June 30, 2009

Cunoaşterea creştină

Una dintre cele mai interesante provocări din zilele noastre este această înţelegere concertată a modurilor cunoaşterii. Dacă ştiinţa presupune în mod natural o punere în rânduială a informaţiilor sau cunoştinţelor venite prin simţuri prin descoperirea legităţilor şi dinamicii lor structurale, iar filosofia o punere în rânduială a universului ideilor sau gândurilor prin cheia logicii şi raţiunii omeneşti mergătoare spre fundamentele şi limitele gândirii cu orizontul ei de interogaţii, teologia este o punere în rânduială a dialogului cu Dumnezeu şi lumea prin cheia rugăciunii şi liturghiei, a faptelor, cuvintelor şi imaginilor revelate, a participării la tainele şi lucrările dumnezeieşti. Când în veacul al XIV-lea Sfântul Grigorie Palama vorbea despre nenecesitatea pentru cunoaşterea lui Dumnezeu a cunoaşterii din afară specializate, asta nu însemna nenecesitatea întrepătrunderii demersurilor ştiinţifice, filosofice şi teologice în sensul lor genuin, de punere în rânduială sau orânduire a vieţii omeneşti în moduri specifice.

Dimpotrivă, în metodologia ascetică patristică, acest sens genuin este implicat în paza simţurilor – punerea unei rânduieli în raportarea la lumea sensibilă, paza minţii – punerea unei rânduieli în raportarea la lumea inteligibilă, şi rugăciunea liturgică a inimii – punerea unei rânduieli în raportarea personală participativă la Dumnezeu, precum şi la icoanele Sale vii şi darul Său din creaţie. Condiţie a cunoaşterii lui Dumnezeu, despătimirea sau purificarea presupune ea însăşi un asemenea demers concertat al celor trei moduri întrepătrunse de cunoaştere.

În spaţiul românesc găsim o asemenea înţelegere aprofundată a perspectivei creştine patristice la Părintele Ghelasie de la Frăsinei (1944-2003). El vede problema cunoaşterii într-un mod unificat prin prisma distincţiei între planuri şi moduri întrepătrunse ale Persoanei, transpunând în antropologie distincţia patristică între fiinţă şi energii în Dumnezeu, precum şi indicaţia trinitară a fiinţei divine. Astfel, pe de o parte, cunoaşterea nu este „Panteistă, Monolog şi Absorbire a Multiplicării în Singularitatea Absolută”, ci are condiţia dialogului-coexistenţei „între Creator şi Creaţie, fără amestecare şi absorbire, ci ca Transfigurare-Permanentizare Unul în Celălalt, fără anihilare”. Pe de alta, remarcă el, „în Creştinism este o Împletire între Religie şi Ştiinţă, între Suflet şi Corp, între Taină şi Descoperire, între Fiinţă şi Energii Har”, nu în „Amestec-Sincretism”, ci în „Dialog Egal, Coexistent şi Neamestecat”46.

Cunoaşterea creştină nu este orientată de un simplu efort reducţionist de încifrare sau raţionalizare, ci de o „rânduială/orânduire” a deschiderii şi întemeierii dialogic-participative în „trupul” tainei şi „priveliştea” descoperirii: „Creştinismul nu este Sistem Religios sau Filosofic, ci este Viziune în veşnică Deschidere-Descoperire. Dogma Relevată Creştină nu este SistemÎnchidere, ci Definire în Deschidere. Cunoaşterea Creştină este Deschidere-Descoperire în
Definire, este Taină în Diferite Moduri de Definiri ce Evidenţiază şi mai mult Taina ca Taină”47. De asemeni, gramatica logicii creştine, ţinând cont de capacitatea de chip a omului, poartă pecetea Treimii: „Dumnezeu Tatăl, Sfântul Duh şi Fiul sunt Definiri Absolute ale Tainei Absolute, nu ca Închidere de Taină, ci ca Deschidere de Taină Absolută în Definiri tot Absolute ca Absolute Deschideri. De aici Trinitatea Creştină ca: Dumnezeu Tatăl-Taina-Vedere Absolută; Sfântul Duh Dumnezeu-Cunoaşterea-Privire-Descoperire; Dumnezeu Logosul Fiul-Limbajul-Identificare. Aceasta este Gramatica Logicii Creştine”48. Cunoaşterea creştină apare în această perspectivă ca trinitate neamestecată şi nedespărţită de moduri în triplă deschidere afirmativă, astfel încât „Taina-Mistica este în Egalitate şi Coexistenţă cu Ştiinţa-Cunoaşterea şi cu Limbajul-Identificarea. De aici Trinitatea totodată şi neamestecată a Cunoaşterii Creştine, ca Mistică, Metafizică, Teologie. Cunoaşterea Creştină nu este în stil Teosofic-Dualist, ci este Trinitate-Unicitate, Unul şi Multiplul totodată în mod neamestecat şi niciodată vreunul în lipsa celuilalt”49.

Fragment preluat din: Florin Caragiu si Mihai Caragiu, Infinit, numiri, descoperire – o perihoreză a cunoaşterii (Sinapsa 1, 37-46); Ref. 46-49: Ieromonah Ghelasie, „Medicina Isihastă”, Ed. Platytera, 2008.

June 29, 2009

La Serile Sinapsa 2009...

Mai mult - pe YouTube la edituraplatytera

Serile Sinapsa - 30 aprilie 2009

Serile Sinapsa - 30 aprilie 2009, la sediul Uniunii Scriitorilor din Bucuresti - Sala Oglinzilor. Organizatori: Editurile Arania din Brasov si Platytera din Bucuresti. Filmarea realizata de catre Stefan Melinte. Un numar de 22 de filme de la acest eveniment se pot gasi pe YouTube - la edituraplatytera.

June 17, 2009

NUMIRE (NAMING)



"Omul are în Sine si Numirea Lumii si NUMIREA Lui DUMNEZEU; ambele NUMIRI trebuiesc PUSE ca DAR pe ALTAR.
" [Parintele Ghelasie Gheorghe (1944-2003), O suta de veresete despre isihasm, #23]


This consequence of man being created in the image of God - spelled out by Fr. Ghelasie,
Man has in himself both the Naming of the World as well as the NAMING of GOD; both NAMINGS should be OFFERED together as a GIFT on the ALTAR.
- resonates with Alexei Nesteruk's views on theology and science as expressed in his book "Light from the East" (science perceived as a "cosmic liturgy", with the Eucharist "understood in cosmic terms as the offering of creation back to God through art, science, and technology")...

Reflections in a cemetery

"Death in the true sense is separation from God, and 'the sting of death is sin' (I Cor. 15:56). Adam, who received the sting, became at the same time an exile from the tree of life, from paradise and from God (cf. Gen. 3); and this was necessarily followed by the body's death. Life, in the true sense, is He who said, 'I am the Life' (John 11:25), and who, having entered into death, led back to life him who had died." (St. Maximos the Confessor, Second Century on Love no. 93). In the pictures: Orthodox Christian Cemetery, Codlea, Romania and Archimandrite Ilie Cleopa's grave at Sihastria Monastery).











June 12, 2009

Noutati - Grupul de reflecţie privind raporturile dintre ştiinţă şi teologie

Se anunţă infiinţarea Grupului de reflecţie privind raporturile dintre ştiinţă şi teologie din cadrul AOSR (Academia Oamenilor de Stiinţă din România)! De la pagina grupului, preiau urmatorul cuvânt de început:
Trăim un prezent impregnat de efortul persistent si sistematic de descriere şi de înţelegere a Universului în care trăim. Materie, mişcarea astrelor, universul infinit mic şi mare, realitatea se dezvăluie neîncetat conştiinţei umane avide de cunoaştere, cerând din partea ei înţelegere, participare. Demersul nu este însă unul simplu. Modernitatea ne-a arătat în ce măsură metodologia cunoaşterii poate să-şi pună amprenta asupra calităţii participării noastre în lume. O dată cu apariţia metodei carteziene, ştiinţa descoperă o metodologie proprie, „păcătuind” prin simplificare în scopul câştigării virtuţii exactităţii, preciziei, eficienţei. Plecată în demers galilean spre cucerirea tărâmului concretului, măsurabilului, pragmaticului, fie în proximitatea imediată sau la distanţe stelare, raţiunea umană va jertfi totul pentru a-şi oferi posibilitatea construirii unor edificii conceptuale, unor descrieri obiectivabile, universal verificabile, şi aceasta în pofida oricărei subiectivităţi umane. Iar roadele nu vor întârzia să apară. La nivel informaţional, suntem pe zi ce trece tot mai bogaţi, este limpede. Şi cu toate acestea, lumea de azi nu pare nici mai fericită, nici mai înţeleaptă, nici vindecată de greşelile recurente ale trecutului. Ideologii, manipulări, războaie, toate arată demersul modernităţii ca ducând mai degrabă la sărăcire în plan interior, la nivel de fiinţare, în pofida tuturor cuceririlor în spaţiul exteriorităţii umane. Această sărăcire se va exprima deopotrivă printr-o retragere tot mai accentuată a dreptului de cetate acordat teologiei în spaţiul societăţii moderne, tendinţă ce continuă şi în post-modernitate. Sub acuzaţia de desuetitudine, teologia va trebui să se replieze în spaţiul privat, sălăşluindu-se timid mai curând în spaţiul inimilor decât în cel public, acolo unde înainte dădea mărturia unei dumnezeieşti raţionalităţi care nu încetează să lucreze şi astăzi la structurarea profundă a lumii. Derapajele nu vor ocoli teologia, şi în special pe cea academică. Treptat, ea va fi tot mai tentată să-şi raţionalizeze discursul, devenind o manifestare continuu frustrată de avântul hiperdominator al ştiinţei moderne, pierzându-şi astfel, mai ales prin scolastică, orice contact real cu viaţa şi cu nevoile ei concrete, şi deci orice legitimare profundă. Ce putem învăţa din greşelile trecutului? Există două demersuri contemporane care ne dau multă speranţă, unul privind ştiinţa iar celălalt teologia. Ştiinţa de astăzi, aducând o schimbare de paradigmă faţă de modernitate, părăseşte viziunea rece a determinismului predicţionist, cât şi pe cea a exteriorităţii faţă de obiectul cunoaşterii. Recuperând dimensiunea simbolică, nu lipsită de o anume apofază (altădată de neacceptat), ea propune orizontul deschis al unui nou fel de cunoaştere, prin care omul redescoperă taina ascunsă în umbra complexităţii lumii în care trăieşte. Antinomia exprimă astăzi conştiinţa limitei structurale a unei cunoaşteri care nu poate epuiza realitatea la nivel de descriere prin limbaj formal. De asemenea, raţionalizabilul nu mai primeşte în mod automat stigmatul iraţionalului, acesta din urmă înţeles eventual ca eşec al raţiunii. Conştiinţa limitei aduce în ştiinţă smerenie. În plan teologic, mişcarea neopatristică reafirmă duhul viu al harului care se exprimă prin oameni şi prin situaţii concrete, dând soluţii adecvate nevoilor omului de azi. Un suflu viu se face simţit astăzi în teologhisirea celor care îşi propun să trăiască, aici şi acum, liturgic, căutarea unei paternităţi duhovniceşti care să se exprime pe linia Tradiţiei Părinţilor Bisericii. Recuperarea adevăratei teologii înseamnă lepădare de teologia frustrată şi nevolnică prin care devenim creatori de bibliografie bună de primit aşternerea prafului prin biblioteci, ori autori de sisteme de gândire prin care omul se droghează fugind de realitate în spaţiul virtualităţilor de tot felul. Adevărata teologie este răspuns viu la nevoile omului de acum, cu putere de Sus. Într-un astfel de context înnoitor, atât în planul ştiinţelor cât şi în cel al teologiei, dialogul dintre cele două nu este altceva decât conştientizarea unei nevoi uriaşe de a structura omul profund, deschis atât pe verticala drumului care duce de la pământ la cer, cât şi pe orizontala înţelegerii şi cuprinderii lumii în care trăieşte printr-un demers de iubire şi de reală înţelegere, de profundă împărtăşire. Este, credem, o şansă pe care nu ne este îngăduit s-o ratăm în istorie. Ne propunem în cele ce urmează descoperirirea acestui dosar incitant care este cel al întâlnirii între epistemologia ştiinţifică şi gnoseologia teologiei creştine și a cărui soluţionare pentru acest început de mileniu o estimăm în termeni de câştig de bogăţie interior-umană și de dialog.
O veste imbucurătoare. Speram ca prin acest grup sa se intărească canalul de comunicare intre Biserica Ortodoxă Română şi comunitatea oamenilor de ştiinţă din România.

Poartă către cer - de vorbă cu teologul american John Downie

Poartă către cer
- î
ntre Babilon şi Cincizecime -

Florin Caragiu - interviu cu John Downie (sursa: poezie.ro - 25 Mai, 2007)

John Lincoln Downie s-a născut în Beaverfalls, Pennsylvania, în anul 1971. După studiile efectuate la Geneva College, în cadrul Facultăţii de Biologie şi Filosofie (1989-1992) şi o perioadă de intense căutări spirituale s-a convertit la Ortodoxie. A vieţuit în Sfântul Munte Athos la mânăstirea Cutlumuş vreme de doi ani (1999-2001). A venit apoi în România, unde a studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti (2001-2006), devenind masterand în Teologie Biblică în cadrul aceleiaşi Facultăţi din 2006. Lucrarea sa de licenţă a tratat despre „Raţiunile lucrurilor create potrivit Părintelui Dumitru Stăniloae”. Astăzi a avut amabilitatea să răspundă invitaţiei noastre de a purta o discuţie cu privire la Sărbătoarea Cincizecimii.

F. C.: Domnule John Downie, care este, în câteva cuvinte, importanţa sărbătorii Cincizecimii în înţelegerea ortodoxă?

J. D.: Dacă evreii au primit legea înscrisă în piatră la 50 de zile după Paşti, la 50 de zile după Învierea lui Hristos, Paştile nostru adevărat, am primit legea duhovnicească scrisă în inimile noastre. Odată cu Pogorârea Sfântului Duh este inaugurat Botezul creştin cu apă şi duh.

F. C.: Într-adevăr, Mântuitorul spune că naşterea din apă şi Duh oferă tocmai accesul la taina Împărăţiei lui Dumnezeu. În rugăciunea „Tatăl nostru” unii Părinţi au interpretat cuvintele „Vie împărăţia Ta precum în cer aşa şi pe pământ” chiar în acest sens al pogorârii Duhului Sfânt în inimile oamenilor. Sfinţii trăiesc această stare întru cunoştinţă ca pregustare a tainei eshatologice. Ce reprezintă pe scurt pentru Biserica Creştină acest eveniment şi care este legătura sa cu Învierea şi Înălţarea la cer a Domnului?

J. D.: După tradiţia creştină acesta este momentul întemeierii Bisericii. Pogorârea Duhului Sfânt este scopul şi rodul Învierii şi Înălţării pentru că prin Învierea lui Hristos firea umană asumată în Ipostasul Său a fost vindecată ontologic. Tocmai acest fapt a făcut posibilă sălăşluirea harului dumnezeiesc în plinătatea sa înăuntrul inimii. Altfel spus, îndumnezeirea omului prin părtăşia la Trupul lui Hristos în care sălăşluieşte plinătatea dumnezeirii. Duhul Sfânt s-a pogorât ca să fie scris Cuvântul lui Dumnezeu pe tablele de carne ale inimii. În Epistola a doua după Corinteni, Sfântul Apostol Pavel aseamănă pe creştini cu o „scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului Celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (II Cor. 3, 2).

F. C.: Este vorba despre o scrisoare „cunoscută şi citită de toţi oamenii”, cu valoare aşadar de mărturie vie, vizibilă a tainei dumnezeieşti ce se lucrează în ei. De aici importanţa, relevanţa universală a vieţii creştine. Pogorârea Duhului Sfânt descoperă sensul tainei Întrupării. Dumnezeu s-a Întrupat pentru ca omul să se umple de harul Sfintei Treimi al cărui purtător e Duhul Sfânt. Am putea spune că Cincizecimea este o plinire a Întrupării, o întrupare duhovnicească în om a cuvântului şi voii lui Dumnezeu. Căderea a închis altarul de liturghisire a unirii omului cu Dumnezeu şi a aşternut, după cum spune Sf. Pavel, un văl pe inimă (II Cor., 3, 4). S-ar putea spune că Pogorârea Duhului Sfânt ca moment al întemeierii Bisericii aduce redeschiderea acestui altar în cei care se fac părtaşi Trupului lui Hristos?

J. D.: Într-adevăr. Legea lui Moise era aşezată în chivot în Sfânta Sfintelor. Cuvintele harului sunt acum aşezate în inima care devine altar al Duhului Sfânt. Ridicarea vălului de pe inimă cere întoarcerea omului către Dumnezeu. Desigur, pocăinţa sau metanoia nu reprezintă numai o schimbare de perspectivă, ci o înnoire a firii.

F. C.: Pogorârea Duhului Sfânt, se spune în Penticostar, aduce refacerea înţelegerii dintre oameni a cărei afectare prin păcat a fost evidenţiată de relatarea biblică asupra Turnului Babel. Care este înţelegerea creştină asupra unităţii în diversitate prilejuită de sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh? V-aş ruga să legaţi aceasta şi de faptul că Părinţii Bisericii au socotit acest moment şi ca pe o descoperire a Tainei Treimii.

J. D.: Părintele Dumitru Stăniloae spune că firea omenească întreagă este după chipul Sfintei Treimi, oamenii având în comun aceeaşi fire, o unitate care se actualizează şi se desăvârşeşte după modelul Treimii şi prin participare la viaţa Sa. Pogorârea Duhului Sfânt reface şi desăvârşeşte întru Hristos unitatea de fire cea după chipul Treimii, adică o unitate prin iubire, prin acordul voilor omeneşti în unire cu voia lui Dumnezeu. Tămăduirea omului de către Hristos are drept urmare directă vindecarea relaţiilor noastre întreolaltă. Toate neamurile sunt chemate să participe la comuniunea cu Sfânta Treime. Înţelegerea şi unirea dintre oameni în cel mai înalt chip este ceva suprafiresc, o minune. Este ceva extraordinar, real, nu este o simplă înţelegere a minţii, una convenţională, sau prin conexiuni parţiale la nivel intelectual, afectiv, volitiv, este o lucrare a Duhului care angajează întreaga noastră fiinţă şi conştiinţă. Babilon voia să însemne o poartă către cer, către Dumnezeu. Turnul lui Babel a reprezentat eforturile omeneşti eroice de a ajunge la îndumnezeire sau de înălţare la cer prin propriile puteri conjugate ale oamenilor.

F. C.: De ce a fost o asemenea străduinţă sortită eşecului?

J. D.: Adevărul este că oamenii nu se pot înţelege între ei fără harul Duhului Sfânt nici măcar pe plan lumesc. Aceasta pentru că raţiunea de a fi a omului e tocmai comuniunea cu Dumnezeu din care primeşte şi puterea comuniunii cu aproapele. Omul nu a putut să urce singur, prin eforturi autonome, la Dumnezeu, dar ceea ce este minunat este că Dumnezeu se poate coborî El la om. Ne îmbracă El însuşi „cu putere de sus” şi ne aduce în familia iubirii Treimice.

F. C.: Care este însemnătatea Cincizecimii pentru o adâncire a înţelegerii relaţiei dintre om şi Dumnezeu? Mă gândesc la aspectele depăşirii logicii „exterioriste” a legii, interiorităţii reciproce şi dinamicii transfigurării pe care le dezvăluie împărtăşirea dumnezeiască.

J. D.: Unirea cu Dumnezeu nu se poate realiza în afara dialogului, în afara rugăciunii şi comuniunii liturgice. Dumnezeu nu este o realitate distanţată, exterioară omului, şi nici una doar interioară lui, imanentă. Nu este o lege ce poate fi însuşită, folosită şi stăpânită de către om ci Dumnezeu necreat, Treime de Persoane a cărei icoană este în Hristos umanitatea. „El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos” (II Cor. 4, 6). Îndumnezeirea omului presupune în chip nedespărţit dialogul şi comuniunea sa cu Dumnezeu şi transfigurarea sa, creşterea în asemănare cu Dumnezeu. Desăvârşirea omului nu poate fi concepută în raport cu un ansamblu de legi sau principii impersonale, în afara comuniunii cu Dumnezeu şi semenii.

F. C.: Lucrarea Duhului face să rodească, extinde în noi taina Întrupării lui Hristos. Pogorârea sa lucrează prefacerea darurilor euharistice, ne dăruieşte sfinţirea, înfierea, creşterea în asemănarea cu Hristos. Sărbătoarea Cincizecimii aduce, spun Părinţii, cunoaşterea tainelor prin care se revarsă în Biserică harul sfinţitor şi îndumnezeitor, descoperă esenţa liturgică a ontologiei omului şi creaţiei. Ne descoperă „Fiinţa ca euharistie”, cum spune Mitrop. Zizioulas. Duhul nostru devine prin lucrarea Sfântului Duh, spune Părintele Ghelasie, „potir de Liturghie”. Toată existenţa creată este o mare taină, dar tainele Bisericii prin care ni se revarsă din Trupul Înviat al lui Hristos plinătatea dumnezeirii au fost cunoscute odată cu Pogorârea Duhului Sfânt. Mai mult, Pogorârea Duhului Sfânt nu este un proces punctual, consumat istoric, ci un temei al înaintării nesfârşite în viaţa dumnezeiască sau epectazei despre care vorbea Sfântul Grigorie de Nyssa. Este temeiul unui proces cu deschidere eshatologică de împlinire a omului ca icoană vie a lui Dumnezeu: „Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3, 18). Ce presupune din partea omului coborârea limbii de foc a Duhului peste fiinţa sa?

J. D.: Într-adevăr, taina Bisericii este o continuă coborâre a Duhului Sfânt. Pogorârea Duhului Sfânt nu este un proces încheiat ci unul continuu, manifestat în fiecare sărbătoare şi în Tainele dumnezeieşti ale Bisericii. Pogorârea Duhului Sfânt nu aduce omului o stare saturată, ci o înaintare, un dinamism infinit în taină şi descoperire. Este evenimentul care ne susţine într-o creştere eternă dacă ne deschidem iubirii Lui şi participăm la lucrarea Sa.

F. C.: Invocarea Sfântului Duh este un moment culminant al lucrării Bisericii şi al rugăciunii ce o prelungeşte în viaţa personală. M-aş opri în acest punct la binecunoscuta rugăciune către Sfântul Duh: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului Care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte între noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”. Iată nu numai desăvârşirea dragostei dar şi efortul ascetic, procesul curăţirii noastre este urmare a invocării spre a veni şi sălăşluirii în noi a Duhului, apare ca lucrare tainică a Duhului. De aceea în creştinism efortul ascetic de purificare e nedespărţit de rădăcinile sale liturgice. Nu este un efort individualist, autonom, o simplă metodă de ameliorare şi îmbunătăţire individuală, ci e rod al Pogorârii Sfântului Duh, al participării libere după măsura proprie la lucrarea Sa în noi. Cum înţelegeţi cuvintele apostolului Pavel: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Cor. 3, 17)?

J. D.: Omul nu are o existenţă prin sine însuşi, fiind creat şi susţinut în existenţă de către Dumnezeu. De aceea libertatea sa este doar în Dumnezeu. Pe de altă parte, acolo unde harul aduce plinătatea iubirii nu mai există tendinţa de a încălca poruncile şi legile, nu mai există spre exemplu dorinţa de a fura, de a minţi, de a ucide... iar pentru iubire, fericire, mulţumire, sfinţenie nu sunt limite, e un câmp infinit de lucrare tocmai pentru că este o împreună-lucrare cu Dumnezeu. Pe când păcatul are mereu un capăt, e plafonat. Părintele Galeriu spunea că răul are un capăt, nu este infinit, deci limitează, îngustează libertatea pe când viaţa în Dumnezeu nu are limite rigide, e într-o continuă transfigurare, îşi poate desfăşura elanul spre infinit.

F. C.: O altă problematică pe care o putem aduce în atenţie legat de sărbătoarea Cincizecimii este cea a goliciunii şi hainelor de piele dăruite omului după cădere. După Sfinţii Părinţi, în urma căderii omul pierde harul îndumnezeirii, se trezeşte dezbrăcat de lumina dumnezeiască. Conştiinţa sa nu mai oglindeşte chipul divin iar creaţia devine rezistentă la lucrarea omului. Hainele de piele reprezintă condiţia vieţii spre moarte ce se poate transforma prin lucrarea Duhului în condiţie pascală de trecere de la moarte la viaţă. Diavolul ispiteşte pe om cu separarea, despărţirea de Dumnezeu în lucrarea sa. Duhul în schimb uneşte cele separate şi îmbracă pe om în haina de nuntă a harului. La Cincizecime iese în plină lumină menirea iconică a trupului aureolat de limbile de foc ale harului. Pogorârea Duhului Sfânt este pe undeva împlinirea dorinţei omului, exploatată de diavol, de a fi ca Dumnezeu, dar de data aceasta înseamnă a fi ca Dumnezeu împreună cu Dumnezeu.Ruptura dintre om şi lumea îngerească şi natură este vindecată prin lucrarea harului. Cum vedeţi reflectate acestea în dinamica relaţiei dintre Biserică şi lume, dintre credinţă şi cultură?

J. D.: Sensul vieţii creştine, după cum spune Sf. Serafim de Sarov, este dobândirea Duhului Sfânt. Sfântul Marcu Ascetul spune că înainte de Botez harul lucrează din afară, iar după Botez harul se sălăşluieşte înăuntrul omului, lucrează din centrul fiinţei noastre. Diavolul este astfel aruncat din grădina inimii. Tot la Botez omul primeşte un înger păzitor ceea ce exprimă un grad de intimitate sporit cu lumea îngerească. Scopul omului este să adune lumea şi să o ofere înapoi lui Dumnezeu pentru sălăşluirea Sfintei Treimi în toată creaţia. Angajate conştient în această mişcare de conlucrare cu Dumnezeu, toate activităţile omului vor purta pecetea darului Sfântului Duh. În aceste condiţii, cultura va căpăta la rândul ei acea putere de pătrundere şi dospire de taină a harului. Vedem aceasta în activitatea unor oameni de cultură creştini ca Pavel Florenski şi Luca al Crimeei, de pildă.

F. C.: Vă mulţumesc pentru deosebita amabilitate de a răspunde invitaţiei noastre.

J. D.: Şi eu vă mulţumesc.

June 7, 2009

The symbolism of the Cosmos in the Pentecost Icon

The theological elements mentioned in the OrthodoxWiki's entry on the Pentecost Icon are the Holy Spirit, Christ, The Apostles and Cosmos.

The symbolism of last element - the Cosmos - is described as follows: In yet another semicircle, at the bottom of the icon, is a symbolic figure of a king. He is in a dark place that represents the world enveloped by sin. This one person represents the whole world that had formerly been without the light of faith. He is bent over to show he was made old by the sin of Adam. Through the power of the Holy Spirit the Church brings light to the whole world by her teaching. Sometimes, the figure is shown coming out, into the light, having a cloth containing scrolls which represent the teaching of the Apostles.

In the picture: Icon of the Descent of the Holy Spirit on Apostles. Novgorod School, 15th/16th c.

For the Romanian OrthodoxWiki entry on the Pentecost Icon, click here. Also see Icoana Cincizecimii (article by Daniel Rousseau, in Romanian from crestinortodox.ro) - there, in connection with the "old king" iconographical representation of the Cosmos ("the whole visible world") a reference is made to Luke 1:79 "to give light to them that sit in darkness and in the shadow of death...". The "shadow of death" or the dark area around the old king is contrasted with the domain/light above representing the "new earth" - embraced by the divine fire - and towards which the old king aspires.

June 7 - The Pentecost 2009.

Garments of skin


Behold the flower

Painted by the brush

Of an unknown tree...


(pictured: the M104 "Sombrero" galaxy; credits go to NASA & ESA)

In reference to the Genesis, St. Gregory of Nyssa noted that the garments woven by God ought to be seen as a remedy, not a punishment, for the abuse of human freedom (cf. A Homily of Consolation Concerning Pulcheria).