April 29, 2009

Serile de poezie si muzica religioasa "Sinapsa"


Joi, 30 Aprilie 2009, ora 17
la sediul Uniunii Scriitorilor din Bucuresti
Calea Victoriei nr. 115, Sala Oglinzilor


Serile de poezie si muzica religioasa "Sinapsa"

April 25, 2009

dragostea se consumă ireversibil

jam session cu nia
de florin caragiu [teotim ]
2009-04-19

„există în noi un întuneric care ne face să-ncordăm timpanele”
(Vasile Baghiu)

plouă cald până la amuţire
tu
eşti un punct mişcător al prezentului până ce încremeneşte şi devine aşteptare
reversul unei asupriri de o zi
în inerţia unui miraj ce absoarbe până la orbire distanţele
nu ştiu ce să fac cu gândurile, cu logica asta adânc răvăşită
setea de fericire nu s-ar mulţumi cu firimituri
ea caută în van un capăt regresiei în acest spaţiu de stări
în care probabilitatea ta de prezenţă
modifică imperceptibil începutul, până la imposibilitatea predicţiei
unui grafic descris prin atractori ieşiţi din comun
caterul va tăia pliul hârtiei
pe care turbulenţa cuvintelor se lasă filmată într-o tăcere indescifrabilă
nostalgia a stârnit liliacul
cu toate iubirile ce aspiră la anonimat, urmând mersul soarelui

plouă cald până la amuţire lângă groapa pe care încerc s-o ocolesc
dragostea se consumă ireversibil
poate de aceea ne domesticim trupurile,
să suporte şi să priceapă cum fluctuaţia ei izolează o nişă
în spaţiul de supravieţuire din jurul premoniţiilor asincrone
eu
ţi-am vorbit despre puseul luminii în cristalin
şi coloritul dârelor lăsate de lucruri la marginea umbrei
Dumnezeu este revanşa noastră pentru tăieturile ce nu se închid
defrişăm în munţi sentimentele cele mai intime pe care le putem dărui
până ce prezentul devine un punct mişcător
în jurul unei gropi înflorite

în noaptea asta vom aprinde lumânările şi le vom da drumul pe ape


(sursa: poezie.ro - Florin Caragiu)

April 22, 2009

Arrow of time - a metaphorical representation




In the light of Fr. Ghelasie Gheorghe's view on the fundamental distinction between the "Big Bang of the Creation" and the "Big Bang of the fall" (with the latter associated to the Big Bang of contemporary cosmology), the above progression of images is construed as a metaphorical representation of the arrow of post-lapsarian time, pertaining to the garments of skin mode of the Creation. The garments of skin in themselves represent a deep mystery, both concealing and revealing (through the nous, in repentance) - the uncorrupted Creation at the same time. The "arrow" points forward to an icon the Age to Come, when humanity and the Creation will be clothed in the garments of light.

For image sources and credits, see the links below:
____________________________________________________________________


This section of the blog consists of attempts to understand, explore and elaborate on the views of Fr. Ghelasie Gheorghe (1944-2003) on the distinction between the "big bang" of the Creation and the "big bang" of the fall (with the latter signaling the unfolding of the "garments" of the "post-lapsarian cosmos", and identifiable with the "big bang" limit singularity queried in contemporary physical cosmology). May this be a tribute to the blessed memory of Avva Ghelasie!




April 20, 2009

In memoria Părintelui Ghelasie Gheorghe (1944-2003) [1]

"How to position yourself, in stillness, between World and GOD - herein lies the Practice of Hesychasm" Fr. Ghelasie Gheorghe, "One Hundred Verses on Hesychasm", #10





In memoria Parintelui Ghelasie Gheorghe (1944-2003) de la Manastirea Frăsinei. Medicina Isihasta. Sursa: calinic92's Channel - YouTube

Hristos a înviat din morţi,

Cu moartea pre moarte călcând,
Şi celor din morminte
Viaţă dăruindu-le!

Sfintele Pasti - Holy Pascha - 2009
















Hristos a înviat din morţi,
Cu moartea pre moarte călcând,
Şi celor din morminte
Viaţă dăruindu-le!

Christ is risen from the dead,
Trampling down death by death,
And upon those in the tombs
Bestowing life!

Khristos anesti ek nekron,
Thanato thanaton patisas,
Kai tis en tis mnimasi
Zo-in kharisamenos!

Khristos voskrese iz mertvykh,
Smertiyu smert poprav,
E sushchim vo grobekh
Zhivot darovav!


For Paschal Troparion in other languages - see here.
  • Hristos a înviat! Adevărat a inviat!
  • Christ is risen! Indeed He is risen!
  • Christos anesti! Alithos anesti!
  • Khristos voskrese! Voistinu voskrese!
For Paschal greeting in other languages - see here.

Resources for Orthodox Christian Pascha:
Pastoral letters
Icon: Resurrection of our Lord - 16th century

April 14, 2009

O zi de neuitat

La inceputul Saptamanii Mari:

O zi de neuitat
de Florin Caragiu
2009-04-13

După ce a intrat Hristos în Ierusalim, oamenii au rămas un timp în stradă, sporovăind despre cele întâmplate, cu un ochi la gărzile Templului şi la soldaţii romani ce se uitau la ei cu un aer bănuitor, după care s-au întors mulţumiţi la casele lor. Totul se terminase cu bine şi puteau să-şi continue treburile cu forţe proaspete.

Fusese o zi de neuitat, dar viaţa avea să curgă mai departe. Se întrebaseră cum ar putea să continue această poveste, dacă ar putea avea un sfârşit fericit, după un asemenea moment triumfal, şi nu ştiau să-şi răspundă. Inima lor era împărţită. Înclinau să vadă urmând ceva sumbru, mai ales că peste tot se vedeau adunându-se apărătorii prescripţiilor cu feţele lor mohorâte.

Împărăţia lui Dumnezeu părea că venise, o simţiseră cu toţii, dar trecuse prin mijlocul lor fără s-o poată apuca. În ziua Floriilor, oamenii cetăţii şi împrejurimilor se descătuşaseră cum n-o mai făcuseră niciodată, nici chiar în zilele de demult, pe când se spunea că Dumnezeu locuia în mijlocul poporului Său. Cel puţin în acele ore, se simţiseră iar poporul ales. Şi cumva încercaseră un sentiment cu totul nou, de care acum se îndoiau ca de realitatea unui vis.

Toată aura de teamă şi intangibilitate din jurul prescripţiilor pe care căpeteniile poporului le vegheau cu străşnicie să fie respectate fusese vreme de câteva ore uitată, pălise pur şi simplu în vreme ce omul acela fascinant care-şi spunea Fiul lui Dumnezeu era în preajmă.

Fiul lui Dumnezeu! Nimeni nu mai îndrăznise să se numească pe sine aşa, şi totuşi numele acesta atrăgea irezistibil, pentru că în adâncul sufletului fiecare tânjea să se simtă înfiat de Dumnezeu. Iisus însă îi şoca pe toţi, pentru că nu se purta ca un înfiat, ci ca un Fiu în toată puterea cuvântului. Căci puterea Lui nu venea din afară, ca la proorocii de demult, ci El Însuşi poruncea şi cuvântul lui se împlinea pe dată.

Lângă El joaca de-a binele şi răul şi vânătoarea de oameni încetau, pentru că te simţeai pur şi simplu bine, ai fi vrut ca acea clipă să se extindă infinit. În faţa lui nimeni nu simţea nevoia să se justifice sau să se ascundă, pentru că era limpede că te înţelegea mai bine decât o puteai face tu însuţi, şi în asta era negreşit ceva de substanţă dumnezeiască, pentru că nici îngerii nu ştiu gândul din inima omului.

Oamenii se simţiseră atunci liberi în alt fel decât libertatea asta ruptă în două care te ţine într-o perpetuă agonie. E drept că cei ce-l întâmpinaseră pe Iisus suferiseră şi un fel de apăsare, mai ales spre sfârşit, când Iisus se îndepărta şi au început să-i năpădească din nou grijile.

Starea aceea nelumească s-a pierdut încet după plecarea lui Hristos din mijlocul lor şi nu ştiau cum ar putea face s-o retrăiască. Mai ales că nu ştiau s-o potrivească la felul lor de viaţă, care li se părea, de ani şi ani, pe cât de nefericit, pe atât de bătut în reguli şi obişnuinţe, mai abitir ca un coşciug în cuie. În ciuda stării de graţie, nu întrezăreau sau nu aveau curajul să creadă într-o posibilă schimbare în viaţa lor.

A doua zi avea să-i năpădească, mai ales din cauza fricii omniprezente, şi un uşor sentiment de vinovăţie, pentru a-i fi sfidat prin exuberanţa lor pe mai marii poporului. Dar în ceasurile acelea când întinseseră covor din haine şi ramuri de finic pentru intrarea lui Iisus în cetate, se simţiseră cu adevărat răzbunaţi pentru tot dispreţul, siguranţa afişată şi făţărnicia conducătorilor cetăţii, pentru răceala lor calculată şi inflexibilă, inspiratoare de groază, pe care o răspândeau înaintea oamenilor simpli.

Dumnezeu e bun şi milostiv şi iubitor şi nu un obiect al groazei, înţeleseseră ei fără putinţă de tăgadă. Îi văzuseră pe farisei şi cărturari, pe saduchei şi arhierei descumpăniţi, incapabili să simtă bucuria aceea care invadase mulţimea şi făcuse din ea un singur trup, o singură voce şi o singură inimă.

Ceva cu siguranţă însemnat le lipsea acestor făcători şi desfăcători de lege, dacă nu au simţit prezenţa lui Dumnezeu. Şi totuşi, chiar şi lor, celor ce trăiseră din plin bucuria aceea, le lipsea ceva important, pentru că încet-încet ziua care tocmai trecea se transforma în basm, şi ei începeau să-şi recapete mişcările rigide, şovăitoare şi temătoare, grimasele şi prefăcătoria ce păreau un mijloc de supravieţuire într-o lume în care Dumnezeu se ascundea în spatele legii, iar legea se multiplica la infinit în prescripţii făcute de oameni.

La căderea nopţii, pe când ierusalimitenii se adânceau în visele lor întretăiate de o lumină roşiatică-subţire, Hristos, care nici de această dată nu a putut fi prins de gărzile Templului, se ruga în afara zidurilor cetăţii pentru cei ce aveau să-l trădeze, să-i ceară răstignirea şi să-l batjocorească în timpul Pătimirilor Sale, ale căror zori începuseră.

April 13, 2009

Florin Caragiu in România Literară Nr. 10 (2009)

Rubrica de poezie din România Literară Nr. 10 (2009) il prezinta pe Florin Caragiu, impreuna cu urmatorul grupaj de poezie:

nu mi-e simplu
moartea nu e tristă când bate în roşu şi o luăm pe datorie,
nu mi-e simplu să-ţi spun că ne-am rătăcit,
că dragostea ţâşneşte din trecutul amputat

ea satură multe guri cu răbdare de melc
când lunecăm spre apus cu soarele legat de o aţă
dar Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât putem risipi

cât despre interioarele pietrelor încăpătoare şi capitonate
nici o limită nu explodează înainte să ia forma corpului
proiectat cu precizie spre dâmbul ce încetineşte rotirea

cioplitorii imită valurile şi dălţile ne ţin lipiţi de pământ
cum şterge umbra un punct luminos

un oraş autentic
durerea e o vietate leneşă care ne aşteaptă la colţul
parcului

ştiu numai că eşti legată la ochi de o apă
în care se termină aleile neobişnuite cu moartea

oamenii te uită când le vorbeşti de aproape,
agaţă de tine imagini ca de un perete proaspăt văruit
şi prind într-o plasă de fluturi trecutul muribund

eşti foarte aproape dar nu ating decât o parte
răpită de gravitaţia unei vederi care îmblânzeşte căderile

pot să-nfăşor apariţia ta, însă ea este o imponderabilă
printre blocurile-chilii în care se duc lupte multicolore
cu marginile lumii, în oraşul în care păşeşti cu îndrăzneală
spre chipul ce sparge zid după zid
şi loveşte cu veşnicia trupul sleit de strânsoarea absenţei

suflarea e un dar ce nu poate fi întors
decât cu o dragoste pentru fiecare făptură care
te caută ea
când ştie că inima e tăiată în patru

mountain bike
creşte viteza melcilor
pe străzile umede pe care alunecă soarele
şi tunelul de timp se lungeşte
odată cu sprintul final
te rupi în două
şi o parte o pui la flori
câinii te ascultă
şi uită să-şi ceară dreptul
e un mod de a circula fără semne
printr-o jumătate de om
laşi de la tine
şi nu mai ceri înapoi frigul
dincolo de libertate
nu sunt puncte înghesuite de frică
ci un triplu salt
cu inima roasă de fericire

crize
copilăria se desface din chingi
cu exerciţii de reproducere a formelor
care te fac să-nţelegi ceea ce-n grabă refuzi :
maladia nevindecabilă
te familiarizează cu dragostea,
crizele lasă pe adversari o lumină
când toate în jur sunt neclare.

singurul alfabet Braille la îndemână
sunt corpurile şterse de praf
şi mişcările stângace
din momentul dispariţiei unui prieten.

oamenii sunt cruzi
pentru că se visează personaje,
dar niciun basm nu se suprapune cu viaţa
pentru că atunci când ţi-e cu adevărat rău
ea se rescrie cu o viteză fulgerătoare
din bucăţi de viitor.

bătrâna de la azil
îmi vorbeşte despre părăsire
şi povestea-i pulsează
ca o inimă resuscitată.

trupul rămâne întreg după ruperi,
însă nu mai e localizabil.

câtă prefacere atâta fiinţă.

Îmbraţişare
când crezi că poţi ceva cazi din îmbrăţişare; nu poţi,
dar iese din tine o putere ce drămuieşte fericirea
într-un război fără tabere adverse însă cu o miză mult
mai mare:
corpul mişcat din loc de o durere vecină cu dragostea

străzile nu duc nicăieri pentru că se termină
acolo unde pierzi sensul lovirii şi nu poţi să-l trasezi
fără puterea ce aruncă un pumn de pământ
peste ape încinse în dansul pe loc

trecerile prin fiinţe lasă noduri pe care le desfaci
între staţii,
când liniştea accelerează schimbarea şi vezi prin
pânza lumii
un loc în care timpul nu se defineşte prin pierderi
de sânge
ci prin umplerea unor contururi

răzvrătirile îşi muşcă primii născuţi şi vor un
plâns pe măsură
din care ieşi cu faţa spre Dumnezeu
cu suflul rotunjit de Duhul Lui şi gura încălzită
de Cuvântul Lui
în vreme ce arunci din sertare toate impresiile
uzate despre oameni

îi surprinzi venind dinspre uşi cu inima care îşi lipsea
de când ai ales să faci pe plac nisipului
şi ai legat în lanţ libertatea în numele dublurii ei


fotoni
când vorbim se întâmplă să amuţesc
inundat de o prezenţă densă

învăţ să respir

e senzaţia pe care o au siamezii
când îşi împrumută inima unul altuia
şi norii îmbătaţi de fotoni

intri în mine cu tot trecutul cu rădăcinile viguroase
din care sug cei ce trăiesc încă o dată
prin tine

în plină zi nu se mai vede nimic
numai sufletul
de nu-ţi vine să crezi

doare

trecem unul prin altul
declanşând reacţii în lanţ


pământ ars
Genunchii îţi cedează şi te laşi pe trunchiul căzut
pe care mai adineauri ţopăia o veveriţă.

De la marginea râpei se vede oraşul
în care ai rupt tăcerea, desenul lui întrerupt şi vag
te ajută să uiţi de muştele ce gravitează în jur.

Ca de fiecare dată, nu ştii dacă te vei întoarce
şi asta învie culorile de pământ ars.

Foşnetul pădurii e o ureche în care se strânge
geamătul celor ce te-au atins
şi s-au tras curând înapoi, fără cuvinte de schimb.

în horn a rămas puţină zăpadă şi o pată albastră
spre care te urneşti cu toate repictările
aşezate pe suflet până ce fiecare punct dureros
intră în expansiune sub fascinaţia mântuirii prin foc.

Înauntru-afară
când mă despart de tine spaţiul îşi pierde brusc punctele

în trup ne apar găuri pe care le lipim
după frontiere bătute împreună în momentele
în care timpul e un vârf de ac
aşezat perfect vertical pe o oglindă

drumul cel mai scurt are nevoie de o lacună
în care o rupere de simetrie
ne poate salva memoria întreagă

când îţi deduci mişcarea din suflet mereu uiţi
ceva important
trupul nu e al tău

cu o mişcare poţi alungi universul
doar să vrei să rămâi cu o singură faţă

April 12, 2009

Corp fragil

Corp fragil
de Florin Caragiu
2009-03-31
(sursa)

la ce te gândeai în viscolul acela cumplit
în care te-ai pierdut, la câţiva zeci de metri de Omul?
sau pe Valea Albă, în crevasa în care căzusei,
când o voce ţi-a spus: ridică-te! şi, plin de sânge,
ai ieşit din burta gheţarului tocmai când treceau,
prin pustietatea înserării, doi alpinişti?
sau când i-ai spus liniştit prietenului tău:
eu mă duc! l-am văzut pe Dumnezeu...
şi după câteva minute de marş în tăcere
ai fost prins de o avalanşă? după ore de mers,
muntele îţi ia greutatea şi nu-ţi mai aparţii.
oraşul cu străzile lui murdare, cu ghilotina
indiferenţei faţă de orice geamăt nocturn,
se umple de căldura ce te părăseşte,
pentru că fisura din tine e o rugăciune
ce te leagă de un suflet înzăpezit,
împachetat în aerul pe care o lumină insesizabilă
scrie: atenţie, corp fragil! pe ea cobori în rapel
când cerul îţi intră în ochi, şi înţelegi,
după ce ai ajuns pe creste, că tot acest sacrificiu
a meritat ca să simţi cât de frumos este să descinzi,
pentru că din depărtare cineva îţi face cu mâna.

FLORIILE


Troparul Intrării Domnului în Ierusalim:
„Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie Biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime! Bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului”.

(icoana: Duminica Floriilor, Tver, sec.15)

Vocaţia sfinţeniei

Vocaţia sfinţeniei
de Florin Caragiu

(sursa)

În vremea noastră atât de zbuciumată tema sfinţilor şi sfinţeniei este paradoxal mai actuală decât oricând. Spun unii Părinţi că tocmai în astfel de vremuri zbuciumate şi pline de confuzii „apele se separă”.

Conştiinţa iubitorului de Dumnezeu, chiar atunci când descoperă neputinţele proprii, însetează din adâncul fiinţei după sfinţenia divină. Însăşi această însetare, privirea cu umilinţă şi dorire spre sfinţenie este o tainică pregustare a ei.

Este foarte important ca în căutarea sfinţeniei să avem acea stare de deschidere prin credinţă primitoare a harului lui Dumnezeu. Să vrem şi să cerem prin rugăciune ajutorul lui Dumnezeu spre a ne conştientiza păcatele şi a primi izbăvirea de ele: „Izbăviţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţă veşnică” (Rom. 6, 22).

Mulţi oameni inteligenţi răspund negativ chemării la sfinţenie datorită unei ignorări sau neglijări a importanţei trupului, altarul liturghisirii duhovniceşti.

Sfântul Apostol Pavel scrie: „Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să vă înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească. Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Rom. 12, 1-2).

Urcuşul pe calea sfinţeniei nu este un progres individualist, ci o împreună-zidire în Trupul lui Hristos, Izvorul sfinţeniei. „Să urmărim cele ale păcii şi ale zidirii unuia de către altul” (Rom. 14, 19), ne îndeamnă Sf. Ap. Pavel, şi în acest fel „să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia întru frica lui Dumnezeu” (II Cor. 7, 1).

Nădejdea la care Dumnezeu ne-a chemat este „bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi” (Efes., 1, 18). Creştinii sunt „împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Hristos” (Efes. 2, 18-20).

Sfinţenia este starea de părtăşie la harul Duhului Sfânt ca fii ai lui Dumnezeu: „Pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre care strigă: Avva, Părinte!” (Gal., 4, 6). În Tainele Bisericii Dumnezeu ne izvorăşte harul curăţitor, tămăduitor şi sfinţitor. Sfântul Pavel ne spune: „Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efes. 4, 30).

În Apocalipsă ni se vorbeşte despre „răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus” (Apoc., 14, 12). Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă spre o atitudine mulţumitoare faţă de Dumnezeu în toate încercările primite ca dar al iconomiei divine: „Mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină“ (Col. 1, 12).

El ne aminteşte că o condiţie a părtăşiei la sfinţenie este nevoinţa despătimirii: „desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor” (Efes., 5, 3). Odată cu spargerea zidului despărţitor al păcatelor avem nevoie de virtuţile ce atrag sfinţenia lui Dumnezeu: „Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare...“ (Col., 3, 12). Sfinţenia nu este un ideal abstract, o ţintă intangibilă, ci este părtăşia la chemarea cerească ce ni se adresează (Evr. 3, 1).

Dumnezeu nu ne cere ceea ce nu putem împlini. El ne spune: „Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 11, 44; 20, 7; I Pt., 1, 16). E adevărat că nu putem să ne sfinţim prin propriile noastre puteri, ci ca părtăşie la sfinţenia lui Dumnezeu prin darul şi harul Lui.

Este nevoie de o întâmpinare din partea omului a iniţiativei divine: „Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile, voi cei îndoielnici“ (Iacov, 8).

Cei care răspund chemării la sfinţenie îşi asumă, arată Sf. Apostol Petru, vocaţia mărturisitoare: „Ci pe Domnul, pe Hristos, să-L sfinţiţi în inimile voastre şi să fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră” (I Pt. 3, 15).

Sfinţenia este modelarea omului în asemănare cu Hristos: „Ci, după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii” (I Pt., 1, 15), ca mădular al Trupului Lui: „ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos” (Efes. 4, 11-13, 15).

Gestul fundamental al orientării spre sfinţenie ce se cere mereu reînnoit este nevoinţa renunţării la păcate şi căutarea smereniei care este mediul cel mai bun al dăruirii şi iubirii duhovniceşti. În Apocalipsă ni se vorbeşte cum „fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor” (Apoc., 8, 3-4).

Plinătatea Revelaţiei a fost dată sfinţilor, care au trăit plinătatea împărtăşirii dumnezeieşti: „Iubiţilor, punând toată râvna să vă scriu despre mântuirea cea de obşte, simţit-am nevoie să vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna” (Iuda, 1, 3).

Cei ce se deschid lucrării sfinţitoare a Duhului Sfânt se fac icoane vii ale iubirii lui Dumnezeu în Hristos, spre mărturie tuturor oamenilor: „Voi sfinţi numele Meu cel mare care a fost necinstit la neamurile printre care l-aţi necinstit voi, şi vor şti neamurile că Eu sunt Domnul, zice Domnul Dumnezeu, când Mă voi sfinţi în voi, înaintea ochilor lor” (Iezechiel 36, 23).

Apostolul Petru ne arată cum în sfinţi e lucrător Cuvântul lui Dumnezeu cu puterea Duhului Sfânt: „niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (II Pt., 1, 21).

Însă mărturisirea prin viaţă şi cuvânt a credinţei sfinţilor este a tuturor creştinilor: „De cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 38). „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră; să vă feriţi de desfrânare (…) Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” (I Tesal., 4, 3, 7).

Avem nevoie astăzi mai mult ca oricând să ne amintim că viaţa este o trecere spre întâlnirea "mai adevărată" cu Dumnezeu din hotarul veşniciei, şi avem trebuinţă de o pregătire duhovnicească, după cum spune Apostolul Pavel: „spre întărirea inimilor voastre, ca să fiţi fără de prihană întru sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Iisus Hristos, cu toţi sfinţii Săi” (I Tesal. 3, 13).

Este momentul „când va veni să se preamărească întru sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire de către toţi cei ce au crezut, pentru că mărturia noastră către voi a găsit crezare în ziua aceea” (II Tesal. 1, 10).

April 6, 2009

The "Western side of the interface" and other links

Trying to reorganize the sidebar structure (sort of a "spring cleanup") I am collecting in this blog post a series of news, views and resources involving mainly the "Western side" of the religion-science "interface" (a few others links are on the perception of Eastern Orthodoxy in the Western world, philosophy, biographies, etc). Dogmatically conscious orthodox readers, proceeding with caution, might find some use in taking a peak at this sample from the "tectonics" of the Western views. In any case, I plan to incorporate, for reference purposes, some of the links listed below in the forthcoming sidebar arrangement.