April 22, 2009

Arrow of time - a metaphorical representation




In the light of Fr. Ghelasie Gheorghe's view on the fundamental distinction between the "Big Bang of the Creation" and the "Big Bang of the fall" (with the latter associated to the Big Bang of contemporary cosmology), the above progression of images is construed as a metaphorical representation of the arrow of post-lapsarian time, pertaining to the garments of skin mode of the Creation. The garments of skin in themselves represent a deep mystery, both concealing and revealing (through the nous, in repentance) - the uncorrupted Creation at the same time. The "arrow" points forward to an icon the Age to Come, when humanity and the Creation will be clothed in the garments of light.

For image sources and credits, see the links below:
____________________________________________________________________


This section of the blog consists of attempts to understand, explore and elaborate on the views of Fr. Ghelasie Gheorghe (1944-2003) on the distinction between the "big bang" of the Creation and the "big bang" of the fall (with the latter signaling the unfolding of the "garments" of the "post-lapsarian cosmos", and identifiable with the "big bang" limit singularity queried in contemporary physical cosmology). May this be a tribute to the blessed memory of Avva Ghelasie!




April 20, 2009

In memoria Părintelui Ghelasie Gheorghe (1944-2003) [1]

"How to position yourself, in stillness, between World and GOD - herein lies the Practice of Hesychasm" Fr. Ghelasie Gheorghe, "One Hundred Verses on Hesychasm", #10





In memoria Parintelui Ghelasie Gheorghe (1944-2003) de la Manastirea Frăsinei. Medicina Isihasta. Sursa: calinic92's Channel - YouTube

Hristos a înviat din morţi,

Cu moartea pre moarte călcând,
Şi celor din morminte
Viaţă dăruindu-le!

April 14, 2009

O zi de neuitat

La inceputul Saptamanii Mari:

O zi de neuitat
de Florin Caragiu
2009-04-13

După ce a intrat Hristos în Ierusalim, oamenii au rămas un timp în stradă, sporovăind despre cele întâmplate, cu un ochi la gărzile Templului şi la soldaţii romani ce se uitau la ei cu un aer bănuitor, după care s-au întors mulţumiţi la casele lor. Totul se terminase cu bine şi puteau să-şi continue treburile cu forţe proaspete.

Fusese o zi de neuitat, dar viaţa avea să curgă mai departe. Se întrebaseră cum ar putea să continue această poveste, dacă ar putea avea un sfârşit fericit, după un asemenea moment triumfal, şi nu ştiau să-şi răspundă. Inima lor era împărţită. Înclinau să vadă urmând ceva sumbru, mai ales că peste tot se vedeau adunându-se apărătorii prescripţiilor cu feţele lor mohorâte.

Împărăţia lui Dumnezeu părea că venise, o simţiseră cu toţii, dar trecuse prin mijlocul lor fără s-o poată apuca. În ziua Floriilor, oamenii cetăţii şi împrejurimilor se descătuşaseră cum n-o mai făcuseră niciodată, nici chiar în zilele de demult, pe când se spunea că Dumnezeu locuia în mijlocul poporului Său. Cel puţin în acele ore, se simţiseră iar poporul ales. Şi cumva încercaseră un sentiment cu totul nou, de care acum se îndoiau ca de realitatea unui vis.

Toată aura de teamă şi intangibilitate din jurul prescripţiilor pe care căpeteniile poporului le vegheau cu străşnicie să fie respectate fusese vreme de câteva ore uitată, pălise pur şi simplu în vreme ce omul acela fascinant care-şi spunea Fiul lui Dumnezeu era în preajmă.

Fiul lui Dumnezeu! Nimeni nu mai îndrăznise să se numească pe sine aşa, şi totuşi numele acesta atrăgea irezistibil, pentru că în adâncul sufletului fiecare tânjea să se simtă înfiat de Dumnezeu. Iisus însă îi şoca pe toţi, pentru că nu se purta ca un înfiat, ci ca un Fiu în toată puterea cuvântului. Căci puterea Lui nu venea din afară, ca la proorocii de demult, ci El Însuşi poruncea şi cuvântul lui se împlinea pe dată.

Lângă El joaca de-a binele şi răul şi vânătoarea de oameni încetau, pentru că te simţeai pur şi simplu bine, ai fi vrut ca acea clipă să se extindă infinit. În faţa lui nimeni nu simţea nevoia să se justifice sau să se ascundă, pentru că era limpede că te înţelegea mai bine decât o puteai face tu însuţi, şi în asta era negreşit ceva de substanţă dumnezeiască, pentru că nici îngerii nu ştiu gândul din inima omului.

Oamenii se simţiseră atunci liberi în alt fel decât libertatea asta ruptă în două care te ţine într-o perpetuă agonie. E drept că cei ce-l întâmpinaseră pe Iisus suferiseră şi un fel de apăsare, mai ales spre sfârşit, când Iisus se îndepărta şi au început să-i năpădească din nou grijile.

Starea aceea nelumească s-a pierdut încet după plecarea lui Hristos din mijlocul lor şi nu ştiau cum ar putea face s-o retrăiască. Mai ales că nu ştiau s-o potrivească la felul lor de viaţă, care li se părea, de ani şi ani, pe cât de nefericit, pe atât de bătut în reguli şi obişnuinţe, mai abitir ca un coşciug în cuie. În ciuda stării de graţie, nu întrezăreau sau nu aveau curajul să creadă într-o posibilă schimbare în viaţa lor.

A doua zi avea să-i năpădească, mai ales din cauza fricii omniprezente, şi un uşor sentiment de vinovăţie, pentru a-i fi sfidat prin exuberanţa lor pe mai marii poporului. Dar în ceasurile acelea când întinseseră covor din haine şi ramuri de finic pentru intrarea lui Iisus în cetate, se simţiseră cu adevărat răzbunaţi pentru tot dispreţul, siguranţa afişată şi făţărnicia conducătorilor cetăţii, pentru răceala lor calculată şi inflexibilă, inspiratoare de groază, pe care o răspândeau înaintea oamenilor simpli.

Dumnezeu e bun şi milostiv şi iubitor şi nu un obiect al groazei, înţeleseseră ei fără putinţă de tăgadă. Îi văzuseră pe farisei şi cărturari, pe saduchei şi arhierei descumpăniţi, incapabili să simtă bucuria aceea care invadase mulţimea şi făcuse din ea un singur trup, o singură voce şi o singură inimă.

Ceva cu siguranţă însemnat le lipsea acestor făcători şi desfăcători de lege, dacă nu au simţit prezenţa lui Dumnezeu. Şi totuşi, chiar şi lor, celor ce trăiseră din plin bucuria aceea, le lipsea ceva important, pentru că încet-încet ziua care tocmai trecea se transforma în basm, şi ei începeau să-şi recapete mişcările rigide, şovăitoare şi temătoare, grimasele şi prefăcătoria ce păreau un mijloc de supravieţuire într-o lume în care Dumnezeu se ascundea în spatele legii, iar legea se multiplica la infinit în prescripţii făcute de oameni.

La căderea nopţii, pe când ierusalimitenii se adânceau în visele lor întretăiate de o lumină roşiatică-subţire, Hristos, care nici de această dată nu a putut fi prins de gărzile Templului, se ruga în afara zidurilor cetăţii pentru cei ce aveau să-l trădeze, să-i ceară răstignirea şi să-l batjocorească în timpul Pătimirilor Sale, ale căror zori începuseră.