March 28, 2009

REVISTA SINAPSA Nr. 2 (2008) - online



Articolele din Numerele 1 si 2 al revistei Sinapsa se pot citi acum online: pagina revistei Sinapsa pe scribd.com









A exista pentru a învia!
Interviu cu Dan Puric realizat de Olga Dăescu. Revista Sinapsa Nr. 2, 5-18 (2008).

Raţiune. Credinţă. Împreună lucrare.
Autor: Costea Munteanu. Revista Sinapsa Nr. 2, 19-34 (2008).

Consideraţii despre Adevăr.
Autor: Pr. John Ocana, Sunnyvale, California (Traducere: Adrian Radu). Revista Sinapsa Nr. 2, 35-36 (2008).

Coborârea în adânc...
Autor: Marius Ciulică. Revista Sinapsa Nr. 2, 37-42 (2008).

Minte şi conştiinţă: teorii curente. Antropologia iconică.
Autori: Florin Caragiu si Mihai Caragiu. Revista Sinapsa Nr. 2, 43-73 (2008).

Ofranda.
Autor: Monica Rohan. Revista Sinapsa Nr. 2, 75 (2008).

Frescele din strada Venerei.
Autor: Mihai Sârbulescu. Revista Sinapsa Nr. 2, 77-79 (2008).

Sfinţenie şi Vederea lui Dumnezeu.
Autor: Pr. Andrew Louth. Traducere: Florin Caragiu. Revista Sinapsa Nr. 2, 81-94 (2008).

Rorty: La ce bun adevărul?
Autor: Ciprian Voicilă. Revista Sinapsa Nr. 2, 95-98 (2008).

Prozopoeme.
Autor: Monica Rohan. Revista Sinapsa Nr. 2, 99 (2008).

Despre prejudecăţi.
Autor: Gheorghe Ceauşu. Revista Sinapsa Nr. 2, 101-116 (2008).

Culori.
Autor: Horea Paştina. Revista Sinapsa Nr. 2, 118-119 (2008).

Eutanasia-Recente evoluţii legale.
Autor: Corinna Deskelkamps-Hayes. Revista Sinapsa Nr. 2, 120-127 (2008).

Insemne dintr-o galerie.
Autor: Marie-Jeanne Jutea Bădescu. Revista Sinapsa Nr. 2, 128-129 (2008).

Beethoven – Jurnal inedit.
Autor: Carmen Caragiu Laswell. Revista Sinapsa Nr. 2, 130-141 (2008).

Euharisticul.
Autor: Dan Popovici. Revista Sinapsa Nr. 2, 142-151 (2008).

Nae Ionescu şi discipolii săi în dosarele securităţii.
Autor: Dora Mezdrea. Revista Sinapsa Nr. 2, 152-164 (2008).

Dăruirea.
Autor: Monica Rohan. Revista Sinapsa Nr. 2, 166 (2008).

Identitate. Poliidentitate. Criza identităţilor.
Autor: Marius Dumitru. Revista Sinapsa Nr. 2, 168-193 (2008).

O Sută de VERSETE despre Isihasm.
Autor: Pr. Ghelasie Gheorghe. Revista Sinapsa Nr. 2, 194-198 (2008).

Constantin Flondor: Autoportret. Desen, 1996.
Revista Sinapsa Nr. 2, 200 (2008).

La Schitul Cetatuia - Buzau


Prezentarea ce insoteste filmul: Pe coama de calcar cuprinsa intre raul Buzau si paraul Niscov, pe partea nord vestica a dealului Ciolanul, se inalta varful Cetatuia ( 632m ), unde sta de veghe schitul cu acelasi nume. Va asteapta cu drag Maica Domnului si maica stareta Olimpiada (sursa: pasculesc's Channel - YouTube).

Un articol de pe situl www.LacasuriOrtodoxe.com descrie acasta minunata zona astfel: "De aici, pe unghiul deschis privirii est-nord-vest, se desfăşoară într-o panoramă emoţionantă, unduirile mărunte ale Munţilor Vrancei, Vârful Penteleu, Munţii Siriului, Ciucaşului, şi în depărtare, implantaţi parcă în orizont, monolitul Bucegilor. La poalele Cetăţuiei, pe acelaşi unghi poţi admira minunata depresiune a Cislăului, cu albia liniştită a Buzăului. Spre sud, de la est până la vest, se deapănă, mărunţindu-se, dealurile Buzăului cu masiva spinare a Istriţei la poalele căreia s-a găsit „Cloşca cu puii de aur” de la Pietroasa, totul nivelându-se în priveliştea mirifică a municipiului Buzău şi a câmpiei până departe spre bătrânul Istru". In acelasi articol se pot gasi mai multe informatii despre Biserica Schimbarea la Faţă a Schitului de la Cetăţuia.

P.S. Bunicii nostri din partea mamei - Alexandru si Elena Tomoiu - au trait in comuna Pietroasele; de acolo se putea ajunge dupa un urcus pe Istrita, la "Chilia lui Ambrozie"...

March 20, 2009

Serile filocalice la criptă - St. Sulpice 2009

De la site-ul de YouTube al Parohiei Sfânta Parascheva şi Sfânta Genoveva din Paris, in cadrul "serilor de intalnire duhovnicească la criptă" din perioada Postului Mare: De la logic şi psihologic la teologic - o serie de interventii, organizate intr-un playlist de 10 video-uri, în limba română, ale Părintelui Răzvan Ionescu (13 Martie 2009). Se evocă unele repere din teologia arhimandritului Sofronie Saharov, relevante in perspectiva dialogului dintre teologia ortodoxă şi ştiintă. Mai jos sunt cele patru video-uri constituind partea a II-a din cele trei ale seriei.






Archimandrite Sophronius Sakharov’s Prayer at Daybreak - from the Burning Bush blog

March 16, 2009

Lumina din vârful muntelui

Lumina din vârful muntelui

- de Florin Caragiu -

Interviu realizat cu prilejul
Duminicii a doua din Postul Mare,
a Sfântului Grigorie Palama

Aş dori pentru început să ne spuneţi câteva cuvinte despre Sfântul Grigorie Palama, despre personalitatea şi opera sa.

Sfântul Grigorie Palama s-a născut la Constantinopol în anul 1296. Tatăl său Constantin a fost consilier apropiat al împăratului Andronic al II-lea. Deşi în copilărie avea unele greutăţi de exprimare, chemând în rugăciune ajutorul lui Dumnezeu a ajuns să asimileze foarte uşor şi temeinic cunoştinţele din cuprinsul ştiinţelor vremii, încât renumitul savant Teodor Metochites, uimit de răspunsurile sale, a afirmat către împărat că însuşi Aristotel l-ar lăuda dacă l-ar auzi.

Sfântul Grigorie se simţea însă atras de viaţa monahală, plecând din Constantinopol spre Athos. Acolo a fost tuns în monahism şi s-a distins în nevoinţele duhovniceşti şi înţelepciunea cuvântului.

A sporit în ascultarea duhovnicească printr-o intensă viaţă liturgică şi practică isihastă până la măsura desăvârşirii care este dobândirea harului Duhului Sfânt. Odată cu atacurile filosofului Varlaam de Calabria la adresa isihaştilor, Sfântul Grigorie a fost chemat să apere monahii şi Tradiţia duhovnicească ai cărei continuatori erau. Varlaam a fost un exponent al aşa-numitului curent al „realismului raţional”, care considera metoda raţională a filosofiei antice (ţintind purificarea de neştiinţă prin operaţii intelectuale) superioară cunoaşterii duhovniceşti prin despătimire, împlinirea poruncilor şi experierea luminii dumnezeieşti.

După mai multe încercări de a-l face pe Varlaam să renunţe la atitudinea şi părerile potrivnice experienţei vii a nevoitorilor isihaşti, Sfântul Grigorie se angajează în dezbatere şi scrie trei Triade contra afirmaţiilor denigratoare ale lui Varlaam, bazându-se pe Sf. Scriptură, Sf. Tradiţie şi mărturia sfinţilor isihaşti. După aceasta, va compune împreună cu Mitropolitul Isidor al Salonicului Tomul Aghioritic semnat de căpeteniile monahismului din Athos.

Sfântul Grigorie contribuie decisiv la sinoadele din 1341 şi 1351, în cadrul cărora s-a precizat şi consfinţit dogma energiilor necreate în Biserica răsăriteană. După fuga lui Varlaam în Apus, respinge în mai multe scrieri punctele de vedere raţionaliste, anti-isihaste, susţinute de Achindin şi Nichifor Gregora.

Ajuns la limanul isihiei, Sfântul Grigorie a trecut cu aceeaşi dispoziţie spre dialog şi conştiinţă mărturisitoare prin focul prigoanei politice din partea Patriarhului Calecas dusă până la întemniţare şi pe al exilului în urma răpirii sale de către piraţii turci (avem ştire despre discuţii cu hionii atei, cu un cleric turc în Niceea, şi chiar în faţa sultanului Ismail la Brusa).

Hirotonit mitropolit al Salonicului în 1347, a depăşit cu înţelepciunea şi tăria Duhului toate încercările cauzate de zbuciumatul context politic, păstorind pe credincioşi până la mutarea sa la Domnul în data de 13 noiembrie 1359. A fost declarat sfânt nu după mult timp, în 1368.


V-aş ruga să ne vorbiţi în continuare despre relaţia dintre teologie şi cultură în concepţia Sfântului Grigorie Palama. Cum vede Cuviosul Părinte relaţia între cunoaşterea lumii şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi ce relevanţă are concepţia sa în contextul actual?

Se dezbate astăzi cu mare interes problematica privind raportul optim între cunoaşterea lumii şi cunoaşterea lui Dumnezeu astfel încât omul să se simtă împlinit în întregul său, ca fiinţă întru comuniune. Realizăm în contextul exploziei informaţionale de astăzi că o cunoaştere cu metodele ştiinţei şi în general culturii „din afară” poate deveni un uriaş labirint fără purificarea de patimi, împlinirea poruncilor şi împărtăşirea de tainele dumnezeieşti, fără înaintarea pe drumul unirii cu Hristos. Un labirint cu vizibilitate spirituală extrem de redusă şi în care omul devine captiv atâta vreme cât nu este călăuzit de Duhul Sfânt şi nu se face părtaş de harul Său.

De aceea raţiunile lucrurilor şi raţiunea omenească cercetătoare sunt, cum spunea cineva, scări pe care omul nu numai urcă în înţelegere, dar prin harul divin înseşi aceste scări sunt extinse, înălţate şi transfigurate încât raţiunea luminată de credinţă şi har dobândeşte o altă calitate şi cuprindere. Câştigă o sporită putere de pătrundere şi de exprimare a tainei dumnezeieşti la care ne facem părtaşi.

Ştiinţa şi cultura se desfăşoară pe de o parte în intervalul limitării naturale şi căderii, adevărul lor fiind mereu unul aproximativ, marcat de erori şi incompletitudini, mereu supus contestării, nesigur, instabil. Ele lucrează daruri naturale pe care oamenii le înmulţesc progresiv prin străduinţă şi perseverenţă, daruri care însă nu suplinesc sporirea duhovnicească în relaţie vie şi personală cu Dumnezeu şi nici nu sunt condiţii necesare ale ei.

Cultura însăşi capătă, cu toate acestea, în cei care îşi asumă vocaţia creştină de fiinţă întru comuniune cu menirea îndumnezeirii, o transparenţă faţă de realităţile duhovniceşti. Raţiunea care nu este lărgită de sporirea duhovnicească manifestă pentru om, fiinţă iconică având vocaţia depăşirii lumii în unire cu Dumnezeu, un caracter constrângător de sumă de legităţi sau scheme formale ce atentează la libertatea duhului. Creaţi şi susţinuţi de Dumnezeu prin har, noi nu putem să fim noi înşine cu adevărat decât pe drumul tinderii spre sfinţenie, spre transfigurarea realităţii create în lumina necreată.

Una dintre principalele contribuţii ale Sfântului Grigorie a fost precizarea distincţiei fără separare între fiinţă şi energiile necreate în Dumnezeu, care fundamentează în fapt înţelegerea lui Dumnezeu ca transcendent pe de o parte, prezent şi lucrător în creaţie pe de altă parte. Dumnezeu nu e nici distant faţă de creaţie, nici nu se identifică în esenţa sa cu creaţia, şi aceasta e baza dinamismului personal al unirii cu Dumnezeu şi împlinirii sinergice a omului pe drumul acestei uniri. De asemeni, în cele două tratate despre purcederea Sfântului Duh, Sfântul Grigorie a abordat problematica privitoare la principalul punct deosebitor între Tradiţia Ortodoxă şi dezvoltările Romano-catolice care au dus la schisma de la 1054.

Învăţătura sa e de mare importanţă în dialogurile actuale pe care le desfăşoară creştinismul ortodox astăzi, tocmai pentru că subliniază aspecte ce ţin de specificul identitar al Bisericii, Scripturii şi Tradiţiei creştine. Prin scrierile şi cuvântările sale, prin viaţa sa mărturisitoare cu puterea şi strălucirea harului divin, Sfântul Grigorie a contribuit în mod decisiv la precizarea specificului revelat păzit cu deosebită fidelitate, păstrat cu sfinţenie în Tradiţia creştină ortodoxă. Pomenirea sa a fost aşezată în a doua Duminică din Postul Mare pentru că viaţa şi cuvântul lui sunt socotite pietre la temelia zidirii duhovniceşti, reprezintă un moment fundamental în Tradiţia Bisericii.

S-ar putea oare vorbi despre un aşa-numit risc al intelectualizării credinţei pe care să-l avem în vedere în contextul dialogului cultural actual între tradiţia răsăriteană şi cea apuseană?

Ne confruntăm, într-adevăr, cu un asemenea risc, dar dialogul este în acelaşi timp salutar fiindcă oferă putinţa mărturisirii credinţei. Important este să facem tot ce ne stă în putinţă spre a trăi cu dăruire deplină viaţa Bisericii, spre a ne lăsa atinşi de harul Duhului Sfânt, ca mărturisirea noastră să fie cu cuvântul, cu fapta şi cu gândul, teologie întrupată. Intelectul îşi are rolul său important în viaţa omului, numai că întrebuinţarea sa este ziditoare doar într-o perspectivă raţională (nu doar în chip simplist raţionalistă!) a dezvoltării echilibrate a funcţiilor psiho-fizice şi în vederea transfigurării lor prin har. Limitările presupuse de simplificările gândirii ştiinţifice şi filosofice sunt tot mai mult discernute în lumina unei vederi holistice dinspre omul întreg în care este implicată taina legăturii cu Dumnezeu.

Ştiinţa „exersează ochiul sufletului pentru a discerne lucrurile”, arată Sfântul Grigorie, însă demersul ei este cu adevărat clarificator doar dacă avem cheia Duhului Sfânt. Cultura este creativă şi îmbogăţitoare cu adevărat doar în lumina Duhului, în care capătă frumuseţea şi plinătatea strălucirii divine. Astfel, omul în întregimea sa unitară e privit în icoana unirii cu Dumnezeu, ca suflet şi trup purtătoare de har. Este adevărat faptul că tendinţa de intelectualizare a credinţei are ca efect o devalorizare a trupului, a corporalităţii, care devine supusă fanteziei şi exceselor intelectuale.

Trupul şi limbajul par să ajungă în asemenea cazuri la cheremul poftelor şi ambiţiilor minţii pătimaşe, a puterilor sufleteşti. În loc ca setea lor infinită să fie întoarsă spre Dumnezeu, aceasta este plafonată prin aplicarea devoratoare pe lucruri, propriul trup şi chiar pe relaţiile interumane, ce ajung un fel de idoli sau obiecte ale dorinţei.

Trupul cade pradă unei adevărate chirurgii intelectuale secondate de pornirile patimilor, proces care îi ocultează menirea sa de altar al împărtăşirii cu Dumnezeu, sensul şi rostul său precis în omul privit ca fiinţă iconică. Îl fărâmiţează şi-l relativizează printr-o aplecare dezechilibrată asupra funcţiilor şi părţilor autonomizate. De aici spre exemplu excesul de vulgaritate şi erotism, din cauza lipsei unei raportări a limbajului şi trupului la viaţa integrală duhovnicească a omului. În acest caz trupul şi limbajul par a fi laboratoarele experimentelor făcute la întuneric ale minţii. Ajung a întrupa mai degrabă starea fărâmiţată, autoiluzionarea minţii, decât comunicarea interpersonală şi lumina dumnezeiască în care sufletul slujeşte taina unirii cu Dumnezeu. De aceea, Sfântul Grigorie recomandă ca preocuparea pentru unicul necesar, anume viaţa duhovnicească, să nu fie înăbuşită de ataşamentul excesiv faţă de cunoaşterea intelectuală, care în lipsa celei dintâi nu slujeşte împlinirii omului. În lumina revelată a Scripturii omul este responsabil ca preot al creaţiei, înaintea conştiinţei sale şi a lui Dumnezeu pentru folosirea cuvântului şi trupului, a tuturor darurilor şi puterilor naturale, printre care şi inteligenţa. Efectele cunoaşterii fără conştiinţă sunt tot mai vizibile astăzi, şi tocmai de aceea se ridică tot mai des chemarea spre o abordare responsabilă.

Sfântul Grigorie Palama a pus în lumină şi locul isihasmului în tradiţia creştină răsăriteană, realizând o adevărată sinteză a învăţăturilor isihaste de până la el. V-aş ruga să ne spuneţi câteva cuvinte despre contribuţia sa. Se poate oare vorbi despre o reînviere a interesului pentru isihasm în actualitate?

Sfântul Grigorie Palama a consemnat sintetic tradiţia isihastă de până la el apărând în triadele sale practica rugăciunii minţii sau neîncetate. În tratatele sale Despre Rugăciune, Despre sfânta Lumină şi Despre dumnezeiasca Împărtăşire a zugrăvit viaţa mistică creştină ca unul care a ajuns prin experienţă la capătul drumului şi a primit de la Dumnezeu înţelepciunea mărturisitoare. Creştinul liturghiseşte tainele dumnezeieşti în trupul său, inima fiind altarul de taină al împreună-lucrării cu Dumnezeu.

Sfântul Grigorie accentuează rolul esenţial al trupului la rugăciune, deosebind clar mistica creştină de orice mistică intelectualistă, care în simplificările operate devalorizează trupul.

De asemeni, inima este locul unificării de sine în măsura în care omul liturghiseşte deschiderea către lucrarea harului necreat şi primirea sa. Viziunea mistică creştină se diferenţiază astfel net şi de concepţiile deiste şi imanentist-panteiste, valorificând totodată conceptele de perihoreză şi sinergie între creat şi necreat. Ar putea întreba cineva, cum să valorificăm plecând de la realitatea de astăzi, de la slăbănogirea şi vlăguirea spirituală vizibilă a omului contemporan, în ciuda năzuinţei lui tot mai vii spre desluşirea tainei, aceste realităţi foarte înalte ce ni se par aproape cu totul inaccesibile.

Trebuie să spunem că Sfântul Grigorie nu este un idealist, învăţătura sa este pătrunsă de realism duhovnicesc. El arată că pot să vadă cu mintea cele divine „nu numai cei care au experienţa unei vederi sănătoase, ci şi cei încă orbi sufleteşte dar care ascultă de cei care văd”, lăsându-se călăuziţi de către aceştia.

Ascultarea de către Părinţii Duhovniceşti, integrarea în Biserică, părtăşia cu Tainele şi Tradiţia ei sfântă conferă de la orice nivel s-ar pleca o anume sensibilitate duhovnicească care se dezvoltă gradat pe măsura pocăinţei şi curăţirii, a închinării de sine şi angajării depline cu toate facultăţile însufleţite de credinţă şi har spre împărtăşirea iubirii dumnezeieşti.

Pentru a fi realistă, înţelegerea creştină nu se cuvine să adapteze capătul drumului, care este atins de către sfinţii din toate timpurile, ci să coboare cu realism la neputinţele omului punându-l pe cale de acolo de unde este.

Se poate oare vorbi despre o reînviere a interesului pentru isihasm în actualitate?

Cu siguranţă că isihasmul a devenit cunoscut şi apreciat ca valoare universală în contextul dialogului interreligios şi intercultural contemporan desfăşurat în ultimul secol. Interesul pentru viaţa isihastă şi pentru învăţătura Sfântului Grigorie Palama a fost reînnoit şi adus în centrul atenţiei de către mişcarea neopatristică contemporană, căpătând o vigoare nemaiîntâlnită în afara spaţiului monahal.

Învăţătura despre isihasm depăşeşte deja la Sfântul Grigorie Palama cadrul unei simple metode de rugăciune ajungând la o amploare conceptuală ce îi permite a îmbrăţişa, ca taină a unirii omului cu Dumnezeu, întreaga viaţă mistică a Bisericii. Isihasmul se descoperă ca metodă în sensul originar de drum spre îndumnezeire prin har, taină a Bisericii la care părtaşi şi mărturisitori în diferite grade şi forme ne facem toţi creştinii. Spiritul apostolic al Bisericii presupune angajarea responsabilă în dialog, mărturisirea specificului revelat şi asumarea critică, recuperatoare şi transfiguratoare a moştenirii istorice şi culturale universale.

Ce puteţi spune despre răspândirea spiritualităţii isihaste în spaţiul românesc?

Cred că spaţiul românesc a avut şi are mult de oferit spre îmbogăţirea şi fertilizarea duhovnicească a patrimoniului universal. Părintele Stăniloae, spre exemplu, a fost teologul care a repus în actualitate prin traducerile şi comentariile sale învăţătura Sfântului Grigorie Palama, contribuţia sa în acest sens fiind inestimabilă pe plan mondial. Apoi nu trebuie să uităm pleiada de Părinţi duhovniceşti care au generat o adevărată reînviere a isihasmului în spaţiul românesc. Isihasm care a înflorit peste vitregiile istoriei în temniţele comuniste, în spaţiul concentraţionar în sens larg al regimului comunist. Amintesc aici doar câţiva trăitori isihaşti de marcă care au contribuit la reînvierea isihasmului: Părintele Daniil de la Rarău, Părintele Sofian de la Antim, Părintele Cleopa de la Sihăstria şi Părintele Ghelasie de la Frăsinei.

Este remarcabilă aplecarea tinerilor de astăzi spre cunoaşterea isihasmului şi experierea tainei vieţii isihaste. Am avut prilejul să remarc la mulţi dintre ei o fascinaţie şi un imbold divin în căutarea Părinţilor duhovniceşti şi a isihiei care să-i elibereze de angoasele şi sfâşierile unei vieţi robotizate, fărâmiţate, fracturate.

O viaţă deşertată tot mai mult de sens până în pragul nihilismului, deznădejdii, tânjeşte după liniştea care nu e din lumea aceasta, izvorând din tainele dumnezeieşti ale Bisericii. Isihia nu este o simplă stare de unificare a omului prin progresul în exercitarea puterilor naturale, ci o stare primitoare a apei vii şi vindecătoare a harului. Harul care ne restituie conştiinţa identităţii iconice şi totodată ne dăruieşte noutatea înaintării în comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii.

Provocările actuale sunt acum în alt sens decât sub presiunea dictaturii materialist-ateiste din perioada comunistă, se poate vorbi de o tendinţă anti-ascetică dată de spiritul generat de aşa-numita societate de consum?

Asistăm într-adevăr astăzi la o ciocnire „tectonică” între spiritul creştin cu elan transfigurator şi mentalitatea „explozivă” de orientare „consumistă”. Aceasta din urmă este răspândită şi exacerbată în virtutea legilor economiei de piaţă printr-o desfăşurare mediatică care ocultează de multe ori conştiinţa asupra menirii şi nevoilor reale ale omului.

Ortodoxia a avut totuşi dintotdeauna o poziţie ascetică echilibrată, recuperatoare, luând omul de acolo de unde este însă atrăgându-l şi impulsionându-l spre culmile îndumnezeirii. În viziunea ortodoxă trupul este altar al Duhului Sfânt, şi de aceea creştinul se foloseşte de lucrurile lumii ca de nişte daruri, cu mulţumire adusă lui Dumnezeu şi în vederea sporirii comuniunii cu El.

Tendinţa anti-ascetică despre care vorbeaţi are ca substrat o orbire sufletească ce produce o lipsă de transparenţă a lucrurilor lumii faţă de rostul lor duhovnicesc. Este pe undeva o întoarcere la tirania legii inflexibile, autonomizate. Mai bine zis a unui univers de legi în continuă multiplicare. Schemele gândirii operează adesea rupte de dezvoltarea integrală a omului ca fiinţă iconică menită comuniunii cu Dumnezeu şi făcută părtaşă la taina transfigurării lumii. În viziunea creştină, omul devine liber cu adevărat numai când transfigurează prin har legea şi propriile funcţii psihologice. O raţiune neluminată de har operează printr-un exces de reducţii, disocieri şi identificări ce afectează simţul realităţii până la dezorientare, golirea de sens şi pierderea accesului la experierea tainei. În demersurile actuale se accentuează tot mai mult considerarea cunoaşterii, adevărului ca funcţie de participare, şi în acest sens cunoaşterea lui Dumnezeu presupune o participare la viaţa Lui. Iar cunoaşterea lumii, o participare duhovnicească la raţiunile ei ascunse în Dumnezeu. Doar în această perspectivă cunoaşterea capătă un realism duhovnicesc, intrând în raza transfigurării.

S-a spus că învăţătura Sfântului Grigorie Palama este o sinteză şi o încununare a Tradiţiei ortodoxe. Acesta este oare motivul pentru care Biserica a aşezat într-a doua Duminică din Postul Mare pomenirea Sfântului Grigorie Palama?

Biserica a aşezat pomenirea Sfântului Grigorie Palama în a doua Duminică din Postul Mare, după pomenirea biruinţei Ortodoxiei, pentru că în teologia Sfântului Grigorie Palama, întrupată în desăvârşirea sfinţeniei, îşi află conturat specificul pneumatic inconfundabil. Transfigurarea Domnului apare în centrul vieţii mistice a Bisericii, lumina taborică fiind extinsă ca iradiere din trupul îndumnezeit al Domnului în viaţa sfinţilor.

Au existat în decursul istoriei numeroase demersuri de recuperare a moştenirii antice. S-a creat inevitabil, mai ales din partea unor oameni de cultură fără experienţă duhovnicească, riscul unei pierderi a miezului Tradiţiei Bisericii. Acesta constă în taina umplerii omului de plinătatea vieţii în Hristos şi transfigurării creaţiei în lumina dumnezeiască.

De aceea reperele oferite de Sfântul Grigorie Palama sunt inestimabile şi Biserica ortodoxă îl cinsteşte în cea mai înaltă măsură ca pe un purtător de Dumnezeu insuflat al sfintei sale Tradiţii. Astfel că nu este deloc întâmplătoare aşezarea sărbătoririi Sfântului Grigorie Palama imediat după Duminica Ortodoxiei ca un loc înalt în care să lumineze făclia credinţei, pe drumul de recapitulare şi reactualizare a istoriei mântuirii care este perioada Postului Mare.

Vă mulţumesc pentru interviul acordat.

Interviu realizat de Marin Silviu,
masterand la Facultatea de Teologie ortodoxă,
Universitatea din Bucureşti (sursa)

March 13, 2009

Voi Armănji Machidoniţi



Voi Armănji Machidoniţi
Atanase Iorghiţa
Sursa: Muhcina's Channel - YouTube

Matilda Caragiu-Marioţeanu (1927-2009)

Matilda Caragiu-Marioţeanu (20 iulie 1927, Hrupişte, Grecia - 11 martie 2009 Bucureşti) - Lingvist român, specialistă în dialectologie, profesor universitar şi membru titular al Academiei Române.

POEZIE:  Matilda Caragiu-Marioteanu - Stihuri Armânesti - Di nuntru şi-di nafoarâ (scribd.com)
Matilda Caragiu-Marioţeanu - Wikipedia 
    Dumnezeu s-o odihnească in pace!

    25 Iulie 2010: un interesant comentariu de la un cititor din România pe teme de alfabet, în urmă căreia am hotărât să renunţ la prezentarea poeziilor Matildei Caragiu în "alfabetul nou". Caz în care linkul scribd va fi suficient. Mulţumesc.

    March 9, 2009

    Olga Ladyzhenskaya (March 7, 1922 - January 12, 2004)

    Olga Alexandrovna Ladyzhenskaya (March 7, 1922 - January 12, 2004) was a Russian mathematician who left a lasting legacy in the area of partial differential equations. As her father, Aleksandr Ivanovich Ladyzhenskii (a mathematics teacher descendant from Russian nobility, who died in an NKVD torture chamber in October 1937, and whose tragic story is recalled in Solzhenitsyn's "The Gulag Archipelago") was considered an "enemy of the nation" she endured tremendous hardship from the Stalinist regime. She could not defend her thesis until after Stalin's death, in 1953. She authored more than 250 mathematical articles practically covering the whole area of partial differential equations. She provided the first rigorous proof of the convergence of a finite difference method for the Navier-Stokes equations. Three monographs of hers played an important role in the development of the field of partial differential equations in the second half of the 20th century. Among many other honors, she was awarded the Lomonosov Gold Medal in 2002. She was a foreign member of the Deutsche Academie der Naturforscher Leopoldina and of the Academia Nazionale dei Lincei. She was highly cultured person, a close friend of Alexander Solzhenitsyn and of the poet Anna Akhmatova (who wrote a poem devoted to her).

    I know I am adding this blog entry one day late, given that her birthday was on March 7, 1922. The reason for the delay is in a photograph of a 79 years old Ladyzhenskaya in her apartment in St. Petersburg featuring an icon of the Most Holy Theotokos. I just chose to post this biographical entry today, March 8, 2009, when we celebrate the historical victory over the iconoclasm - the Sunday of Orthodoxy...

    REFERENCES

    Elder Cleopa - On Prayer (english subtitles)

    March 7, 2009

    Ostrov (cu subtitrare in romana)

    Un film minunat - se poate viziona acum cu subtitrare in romana, pe blogul lui Laurentiu Dumitru: O fila de pateric in imagini: “Ostrov” (filmul integral, subtitrat in ro)

    Putting Man Before Descartes

    In his philosophical essay "Putting Man Before Descartes" the historian John Lukacs reflects on the personal and participative character of the human knowledge, building a case for the centrality of the humanity in the universe. I read it in a Borders bookstore in Toledo, a little bit more than a week ago (it's in the Winter 2009 issue of The American Scholar, p. 18-29). Now I see that it has just been posted online: here. Some of the "religion-science" ideas in the paper may sound familiar to an eastern orthodox christian. Note that a discussion of the "participative logic" as an interface in the theology-science dialogue, coupled with a perspective on the rationality of the world that "cannot be finally accomplished without a Person that generates and reviews all the divine reasons of creation" can be found in Adrian Lemeni's article "The Participative-Interface Logic in the Dialogue Between the Epistemology of Quantum Physics and Ecclesial Knowledge" (European Journal of Science and Theology, September 2006, Vol.2, No.3, 3-9).

    March 4, 2009

    Icoana, numire si traire isihasta

    "Mistica creştină este mistică fiinţială care înseamnă mistica Icoanei prin care intrăm în convorbire şi în împărtăşire cu Fiinţa lui DUMNEZEU. Numai în măsura în care ne apropiem de DUMNEZEU, paradoxal, facem o concretizare şi mai teribilă! În comparaţie cu alte mistici care, prin subtilizări şi abstractizări, ajung la un fel de vid. Noi îl facem şi mai plin! În acest plin, Chipul lui DUMNEZEU devine un concret, dar nu un concret obişnuit. De aceea din punct de vedere creştin Icoana înseamnă, într-un fel, Taină, iar Taina înseamnă Credinţă. Adică noi deja ÎL primim pe Mântuitorul ca pe o persoană, ca pe un Chip care nu ştim cum apare, dar pe care îl primim în totalitatea lui. Ca un fel de Chip atât de concret, având permanent grijă de a nu-i atribui un Chip obişnuit, adică Chip energetic. Facem legătura şi cu Chipul energetic, dar nu ne oprim la acesta, ci întotdeauna tindem către celălalt. Adică eu am Icoana Chipului Mântuitorului în biserică aşa ca om, am Icoana Sfintei Împărtăşanii ca trup şi sânge (acesta-i primul meu contact, clar, concret), dar acest concret nu mă reţine la el, ci mă trece în acel deplin care este Chipul personal direct, despre care deocamdată nu am habar cum este, dar îl primesc, mă silesc să am intuiţia lui, să-i concretizez prezenţa mai mult decât a-l simţi. Şi în măsura în care-i concretizez prezenţa (la început, aparent forţat, ori mental poate chiar sugestionându-mă), tot mai mult se descoperă acea Taină de comunicare între Chipul meu fiinţial personal şi Chipul personal al Mântuitorului. De aceea, ca practică, esenţa misticii creştine este rugăciunea, care înseamnă vorbire în Chip de icoană, adică vorbire sfântă – limbaj în Icoană. Tot ce este sfânt este Icoană! Esenţa rugăciunii creştine nu este meditaţia, nici mantra (adică o repetare a ceva pentru oprirea gândurilor), ci rugăciunea care este vorbire iconică sfântă în care fac deja un fel de săritură peste energii, peste orice înfăţişare de afară şi intru în legătură tocmai cu prezenţa personală a Chipului aceluia care nu ştiu cum este, nu-l văd, dar ÎL chem. Pe undeva rugăciunea este trifiinţială, adică înseamnă Chemare, Numire şi Venire. Vedeţi? Înseamnă Numire, iar numele lui DUMNEZEU este foarte important, este un fel de concretizare a Chipului. De aceea Numele Lui este sfânt. Noi ÎL numim, ÎL chemăm pentru ca în final să vină. În aceste trei fiinţialităţi fiinţează concretizarea prezenţei acelui Suprachip care-i dincolo de Chip. Pelerinul rus şi Filocaliile spun despre rugăciunea isihastă (a inimii) că la început e ceva aparent formal, mecanic ori artificial. Nu sunt departe de părerile multor trăitori. Trebuie înţeles bine ce înseamnă rugăciunea creştină: Numire, Chemare şi Venire în conştientizarea prezenţei Chipului lui Iisus. Trebuie să începeţi cu un fel de repetare a acestei rugăciuni scurte care înseamnă Numire, Chemare şi Venire. Adică numim numele Mântuitorului care este cel mai sfânt, e Icoana. Spun Sfinţii Părinţi: „Când ai pronunţat numele lui Iisus trebuie să conştientizezi deja că acest nume este atât de sfânt că intrând în tine începe să deschidă şi in tine sfinţenia”. E aşa de sfânt acest nume că pentru mine la fiecare rostire ori pronunţie percep un fel de simţire şi trăire aparte. Mă silesc prin rostire, aparent mecanică, să trăiesc ceva sfânt. Apoi chemându-L parcă simţim un fel de dor... Când chemi pe cineva parcă îl doreşti pe acela. Apoi, chemându-l apare parcă un fel de concretizare, ca şi cum însăşi dorirea îţi dă un fel de trăire, e ca şi când te-ai fi întâlnit cu cineva. Noi românii avem ceva sublim: DOINA. Românul când doineşte parcă se linişteşte. De ce? Pentru că doina este un fel de trăire, un fel de pregustare, un fel de pregătire a momentului întâlnirii. Când te gândeşti la un prieten cu dor, parcă simţi deja, fără să-l fi întâlnit, ce frumos va fi momentul acela al întâlnirii. Aşa facem şi noi creştinii: numim sfinţenia numelui Mântuitorului, dorim să ne întâlnim cu EL şi deja începem să simţim întâlnirea... Conştientizând această întâlnire, Mântuitorul intră în noi. Dar pentru că suntem orbi, DUMNEZEU fiind în noi, nu ştim aceasta, nu ştim că este în noi deja... Însă în măsura în care noi ne deschidem, încet-încet, începem să simţim că EL este deja în noi şi atunci începe trăirea din ce în ce mai mult, din ce în ce mai reală. De aceea această repetare continuă produce sfinţirea în noi, iar dorul din noi se amplifică mai mult şi deja simţim prezenţa reală a venirii Mântuitorului... Începe deja TRĂIREA... Apoi vine trăirea Liturgică despre care vă voi vorbi mai târziu..." (Ieromonah Gheoghe Ghelasie)

    Fragment preluat din articolul "De vorba cu Avva Ghelasie", Revista Sinapsa Nr. 1, 17-36 (2008).