September 29, 2009

Despre industria filmului: o perspectivă creştină

Pe data de 27 Septembrie 2009, în rubrica de religie şi ştiinţă a ziarului Lumina, articolul diac. Sorin Mihalache Ce nu vedem când ne uităm la filme? abordează din perspectivă creştină o industrie din ce în ce mai eficientă în generarea, cu mijloace tehnice sofisticate, de "spectacole ireale de senzaţii", remarcând tensiunea dintre aceasta şi dezideratul ascetic creştin care ţine de un alt regim de întrebuinţare a simţurilor şi puterilor sufleteşti. Articolul ridică o problemă foarte serioasă. Să incercăm, pentru inceput, să o conştientizăm. Ar fi deja un important pas duhovnicesc.

September 28, 2009

Miami University Fall Conference 2009

"The Teaching of Undergraduate Mathematics"
September 25-26, 2009
Miami University Fall Conference, Oxford, OH.
Difference Quotient Revisited (a Classroom Supplement)
Fall Conference 2009 - Miami University

September 24, 2009

Pot maşinile să gândească?

Articol din Ziarul Lumina:
Invitatul săptămânii, Duminică, 20 Septembrie 2009
Pot maşinile să gândească?
Prof. univ. dr. ing. Ştefan Trăuşan-Matu

September 18, 2009

Tata

Tatal nostru, Caragiu Constantin Marcel (1932-1997) s-a nascut in comuna Sarsânlar, jud. Durostor (Bulgaria) - astazi satul Zafirovo (districtul Silistra, municipalitatea Glavinitsa) cu aproape 1000 de locuitori. Imagini din zona respectiva se pot gasi aici.

Tata
seismograf
de Florin Caragiu

atunci când în casă cineva ridica glasul
tata venea imediat şi ne ruga să nu ne mai certăm
degeaba îi explicam noi că aşa sunt disputele,
pasionante, înflăcărate, că nu pricepe nimic
înregistra tensiunile cu o precizie de seismograf

tata îndrăgea liniştea ca pe lumina ochilor
îi plăcea să ne facă daruri, ne înveselea,
îşi lua de la gură ca să avem noi cele de trebuinţă
era omul cel mai nebăgat în seamă din casă
deşi crea în jur armonie, căci tot ce făcea
era atât de firesc încât nu ieşea în evidenţă

trăia pentru ceilalţi, nu se plângea, nu citea scrieri sofisticate
nu se lupta pentru avansări la serviciu
ci muncea pentru noi, se bucura de reuşitele noastre
şi se mulţumea să facă bine celor din jur
vorbeam cu el la telefon şi mă întreba când vin acasă
cu o emoţie reţinută ca şi cum n-ar fi vrut să mă deranjeze

eu îi ziceam că am ceva important de făcut
şi amânam adesea... când mă vedea se bucura ca un copil
mă îmbrăţişa cu un surâs pe care îl simţeam
sfâşietor, de parcă m-ar fi văzut pentru ultima oară...
abia când a murit, am înţeles că trăia ceea ce zadarnic
mă chinuiam să înţeleg dintre vrafurile de cărţi

în ziua aceea lumea a intrat în eclipsă
am bântuit în pas alergător străzile de parcă i-aş fi purtat sufletul
ca pe un zmeu invizibil cu un fir de rugăciune
la o intersecţie am dat peste un tânăr orb care m-a întrebat de el
şi mi-a spus că tata are grijă întotdeauna să facă milostenie
nu doar cu bani ci şi cu un cuvânt bun

m-a întrebat ce e cu dânsul de nu a mai trecut
dar eu n-am găsit cuvinte să-i spun
m-am aşezat doar lângă cerşetor şi am tăcut până spre seară

Bernhard Riemann

Georg Friedrich Bernhard Riemann (September 17, 1826 – July 20, 1866) - one of the greatest mathematicians of all time.
Dedekind has a deeply touching account of Riemann's final moments, his passing away being marked by the words of Lord's prayer. Riemann's tombstone (see here and here) in Biganzolo (Italy) refers to Romans 8:28 ("And we know that all things work together for good to them that love God, to them who are the called according to his purpose"):
Here rests in God
Georg Friedrich Bernhard Riemann
Professor in Göttingen
born in Breselenz, September 17th, 1826
died in Selasca, Juli 20th, 1866
---
Those, who love God, all things
must serve to its best manner.

September 16, 2009

September 7, 2009

Părintele Ghelasie – o floare a isihiei în grădina Maicii Domnului

Când în anul 1991 l-am cunoscut pe Părintele Ghelasie, am descoperit în el un monah „desprins” din Pateric. Mergând pe jos din locul unde m-a lăsat autobuzul, la capătul rutei Vâlcea-Andreieşti, am simţit o dată cu apropierea de Mânăstirea Frăsinei harul binecuvântării lui Dumnezeu peste acest loc ctitorit de Sfântul Calinic de la Cernica. Era ca şi cum intrai într-o „zonă” în care prezenţa lui Dumnezeu se făcea sesizată, pregătind sufletul pentru intrarea în perimetrul Sfintei Mânăstiri. Acest lucru îl simt de altfel foarte mulţi oameni care ajung în acea grădină binecuvântată a Maicii Domnului. Viaţa de obşte a Părinţilor de la Frăsinei respectă rânduielile din vechime ale Bisericii, neagonisirea, ascultarea, fecioria, însă în acelaşi timp fiecare dintre vieţuitori are o lucrare tainică, personală, în care harul străluceşte prin literă, într-un mod unic care face arătate frumuseţea nevoinţei duhovniceşti şi libertatea duhului.

În această grădină a sfinţeniei dumnezeieşti, Părintele Ghelasie a fost un părinte şi călăuzitor încercat. Felul său de a fi era atipic, după cum atipice erau şi nevoinţele sale. Isihasmul era viaţa sa, dorirea sa, hrana sa. Plecat de tânăr la pustie în Cheile Râmeţului, sub ascultarea unui alt încercat Avvă, Arsenie Praja, în cei trei ani cât a vieţuit sub îndrumarea acestuia a avut darul de la Dumnezeu de a se forma şi a întruchipa chipul fiului duhovnicesc care este binecuvântat de Dumnezeu să poarte el însuşi şi chipul de părinte. Părintele Ghelasie dormea extrem de puţin, împlinind cu voie bună ascultările rânduite, liturghisind, spovedind, retrăgându-se în taina chiliei, la rugăciune. Însă oricine îl căuta, la chilie sau la barăcile (între care s-a numărat, o vreme, şi un uriaş butoi amenajat) de la stupi, îl găsea invariabil în acea stare de dăruire în care, cu vreme şi fără vreme, se punea la dispoziţia oamenilor. Veneam din oraş cu probleme, griji lumeşti apăsătoare, cu angoasa dată de trecerea prin situaţii aparent fără ieşire, însă lângă Părintele darul lui Dumnezeu răsturna ordinea priorităţilor. Tulburarea se risipea şi făcea loc unei bucurii liniştite, unei încrederi în milostivirea lui Dumnezeu şi unei urgenţe de îndreptare a vieţii.

Avva Ghelasie nu păstra o distanţă faţă de om, îţi vorbea ca un apropiat, te primea ca pe un al casei, fără vreo distanţare formal-oficială. Încrederea şi respectul veneau de la sine atunci când cei veniţi pentru sfat simţeau că părintele, în timp ce le vorbeşte, vede în sufletul lor. De multe ori le făcea arătat un gând ascuns, o faptă tăinuită sau uitată. În puţine cuvinte mergea la miezul problemei, desfiinţând cu putere de Sus blocajele, mutând cu credinţă munţii de patimi din fiii duhovniceşti, trezind în ei în chip firesc, neafectat, disponibilitatea pentru un nou început. Când ieşeai de la el te şi întrebai mirat de ce te frământaseră atât de tare probleme care acum ţi se păreau neînsemnate. Am întâlnit mulţi oameni care se întorseseră să-i mulţumească părintelui pentru vindecări şi schimbări minunate în viaţa lor, primind de la el îndemnul: „Măi tăticule, nu-mi mulţumi mie, mulţumeşte-i lui Dumnezeu”. La Cuviosul Ghelasie am regăsit sentimentul, întâlnit în Vieţile Sfinţilor, că pentru un om duhovnicesc toţi semenii sunt familia Lui, pentru că îl are cu adevărat, întru cunoştinţă, pe Dumnezeu ca Părinte.

Negativismul, contrarierea şi revolta, întristarea şi necredinţa erau risipite şi cerul inimii devenea limpede. Părintele putea vorbi atât foarte simplu, cât şi foarte elevat, coborându-se la măsura fiecăruia. Nu numai felul surprinzător şi eliberator în care venea sfatul lui, amintindu-ţi că duhul suflă unde voieşte, ci şi vocaţia ascultării celuilalt era în el împlinită. Simţeai cu adevărat că îi pasă de tine, că este atent şi te priveşte în unicitatea ta, în specificul problemelor tale, dincolo de orice situaţie-tip. Şi, mai mult, realizai că, o dată ce te-ai întors în lume, se roagă pentru tine, te susţine de departe din taina unei isihii pentru care distanţa nu mai poate genera uitarea, pentru că ea pregustă un mod al veacului ce va să fie.

Părintele nu primea lauda oamenilor, minimalizând contribuţia sa şi întorcând toată atenţia omului spre iubirea şi darul lui Dumnezeu. Nu era tulburat de ocări, nu căuta să iasă în evidenţă, avea o smerenie neprefăcută şi bucuria slujirii. Singurul lucru care îl mâhnea profund erau învinuirile nedrepte la adresa scrierilor sale, aceasta pentru că Avva Ghelasie era un apărător al credinţei în toată puritatea ei creştină. Astfel, cu fapta şi cu cuvântul se dedica fără rest pentru ca oamenii să poată sesiza şi îmbrăţişa taina dumnezeiască, iubirea Sfintei Treimi şi darul Întrupării divine. Cu toate aceste defăimări provenite nu atât din rea-voinţă, cât din regretabile neînţelegeri, arăta o puritate de copil în a nu osândi pe nimeni, având deplină încredere în purtarea de grijă dumnezeiască. Era totodată un om cu un deosebit discernământ iconomic, urmând voii de Sus, care cunoaşte cele dinlăuntru ale omului. Ne spunea de fiecare dată să fim nelipsiţi de la Liturghie, în care harul se revarsă şi lucrează asupra celor prezenţi, să nu ne separăm niciodată de Biserică. Participarea la Liturghia Euharistiei ne poate aduce, arăta el în mod plastic, „acumulări de veşnicie”.

Este adevărat că scrierile sale, redactate în puţinul timp rămas de pe urma ascultărilor şi slujirii, fără timpul necesar revederii textului final, apar într-o formă atipică şi conţin pasaje mai greu de înţeles, mai ales când sunt separate de context. Ele realizează de asemeni o bogăţie de legături comparative cu filosofia antică şi cea orientală. Aceste incursiuni critice comparative în domenii vaste şi problematici complexe, care îi pot deruta pe unii, au scopul de a netezi terenul comunicării şi a clarifica specificul credinţei creştin-ortodoxe, ajută înţelegerea să vadă caracterul dumnezeiesc şi neasemuit al revelaţiei şi tradiţiei creştine, care sunt vii în Biserică. Acest tip de abordare poate lua forma unei condescendenţe iniţiale menite să amorseze dialogul inter-uman şi totodată să risipească erorile sau abaterile de la viziunea revelată. Condescendenţa iniţială este interpretabilă astfel ca un gest iconic de reverenţă faţă de chipul lui Dumnezeu din om, în orice condiţie existenţială sau mentală ar fi acesta. Totodată, acest demers recuperează critic scânteile de adevăr din istoria şi cultura lumii, întorcându-le în albia Logosului întrupat. Poate tocmai aceasta a fost provocarea dumnezeiască, de a ne scoate – într-o lume atât de grăbită să eticheteze – de pe „şinele” unor aprecieri superficiale, printr-un părinte care, împlinind rânduiala, iese totuşi din tipare, un trăitor în care legea s-a deschis prin Har.

Părintele, care a avut între îndeletniciri şi pictura de icoane, era un iconar şi în cuvânt. Scrierile sale nu sunt sistematizate, ci seamănă cu nişte adăugări succesive de trăsături de pensulă spre zugrăvirea chipului omului. Ele discern din multiple unghiuri atât condiţia omenească supusă căderii, cât şi pe cea transfigurată, în asemănare şi unire cu Prototipul dumnezeiesc. Părintele Ghelasie a fost unul dintre rarii oameni la care, datorită smereniei lor, darul experierii duhovniceşti s-a împletit cu darul înţelepciunii, al teologhisirii. Învăţătura sa despre Sfânta Treime şi Întruparea dumnezeiască ating o deosebită profunzime şi amploare, punându-şi pecetea peste înţelegerea omului şi a creaţiei, într-o perspectivă iconică ce sintetizează întreaga Tradiţie ortodoxă. Cu tot acest mare dar, Părintele avea, cum am spus, grija permanentă de a-l ascunde şi a păzi firescul smereniei. Deşi avea bucuria comunicării, nu era însetat de recunoaştere sau faimă, dimpotrivă, publica fasciculele sale în forme modeste, nu se înălţa cu gândul şi avea încredere că are Dumnezeu grijă, dacă va fi de folos, să facă să rodească cele pe care El Însuşi i le-a dat.

Mutarea la Domnul a Părintelui este vrednică de chipul sfinţeniei care a strălucit acoperit de smerenie în viaţa sa. Şi-a cunoscut mai înainte sfârşitul, cerând lui Dumnezeu să întârzie cu o zi plecarea spre a nu întrista pe un ucenic de ziua lui. Iar când s-a apropiat vremea, i-a cerut ucenicului său de chilie, monahul Valerian, cunoscutul fost actor Dragoş Pâslaru, să citească la chilie Acatistul Acoperământului Maicii Domnului. A trecut la Domnul în isihia rugăciunii, mângâiat, după trei ani de suferinţe răbdate cu o pace şi bunăvoire mai presus de fire, întru bucuria Domnului pe care atât l-a iubit.

Cu puţin înainte de mutarea la Domnul mi-a dat binecuvântarea de a-i publica scrierile. Nu am spus nimănui un timp, însă la un moment dat, în mod natural, am înfiinţat editura Platytera şi aşa s-au rânduit lucrurile, încât am putut demara editarea unei serii de volume de mărturii (au scris despre întâlnirea cu părintele în jur de o sută de persoane din toate categoriile sociale), şi apoi a Operelor Complete ale Părintelui Ghelasie. După volumul „Scrieri Isihaste”, au urmat „Memoriile unui Isihast” (I, II), „Dialog în Absolut”, „Medicina Isihastă” şi, de curând, a văzut lumina tiparului volumul intitulat „Trăirea Mistică a Liturghiei”, care grupează trei scrieri cu conţinut de comentariu liturgic: „Ritualul Liturghiei Hristice”, „Isihasm, Trăirea Mistică a Liturghiei”, şi „Biserica, Liturghia Euharistiei, Trupul Înveşnicirii Lumii”. Un alt volum, de accesibilizare, cu extrase din mai multe scrieri ale Părintelui Ghelasie, volum intitulat „Moşul din Carpaţi. Mistica Iconică”, a apărut la editura Platytera prin grija părintelui Neofit.

Părintele Ghelasie continuă să fie prezent în mod minunat şi după trecerea sa la cele veşnice. A fost văzut de un monah la cimitir, în miezul zilei, unui altuia i-a apărut în vis într-o cameră în care se afla împreună cu părintele Lavrentie, camera fiind a Sfântului Calinic, şi în alt rând i-a apărut ziua, aievea, în chilie, atenţionându-l să aibă grijă să nu se stingă candela. Aceste întâmplări minunate şi multe altele vor fi relatate pe larg de trăitorii lor. Nădăjduiesc ca prin milostivirea lui Dumnezeu şi prin rugăciunile Părintelui Ghelasie, care şi-a iubit atâta credinţa, neamul şi întreaga lume, să trăim acea reînviere a trăirii isihaste preconizată de pustnicul Neofit, de care Părintele Ghelasie aminteşte în scrierile sale. În fond, Părintele Ghelasie a avut marele dar de a descoperi isihasmul în toată cuprinderea sa, ca modul esenţial de viaţă în Hristos, trăit la diferite măsuri, în specificul tradiţional şi în înnoirea duhului, de cei care Îl iubesc şi Îi urmează.

Florin Caragiu

(articol apărut în "Lumea Monahilor", nr. 26, august 2009, pp. 24-27)

Duhovnicului meu - articol de Protos. Varsanufie Gherghel

„Întrebat-am luminata ciocârlie/ Candelă ce leagănă-n tărie/ Untdelemnul cântecului sfânt, / Unde sunt cei care nu mai sunt? / Zis-a ciocârlia: S-au ascuns/ În lumina Celui nepătruns” (Radu Gyr).


Existând mai înainte de veacuri şi strălucind prin veacuri nesfârşite, Împărăţia Mântuitorului Hristos i-a făcut nemuritori în amintirile şi conştiinţele noastre pe toţi aceia care au păstrat neîntinată şi neclintită credinţa lor în Dumnezeu.

Dumnezeu, Contemporanul tuturor neamurilor, i-a avut tot timpul pe ai lui aleşi, luptători întru toate nevoile, cârmuitori autentici, stâlpi, prove şi punţi ale sfintelor „corăbii”. Dătători de flacără duhovnicească şi de lumină mântuitoare, ei au atras în jurul lor sute şi mii de credincioşi, cum a fost şi cazul părintelui duhovnic Ghelasie de la Sfânta Mănăstire Frăsinei.

Aceste „ruguri aprinse” în enigmaticele lor chilii, tainicii anahoreţi, erau şi încă mai sunt cariatide spirituale pe care se sprijină îngreunatul univers.

De la adormirea sa întru Domnul, Părintele Ghelasie a ajuns să fie pomenit ca ascet şi aceasta este reprezentarea lui adevărată, icoana lui de vieţuire pe care ne-a lăsat-o mai cu seamă de zestre pentru cei care l-am cunoscut îndeaproape şi pentru cei ce i-am fost ucenici.

Urmând sfaturilor socotite ale Sfinţilor Părinţi, Părintele Ghelasie şi-a asumat osteneli ascetice cu cumpătare, adică osteneli după puterile lui şi nu s-a reţinut de la sarcinile zilnice, aceste osteneli ascetice fiind măsura obişnuită pentru călugării din mănăstirile tradiţionale.

De exemplu, patul Părintelui Ghelasie era unul tipic de mănăstire: îngust, tare, făcut din două scânduri şi fără saltea. Chilia sa în cea mai mare parte a timpului o avea la stupi, făcută din scânduri de lemn nevopsit şi fără izolaţie. Micuţa sobă de lemne nu păstra căldura în chilie mai mult de o oră după ce mergea noaptea la culcare; aşa că în dimineţile friguroase se trezea la temperaturi apropiate de zero grade. Aici părintele îşi pregătea singur pâinea pustnicească şi alte puţine verdeţuri, care îi constituiau de obicei hrana zilnică.

Despre unii ca aceştia spunea odinioară Sfântul Isaac Sirul: „Mireasma unui anahoret este cea mai dulce şi întâlnirea cu el aduce bucurie în inima celor care au dreaptă judecată”.

Părintele Ghelasie nu a impus niciodată postul său aspru, nici ostenelile sale ascetice altor fraţi din mănăstire şi niciodată în viaţa sa nu a certat pe cineva că mănâncă prea mult.

Vorbind despre ascetismul Părinteleui Ghelasie, putem observa numai un lucru care este cu adevărat extraordinar: niciodată nu a lenevit o clipă, ci era veşnic preocupat cu vreo lucrare dumnezeiască. Spovedania ucenicilor o săvârşea aproape zi şi noapte, într-una, după cum apăreau noii sosiţi de pe drumuri îndepărtate şi nu era posibil să nu ieşi refiinţat de la părintele de sub epitrahil. Era un preot pe măsura şi vrerea Sfântului Grigorie de Nazianz care, înfricoşat de măreţia slujirii preoţeşti, spune: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţesc pe alţii. Să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii. Ca să conduc cu mâna, ca să sfătuiesc cu pricepere” (Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont).

De fiecare dată plecai din biserică cu o iubire mai mare pentru semeni, cu un mai puternic sentiment de solidaritate pentru aproapele tău şi cu o binecuvântare care te însoţea toată săptămâna. Sfinţia sa a fost o făclie care a propovăduit neîncetat iubirea dintre oameni, străin de orice semeţie şi îngâmfare, un om înzestrat cu nobile daruri care i-au spiritualizat şi eternizat viaţa, sfinţenia vieţii fiind cea care se opune uitării noastre faţă de el.

Părinţii care s-au ostenit alături de el în mănăstire nu l-au auzit pe Părintele Ghelasie să se fi plâns vreodată, niciodată nu dădea atenţie oboselii, era veşnic preocupat să scrie cât putea literatură isihastă mult trebuitoare, în scurt timp şi cu mijloace puţine. Lucrând în chilia sa smerită, adesea după miezul nopţii, Părintele Ghelasie a scris un torent de scrieri fără egal în zilele noastre. Oricând avea timp, se grăbea spre chilia sa şi îndată începea lucrul. Scria repede, ridicând ochii doar uneori. Deseori îşi făcea cruce când scria. Părintele Ghelasie şi-a petrecut viaţa între cărţi, mereu animat de setea neostoită de cunoaştere. Cugetul său s-a străduit să coboare în lumea cititorilor săi Logosul divin. A explorat mereu inefabilul, pătrunzând cu mintea în cotloanele cele mai ascunse ale cunoaşterii. Avea scânteieri ale minţii menite să spargă tiparele. Era un intelectual al prezentului, fiind fericit numai în măsura în care a făcut şi pe alţii fericiţi. A trăit între semeni şi pentru semeni.

Simţul nemaipomenit al presiunii timpului i-a dat prilejul Părintelui Ghelasie să-şi cunoască ameninţarea unei boli necruţătoare. Cu toate că în exterior a avut o privire perfectă până la moarte, în interior părea că o tulburare fizică îl rodea, ca şi cum fusese aşezată o cruce pe acest trup desăvârşit, o cruce care îl zdrobea în cele din urmă.

Ca unul ce era plin de înţelepciune, părintele Ghelasie Duhovnicul a avut o răbdare de sfânt şi a suportat acest chin îngăduit până la mutarea sa dintre noi – dovedind prin tot ce a fost că „Părinţii nu mor niciodată”.

La bine şi la greu împreună cu ucenicii, în zile senine şi furtunoase, mulţi dintre noi l-am iubit şi am suferit şi am fost iubiţi de cel care acum nu mai este între cei vii! Viaţa lui pământească stă încheiată înaintea noastră şi din ea se ridică câteva momente, care trec în şir pe dinaintea ochilor sufleteşti ca un mănunchi de amintiri.

Trupeşte el nu mai este printre noi, dar sufletul lui cel nobil viază în amintirile noastre. De aceea, dând ducerii lui de la noi tributul datorat al lacrimilor, nu-l tânguim mult, nu-l compătimim, ci mai vârtos îl fericim că Dumnezeu l-a învrednicit a-şi vedea aspiraţiile împletite în realitate şi în fapte. Cu bucurie regăsim acum, în această „legendă” trăită de Părintele Ghelasie, năzuinţa lui către desăvârşire, care este scopul suprem al omului.

Chipul celui iubit de noi se odihneşte în liniştea de veci şi în pacea Domnului.

Dormi în pace, iubit ostenitor, însoţi de glasul durerii noastre, a celor care am avut şansa unică să-ţi fim ucenici la picioarele tale sfinte Părinte şi să te regăsim după timpuri şi timpuri în versurile pline de har ale poetului: „Blândeţea ta ne-a fost dulceaţă/ În necăjita noastră viaţă. / Şi sfatul tău cel părintesc/ Ne-a fost balsamul sufletesc...”

Înveşnicit, am spune noi, prin iubirea şi recunoştinţa de fii ce ţi-o îndatorăm. Amin.

(articol apărut în "Lumea Monahilor", nr. 26, august 2009, pp. 28-30)

September 2, 2009

Gândire şi trăire

Gândire şi trăire
de Florin CARAGIU

Referindu-se, potrivit tradiţiei patristice, la „nedespărţirea cunoaşterii raţionale şi apofatice a lui Dumnezeu“, părintele Dumitru Stăniloae a descris apofatismul ca pe o experiere a prezenţei tainice a lui Dumnezeu. Acest inefabil al trăirii depăşeşte putinţa de definire prin cuvinte, prin înţelesuri intelectuale. În modul cum are loc raportarea omului la Dumnezeu, raţiunea nu se opune trăirii, ci, asemenea unei plante care are nevoie de a fi sădită pentru a prinde rădăcini şi a exista, trăirea devine pentru raţiune chiar pământul hrănitor şi dătător de viaţă.

Teologul român a afirmat că raţiunea însăşi are nevoie să fie adâncită şi completată prin trăire. Trăirea este, în Ortodoxie, mai mult decât via negativa a teologiei. Teologia apofatică, fiind, în esenţă, altceva decât o operaţie de negare intelectuală, este descrisă ca o experienţă directă. „Noi socotim“, concluzionează pr. Dumitru Stăniloae, „că cele două feluri de cunoaştere nu se contrazic şi nu se exclud, ci se completează“.

Progresul într-o viaţă duhovnicească aduce cu sine o mai bună coordonare şi creşterea spre o sinergie ideală a funcţiunilor psihice. Din contra, păcatul este cel ce a desfigurat chipul omului şi a dus la destructurarea profundă a unităţii sale spirituale şi materiale. Prin urmare, raţiunea şi trăirea tind să devină ca două moduri de cunoaştere care nu pot privi împreună în aceeaşi direcţie. În ultima vreme mai ales, se încearcă, nu fără o deosebită insistenţă, acreditarea acestei opinii, afirmându-se că gândirea în sine nu are un sistem de referinţă, şi în consecinţă este opusă trăirii cu tot ceea ce implică aceasta, în primul rând aderarea la un crez.

O asemenea despărţire tranşantă între gândire şi trăire totuşi - şi nu trebuie să căutăm prea multe argumente în sprijinul afirmaţiei noastre - nu se susţine psihologic, pe lângă faptul că nu poate fi fundamentată teologic şi nici posibil de argumentat cu destulă acribie filosofică.

Din punct de vedere psihologic, unitatea ontologică a fiinţei umane cunoaşte o lege internă fundamentală, ţinând aproape de evidenţă. Aceasta este afirmarea identităţii de sine prin unitatea dintre trăire şi gândire, dintre trăire şi acţiune. Omul trăieşte gândind şi gândeşte trăind. Cum remarca Petre Ţuţea (exponentul bunului simţ filosofic): „În logică, legile gândirii juste au la bază sentimentul justului sau injustului. Din universul de valori nu putem ieşi“.

Este adevărat că dintr-o perspectivă filosofică gândirea se manifestă cu o aparentă neutralitate, adoptând adesea o poziţie contrară propensiunii spre certitudine. Dar despre ce fel de gândire este vorba când ne referim la această lipsă de culoare afectivă ce a impregnat nu gândirea în genere (preferăm noi să spunem), ci doar o anumită specie a ei? În acest sens, ni se pare extrem de relevant un citat cules din cartea „Riscul gândirii“ (autori - Terente Robert şi Sorin Vieru). Citim acolo: „Crede (gândirea, n.n.) că este lipsită de sentimente, dar de fapt e dominată de unul. O liniştită afecţiune - fără emoţii explozive - pentru uitare. Practicarea deliberată a uitării este tocmai un exemplu de decizie pe care gândirea o poate impune în absenţa oricărei pasiuni“. „Gândirea fără calificativ“ ajunge, aşadar, să recunoască în sine „o pasiune pentru uitare“. Ceea ce este fără culoare în gândire este, de fapt, uitarea.

Uitând de Dumnezeu şi de taina persoanei, uitând - chiar deliberat - de imensa problematică a existenţei rămasă neexplorată şi neelucidată, gândirea pozitivistă este ceea ce în termeni psihanalitici s-ar putea numi un „super-ego“ represiv. Pentru a exista, acesta trebuie să reprime sinele adânc, să stingă culorile vieţii, să ignore semnalele şi semnificaţia enigmatică a frumuseţii.

A postula, aşadar, separaţia dintre trăire şi gândire, invocând poate şi o filosofie a nivelurilor de realitate, reprezintă, fără doar şi poate, o afirmaţie abuzivă psihologic şi superfluă filosofic. În primul rând, acest gând este resimţit ca fiind ameninţător la adresa unităţii ontologice a fiinţei umane. Prin umbra consecinţelor sale, el tinde să perturbe grav acel elan dinamic unificator al trăirii, ce caută să smulgă valenţe creative raţiunii, să penetreze - prin cooperare, prin consens ideal, dar mai ales prin crearea unui orizont de aşteptare răbdător - orice altă funcţie cognitivă. Creativitatea însăşi, arătase poeticianul imaginarului Jean Burgos, conţine în sine presentimentul schimbării lumii şi convertirea raţiunii. Trăirea devine în acest caz înaintemergător al convertirii gândirii.

Homo humanus este o unitate ontologică, în care tendinţa fundamentală este dată de sinergia părţilor, de „sintonizarea fiinţei umane cu oricare parte a sufletului său“ (S. D. Ogodescu). La rândul său, Prescott Lecky (cel care a elaborat teoria autoconsistenţei) a arătat - destul de convingător - că tendinţa spre unitate constituie o forţă motivaţională de seamă a persoanei, pe care o concepe ca pe o „schemă unificatoare a experienţei, o organizare a valorilor care sunt consistente unele cu altele“.

Reducerea disonanţei şi realizarea consonanţei ţine de echilibrul psihic al întregului. Dacă există, nevoia momentană de disonanţă e, oricum, motivată de trecerea la un nivel superior de consonanţă, integrând o mai mare complexitate.

Articol aparut in Ziarul Lumina
Duminică, 23 August 2009