de ce nu?, în cel al teologiei, desluşire pe care o propun în coordonatele de întâlnire dintre cultura omului şi „cultura Duhului”, evocate mai sus. Demersul poate constitui un posibil ferment al unei deschideri de perspectivă venite din spaţiul Ortodoxiei pentru ceea ce înseamnă analiză contemporană a raporturilor dintre ştiinţă şi religie, operabilă pe fondul unei reconsiderări a conceptului de model în spaţiul culturii, prin cultură înţelegând atât cultura orizontală, fie ea de expresie ştiinţifico-tehnică, cât şi cea verticală, de tip teologic.

Despre metodă în ştiinţă şi în teologie –
privire comparativă


Modernitatea, prin iniţiativa de eficientizare a gândirii în vederea unei investigări mai sigure a naturii, va marca un pas revoluţionar la nivel metodologic, ducând printre altele la definirea, şi deci la precizarea coordonatelor demersului ştiinţific faţă de oricare altă formă de cunoaştere. Ia naştere astfel metoda ştiinţifică de cunoaştere. Este momentul începând cu care ştiinţa şi teologia ne apar mai pregnant ca oricând a fi două demersuri de cunoaştere cu obiecte şi metodologii diferite. Pe de o parte, stiinţa se dezvoltă cercetând natura, universul, lumea materială organică sau anorganică, şi vizează o cunoaştere care se structurează cel mai adesea ca şi achiziţie discursivă de informaţie. Pe de cealaltă parte, teologia caută sfinţenia ca şi mod specific de fiinţare a făpturii umane în proximitatea harului lui Dumnezeu, şi, în mod secundar, o eventuală semnificare a cunoaşterii universului material prin prisma experienţei duhovniceşti. Obiectul cunoaşterii în ştiinţe este lumea, în timp ce în teologie este Dumnezeu, iar în mod secundar, lumea.

Metoda ştiinţifică permite articularea unor construcţii intelectuale de reprezentare şi de înţelegere a lumii prin implicarea compartimentului uman numit intelect. Omul încearcă pe cale raţională[3] să înţeleagă fenomenele observabile în natură, şi înţelegerea acestora îi permite să construiască la rândul său unelte, conceptuale sau materiale, realizate prin copiere servilă sau creativă, prin care exercită la rândul său o influenţă asupra naturii. Ştiinţa se foloseşte pentru aceasta de experiment. Deşi metoda teologiei este, asemenea celei ştiinţifice, profund experienţială, în teologie nu vorbim de experienţă ca şi consecinţă a unei iniţiative în planul gândirii, prin care s-ar urmări reprezentarea la nivel intelectual a ceva observabil din lumea fizică, ci mai curând de o experienţă de tip relaţional, care se produce printr-o întâlnire nemijlocită cu Obiectul cunoaşterii – Dumnezeu, din a cărui prezenţă creştinul se împărtăşeşte:

„[...] în afara realei experienţe de Dumnezeu, simpla documentare intelectuală nu duce la ceea ce este adevăratul sens al religiei: cunoaşterea fiinţială a Celei dintâi Fiinţe, adică Dumnezeu, „cunoaştere” – ca pătrundere în însuşi Actul Fiinţei vecinice. Aceasta este viaţa cea vecinică, să te cunoască, pre Cel Unul adevărat Dumnezeu (Ioan 17, 3)”[4].

Experienţa teologică este fundamental diferită de experimentul ştiinţific, cel puţin faţă de cum acesta din urmă se defineşte în modernitate : interogare a naturii după o metodă care să asigure, să garanteze eficienţa răspunsului. Daca succesul demersului ştiinţific se explică în mare măsură prin eficacitatea metodei utilizate, demersul teologic nu oferă nici o siguranţă absolută prin metodă, pentru că în teologie nu metoda este garanţia succesului[5], ci onestitatea cu care inima se deschide harului lui Dumnezeu, şi respectiv fiinţa întreagă, la nivel de fiinţare, prezenţei Fiinţei Supreme, îndumnezeitoare. Experienţa teologică este întâlnire cu Cineva care răspunde iubitor, şi nu doar raţional, iniţiativei umane de dialog. În această întâlnire, persoana umană nu se poate implica pe compartimente, cum ar fi cel intelectual, ci numai ca întreg, spune arhimandritul Sofronie,

„[...] nu numai fiindcă gândirea conceptuală omenească este pur şi simplu prea limitată în diapazonul ei pentru a cuprinde realităţile dumnezeieşti, ci mai ales pentru că adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu nu poate fi dată decât fiinţial, prin experienţa vie a întregii noastre făpturi”[6].

Teologic, eficienţa ştiinţei este recunoscută în întregime în investigarea obiectului său specific de cunoaştere, care este ceea ce ţine de materialitatea lumii în care trăim, dar competenţa ştiinţei este limitată în ceea ce are legătură cu domeniul interiorităţii şi fiinţării umane, întrucât:

„[…] nu totul în fiinţarea omului, şi deci cu atât mai mult în Fiinţarea Dumnezeiască, se supune metodei ştiinţifice de cunoaştere”[7].

De altfel, omul de ştiinţă este conştient de lipsa intrumentarului metodologic şi conceptual necesar investigării spaţiului interiorităţii umane, şi, cu atât mai mult, a tot ceea ce ţine de ontologic. În plus, Dumnezeu nu este în mod general recunoscut, nu constituie o evidenţă pentru toţi, nu împlineşte deci condiţia necesară pentru a fi acceptat, în sens ştiinţific, în categoria „obiectelor” de cunoaştere.

Şi ştiinţa şi teologia propun o imagine coerentă şi interior-consistentă asupra realităţii. Afirmaţia unora potrivit cărora cele două demersuri ar fi diferite în sensul că primul se fundamentează (exclusiv) pe observaţie iar al doilea (exclusiv) pe autoritate nu are consistenţă în realitate. Am văzut că şi unul şi celălalt au în miezul lor experienţa, chiar dacă calitativ diferită, după cum, deopotrivă, ambele includ autoritatea în câmpul lor de manifestare. Viaţa mistică este fundamental experimentală, şi autoritatea se construieşte în Biserică pornind de la realitatea concretă a experierii prezenţei divine. Ştiinţa, deopotrivă experimentală, nu exclude nici ea autoritatea: rezultatele ştiinţei sunt deseori acceptate prin actul de încredere în autoritatea şi probitatea profesională a celor care fac parte din comunitatea ştiinţifică. Evident, această încredere are la bază caracterul verificabil şi trans-subiectiv al rezultatelor de tip ştiinţific.

Dacă ştiinţa îşi concentrează atenţia asupra universului fizic, asupra exteriorului uman accesibil prin simţuri, teologia priveşte înnoirea omului lăuntric, transformarea realităţii interior-umane. Aceasta ne face să distingem între domeniul de competenţă al ştiinţei, ca fiind cel al exteriorităţii umane, şi cel al teologiei, ca fiind cel al interiorităţii. Distincţia comportă însă nuanţe. Aşa cum cunoaşterea lumii înconjurătoare structurează interiorul fiinţei umane, antrenându-l într-o devenire, tot aşa schimbarea universului interior printr-o disciplină duhovnicească dă naştere unei noi vieţuiri în lume, cu impact asupra materialităţii lumii. Între interior şi exterior există o interdependenţă şi o inter-relaţionare.

Există voci care vor să plaseze teologia în aria subiectivităţii iar ştiinţa în cea a obiectivităţii. Distincţia nu este absolută. Incontestabil, unul dintre cele mai obiective aspecte ale lumii este faptul ca omul este subiectiv. Ştiinţa nu-l poate cuprinde, ci doar „descrie” prin aspecte obiectivabile. Obiectivitatea ştiinţei plăteşte preţul unui anumite viziuni simplificatoare asupra lumii, prin eliminarea aspectelor considerate secundare, viziune cunoscută şi asumată ca atare, în timp ce în teologie reperele obiectivităţii ţin de conlucrarea cu raţiunile lui Dumnezeu încifrate în lume, raţiuni descoperibile prin lucrarea harului.

Pentru a înţelege cum funcţionează ştiinţa, sa remarcăm că, în pofida spectrului tot mai larg de discipline ştiinţifice, toate posedă, cel puţin în mare, un numitor comun, care este cel metodologic:

„Metodologia ştiinţifică este unică şi invariantă: de la lucrările lui Galilei şi ale celorlalţi întemeietori ai ştiinţei moderne, ea nu s-a schimbat. Ceea ce nu va să însemne că într-o bună zi metodologia ştiinţifică nu se va schimba. Dar această schimbare nu va putea avea loc decât sub presiunea unei necesităţi absolute a faptelor experimentale, şi nu prin voinţa vreunui om de ştiinţă sau a vreunui filosof”[8].

Această metodă se doreşte obiectivă, sau, mai bine zis, trans-subiectivă. Cu alte cuvinte, oricine o poate aplica, în măsura în care nu se lasă parazitat de influenţa factorilor de tip subiectiv (emoţii, convingeri personale, etc) pentru a ajunge la rezultate coerente şi general verificabile. Aici rolul comunităţii ştiinţifice este decisiv, ca una ce validează în plan social rezultatele obţinute, prin intermediul spiritului critic comunitar.

Schema clasică de dezvoltare a investigării de tip ştiinţific, venită din modernitate, presupune următoarele etape: datele, faptele observate pe cale experimentală sunt asamblate cam în acelaşi fel în care sunt asamblate piesele unui joc de tip puzzle, punându-se în evidenţă relaţiile dintre ele. Pe baza unui model, adică a unei structuri simbolice deja existente şi a cărei proprietăţi sunt cunoscute experimentatorului, se construieşte o teorie ştiinţifică, care rămâne a fi verificată ulterior. Teoria exprimă creativitatea autorului, orice teorie este subdeterminată de datele iniţiale, plus-valoarea adăugată fiind expresia unui aport personal venit deseori – istoria ştiinţei o confirmă – printr-un mecanism de tip intuitiv, iar nu deductiv.

„Toate ştiinţele se bazează pe o serie de fapte „evidente” (sau date experimentale) pe care trebuie să le explice şi cu care se confruntă diversele teorii. Datele experimentale se află într-o serie de relaţii, care sunt interpretate în cadrul unor modele [...]. Nu toate faptele sunt la fel de relevante pentru o teorie sau alta, unele fapte au trebuit chiar să fie neglijate în anumite etape ale dezvoltării ştiinţifice”[9].

Prin intrumentele sale de lucru, cercetătorul măsoară şi descrie fenomene, şi aceasta într-o manieră contextuală. Cu alte cuvinte, o observaţie nu este independentă de cadrul în care a fost produsă, iar măsurătorile realizate nu produc doar numere, ci cer deopotrivă un cadru de interpretare. Iată de ce una dintre condiţiile de rigurozitate a cercetării este specificarea precisă a condiţiilor în care au loc observaţiile şi măsurătorile.

„Aceste detalii sunt fundamentale întrucât etapa următoare este căutarea relaţiilor de tip cauză-efect sau a corelaţiilor cu diferiţi parametri în vederea generalizării fenomenului prin eliminarea condiţiilor secundare”[10].

Teoriile, numite deopotrivă „legi ale naturii”, sunt rezultatele generalizării unor observaţii punctuale, şi se exprimă prin enunţuri care şi-au probat eficienţa în a descrie un număr determinat de fenomene. Dar, fapt cel puţin la fel de important, sunt susceptibile a putea descrie şi alte fenomene, a căror logică interioară nu este încă cunoscută. Dacă se reuşeşte, câmpul de aplicabilitate al teoriilor creşte. Teoriile sunt valabile atâta vreme cât nu s-au identificat cazuri contradictorii. Iar când acest fapt se produce, punând în evidenţă insuficienţa unei teorii, teoria trebuie perfecţionată spre a răspunde noilor exigenţe. În acest fel, eşecul devine factor de progres. Pe de altă parte, orice verificare nouă a unei teorii pune o cărămidă la fundamentul credibilităţii ei.

În trecut, existenţa pluralităţii teoriilor a făcut oamenii de ştiinţă atenţi la definirea domeniilor lor de valabilitate, a limitelor şi competenţelor lor. Astăzi, această atenţie se mută, odată cu dezvoltările din sânul fizicii cuantice, asupra valabilităţii modelelor, alternative, care concură în a favoriza înţelegerea uneia şi aceleiaşi teorii. Astfel, exigenţele de tip contextualitate, prezente în modernitate în special în spaţiul inter-teoretic, le regăsim astăzi (şi) în cel intra-teoretic. Exerciţiul contra-argumentelor arată modelelor punctele slabe şi provoacă la o reînnoită reflecţie şi dezvoltare. Important este spiritul în care se produce actul ştiinţific: o neîntreruptă verificare care să presupună implicit onestitatea recunoaşterii greşelilor.

Faptele furnizate de o observare riguroasă se doresc a fi invariante. Teoriile şi modelele sunt, dimpotrivă, polimorfe. Acestea din urmă îşi schimbă forma o dată ce tabloul cercetării se desăvârşeşte prin adăugarea de noi date şi relaţii. Exigenţa ştiinţifică cere ca teoriile şi modelele să respecte întotdeauna riguros datele experimentale şi relaţiile dintre ele. Henri Poincaré compara la epoca sa procesul de adunare al faptelor disparate cu cel al construirii unei case dintr-un morman de pietre: coeziunea şi trăinicia întregului depind de respectarea riguroasă a fiecărei etape. Rezistenţa casei va trebui probată prin vânturile şi aversele potrivnice ale contra-argumentelor. Iată deci că misiunea experimentatorilor este nu numai verificarea teoriei sau a modelului, ci şi căutarea faptelor care pot să le infirme, să le contrazică. Este limpede deci că, odată formulate modelele sau teoriile, ele nu sunt nici pe departe decisive. Ştiinţa este o cunoaştere discursivă, ea nu duce la certitudini absolute. Concluziile sale sunt întotdeauna provizorii, incomplete, şi, în consecinţă, supuse revizuirilor. Teoriile, respectiv modelele, se schimbă în timp, şi ştiinţa poate asigura teste mai mult sau mai puţin pertinente în vederea evaluării lor.

Lipsa de concordanţă dintre teorie şi noile date experimentale este motorul reînnoirii teoriilor sau, deseori, al adăugării unor ipoteze auxiliare. Teoriile influenţează observaţiile, adică modul în care o teorie este formulată intervine hotărâtor asupra felului în care datele sunt culese – asistăm practic la o experienţă de tip filtrare a realităţii. Aceasta se manifestă atât prin selectarea fenomenelor, cât şi prin alegerea variabilelor considerate semnificative pentru experiment, neexcluzând deopotrivă un anume limbaj şi un anume tip de instrumente de investigare. Cu alte cuvinte, felul întrebărilor pe care le punem, tributar paradigmei de abordare, determină fundamental tipul de răspuns posibil. Este ca şi cum am privi lumea prin ochelari coloraţi: inevitabil, lumea se va dezvălui prin prisma culorii ochelarilor. Teoriile se supun unui joc al dependenţelor de un pattern generalizat în societatea oamenilor de ştiinţă dintr-un anume moment şi context istoric, consideră Thomas Kuhn. Acest pattern este un set de presupoziţii conceptuale şi metodologice, general acceptate, pe care acesta le numeşte paradigmă, si care influenţeaza decisiv cadrul şi modul în care trebuie interogata si investigata, în sens ştiinţific, natura.

Observăm astăzi că metoda teologiei împrumută deseori, şi a făcut-o în special în cursul ultimelor secole, de la modernitate încoace – a se cerceta pentru aceasta instrumentele de cercetare propuse în cadrul disciplinelor teologice predate în facultăţile de teologie - repere specifice demersului ştiinţific. Aceste repere au ca misiune precisă aceea de a asigura un plus de „ştiinţificitate”, adică un plus de precizie şi de rigoare cunoştinţelor dobândite – a se vedea în acest sens cazul metodei istorico-critice de exegeză, sau studiul geografiei biblice, etc. Atunci când împrumuturile au covârşit însă miezul trăirii teologice – care se însuşeşte (întâi de toate) mystagogic, şi nu (doar) pedagogic ! – teologia a devenit o ştiinţă printre altele, o disciplină unde exigenţele de formă au înăbuşit fondul, de unde şi o profundă schimonosire a acestuia. În loc să răspundă prin cuvânt viu, încărcat de har, nevoii de mântuire a oamenilor dintr-o epocă anume, teologia a riscat divizarea în discipline academice care însemnau „studiu”, „cercetare”, dar în nici un caz „trăire a harului dumnezeiesc”, spre care îndeamnă toţi Părinţii Bisericii. De unde o teologie prăfuită, dacă nu moartă, şi eventual frustrat-îngrijorată de avansarea ştiinţelor, faţă de care are senzaţia cvasipermanentă a „rămânerii în urmă”. Scolastica este o astfel de teologie, fie ea manifestată în spaţiul apusean sau oriental.

Metoda teologiei nu este o metodă umană. De altfel, nici o metodă umană nu poate garanta succesul intreprinderii teologice. Singura metodă a teologiei este efortul divino-uman, adică uman ajutat de prezenţa dumnezeiască, de a gusta harul sfinţitor prin care oamenii ajung, încetul cu încetul, să trăiască la cote dumnezeieşti. Oamenii nu-L cuprind pe Dumnezeu prin gândire, şi nu este de mirare, întrucât nici copiii nu cuprind gândurile şi înţelepciunea părinţilor lor, fie ea manifestată strict omeneşte. Or, Dumnezeu există înainte de noi cu o eternitate, şi vieţuind în sensul dumnezeirii, adică nelimitat de nici o condiţionare a creatului, ceea ce arată în ce măsură vârsta şi înţelepciunea noastră în faţa vârstei şi înţelepciunii Lui sunt ceva de domeniul neglijabilului. Cu toate acestea, Dumnezeu propune o cale minunată, prin care timpul şi spaţiul se comprimă în faţa Tainei care se petrece cu omul chemat să guste prezenţa dumnezeirii. Este precum copilul se încredinţează prezenţei părinteşti prin încredere absolută şi nemijlocită – în-credere, cred-inţă, iată două derivate ale aceleiaşi rădăcini semantice -, lipindu-se în întregime de cei pe care îi iubeşte, şi aşa participând la viaţa lor, împărtăşindu-se din prezenţa lor, şi în acest fel învăţând. Or, iubind pe Dumnezeu, Cel ce se lasă descoperit în adâncul inimii prin iubire, omul se (re)structurează printr-o participare echivalentă cu o împărtăşire din realitatea celui pe care Îl iubeşte – Dumnezeu, participare care condiţionează şi declanşează înţelegerea. Teologic, înţelegerea nu poate fi treaptă preliminară participării, din simplu motiv că participarea condiţionată de intelect riscă să rămână întotdeauna la nivelul minţii umane. Or, participarea „duhovnicească” este inspirată de Duhul Sfânt şi dă putere peste limitele şi condiţia firii şi raţiunii umane.

Metoda teologiei este iubirea. Prin simţirea prezenţei divine omul intră într-o dinamică a transformării lăuntrice iar în viaţa sa interioară se operează o deschidere către prezenţa harului, pe care îl resimte nu atât ca termen de autonomie, cât de întâlnire cu un Cineva profund ancorat în intimitatea sa. Nu trebuie să ne mire faptul că descoperirea lui Dumnezeu este percepută deseori în interiorul universului interior uman în coordonatele unei adevărate îndrăgostiri. Aceasta cheamă la o adâncire personală, la o plonjare în adâncurile sinelui, acolo unde Hristos sălăşluieşte tainic începând cu momentul botezului. Deopotrivă, provoacă o reconsiderare a tuturor valorilor interioare prin prisma bogăţiei de viaţă care izbucneşte în suflet îşi face simţită prezenţa. Convertirea la credinţă, metanoia, adică „înnoire a minţii”, implică o nouă privire asupra lumii, o nouă înţelegere, şi cu precădere o înţelegere iubitoare.

October 17, 2008

Sf. Ioan de la Rila (19 Octombrie) sarbatorit in Antarctica

Pe 19 Octombrie va fi sarbatorit Preacuviosul Ioan de la Rila.

Sf. Ioan de la Rila (sursa: Wiki Commons)

Cred ca n-ar fi deloc neinteresant de mentionat, cu aceasta ocazie, ca cel mai sudic lacas de cult ortodox din lume este St. Ivan Rilski Chapel situat in cadrul bazei Sv. Kliment Ohridski a Institutului Antarctic al Bulgariei (Livingston Island in the South Shetland Islands):

Capela Sf. Ivan Rilski (sursa: Wiki Commons)


Pe de alta parte, cea mai sudica biserica Ortodoxa din lume este Biserica Sfanta Treime (apartinand de Biserica Ortodoxa a Rusiei) situata pe King George Island:

Biserica Ortodoxa Sf. Treime, langa baza Bellingshausen (Rusia)
(Sursa : Wiki Commons)

October 16, 2008

Congres 2008 - spicuiri

"Nu poti apela la stiinta pentru a cunoaste realitatea ultima. Stiinta este, si ea, o binecuvantare a Domnului" (Alexei Nesteruk, University of Portsmouth, UK) [sursa: "Stiinta este, si ea, o binecuvantare a Domnului" - concluzia unui fizician, articol pe hotnews.ro despre Congresul International "Dialogul dintre stiinta si religie in lumea ortodoxa"]. Alexei Nesteruk este autorul a doua volume fundamentale privind dialogul dintre stiinta si teologia ortodoxa:
si, foarte recent (aparuta in septembrie 2008),

October 15, 2008

Praises Stichera for St. Paraskeva (October 14)

From the OrthodoxWiki Encyclopedia: A sticheron (plural: stichera) is a particular kind of hymn used in the Liturgy, while a sticherarion is a book containing the stichera for the morning and evening services throughout the year. Stichera are also found in the Menaion and Octoechos. This should not be confused with the vestment "sticharion." Stihirile Laudelor pentru sfânta Parascheva (Praises Stichera for St. Paraskeva) - Romanian Orthodox Byzantine Chant 


Stihirile Laudelor - Cantarile Sf. Cuv. Parascheva pe video.crestinortodox.ro

October 6, 2008

Perspectiva Dialogica a Limbajului in Inteligenta Artificiala si in Teologia Crestina

The abstract of a recent article:


The Dialogic Perspective of Language in Artificial Intelligence and Christian Theology

Florin Caragiu, Adrian Lemeni and Stefan Trausan-Matu

Abstract: In a Christian view, consciousness, memory and language are three interpenetrated modes of the human being that indicate the relational and dialogic ontology in the created realm. We make a short introduction to the problem of language in artificial intelligence, distinguishing two basic classes of languages: dialogic and monologic. In the same time we indicate the growing non-reductive tendency in the sciences stimulated by the failure of the programmatic strivings to reduce language and consciousness to artificial intelligence. The recognition of limits is regarded as a most important step towards the healing of the artificial split between theology, philosophy and sciences. As the language of theology is integrative, we present first shortly a recent triadologic and iconic approach to the theology of person, self and soul, made by the Romanian Father Ghelasie of Frasinei. As regarding the human knowledge, the distinction between the created and the uncreated reality and the distinction between being and energy asks for a double methodology seen in a unitary way. The synthesis of St. Gregory Palamas from the XIV-th Century on the distinction between being and energies in God is translated also at the anthropological level. As a consequence we can talk not only about a divine apophaticism, but also about an apophaticism of the human being, person or soul relative to the field of its energetic reflections. This can be read also in terms of a revelatory distinction between language and thinking. In this perspective, language is affirmed as the apophatic or holistic source and generative-model for thinking, provider of the concreteness that actualizes and fulfils the discourse of thinking. In the last part of our article we present an important non-reductive trend in the contemporaneous research, the growing tendency to affirm a unitary non-reductive and non-separating view in gnoseology. In the current mainstream of thought the ontological unity of the world is affirmed (Planck, Prigogine). The interpenetration or inseparability without confusion between theological and scientific language is brought into light in the plane of philosophical or meta-physical reflection by personalities as Heisenberg and Weizsäcker. Christian thinkers speak of an open epistemology (Torrance) or an existential and relational ontology corresponding to the ontological monodualism required by the substantial distinction and the onto-iconological relation of interpenetration between the created and the uncreated realm (Nesteruk). We follow the classification of sciences, made by Jean Ladrière, in: formal sciences represented by mathematics and logic, empiric-formal sciences built on the basis of models given by physics and hermeneutic sciences that are interpreting the signs and symbols from a written or spoken discourse. The irreducible contextual dimension of language makes manifest the living personal presence implied in it with all its relational background and openness. The distinction between a natural language and an artificial one is highly relevant for our evaluation of the dialogic perspective of language in artificial intelligence and Christian theology.