November 27, 2009

Sinapsa IV/2009

A apărut numărul al IV-lea al revistei „Sinapsa.

Părintele Dumitru Stăniloae semnează, în primele pagini ale revistei, articolul cu titlul „Liturghia comunităţii şi jertfa interioară în viziunea filocalică”. Renumitul teolog român arată că „împărtăşirea de trupul şi sângele Domnului e împărtăşirea de realitatea eshatologică, nu numai întrucât e împărtăşirea de trupul care a depăşit corupţia şi moartea, de trupul de dincolo de moarte, ci şi întrucât în împărtăşirea acoperită şi nedeplină de aici, ni se dă asigurarea împărtăşirii descoperite şi depline din viaţa viitoare. Împărtăşindu-ne aici de trupul Domnului, trăim în trupul Lui primit forţa atragerii noastre spre împărtăşirea deplină si descoperită cu El în viaţa viitoare. În împărtăşirea euharistică trăim dinamica eshatologică a Euharistiei, trăim atracţia spre culmea împărtăşirii depline, exercitată din ea asupra noastră. Iar aceasta e nu numai atracţia spre împărtăşirea totală şi descoperită de trupul lui Hristos, ci şi spre desăvârşirea noastră duhovnicească şi spre viaţa în trupul înviat si incoruptibil. Căci Euharistia ne dă puterea să sporim în desăvârşire, să sporim nu numai datorită faptului că ne-am împărtăşit de trupul atotcurat al Domnului, ci şi pentru a ne face apţi, sau pentru a ne deschide unei împărtăşiri depline şi descoperite a Lui”.

În continuare, în articolul „Infarctul sufletesc”, Dan Puric povesteşte cu sensibilitate creştină despre o „anatomie a inimii triste la român”, despre „necazul fiinţial” generat de „depunerile de tristeţi” care au îngustat „aorta ce transportă sânge sufletesc la inimă”. El contrapune, în această parabolă, inimii-pompă artificiale a chirurgiei ideologice Inima din Cer, Atotiubitoare, prin al cărei har inima omului revine tainic la viaţă şi fiecare pas „devine o inimă”.

Cunoscutul cercetător în ştiinţă şi teologie de la Universitatea din Portsmouth, Alexei V. Nesteruk, autor al volumelor „Light from the East: Theology, Science and the Eastern Orthodox Tradition” (Fortress Press, 2003) şi „The Universe as Communion: Towards a Neo-Patristic Synthesis of Theology and Science” (London, T&T Clark, 2008), semnează articolul: „Spre un angajament teologic ortodox-răsăritean radical în dezbaterea modernă ştiinţă-religie” (trad. din lb. engl. Florin Caragiu). Pentru Nesteruk, „restabilirea personalismului pierdut în dialogul dintre teologie şi ştiinţă constituie numai o condiţie necesară ca acest dialog să fie îndreptăţit. Cum prezenţa persoanelor în spatele cunoaşterii ştiinţifice nu exclude posibilitatea întrebuinţării sale greşite, teologia intră în legătură cu ştiinţa la un nivel diferit, etic, aducând cunoaşterea sub călăuzirea înţelepciunii sădite în condiţia umană, însă împlinite în comunităţile euharistice. Dimensiunea eclezială a dialogului primeşte astfel specificarea sa suplimentară ca articulare a unei intentionalităţi liturghisitoare în cercetarea ştiinţifică, intenţionalitate care reaşază umanitatea în centrul acestui dialog”.

Urmează un eseu al lui Dumitru Horia Ionescu: „Uitând că am învăţat să uităm”, vorbind despre problema darului spiritualităţii creştine româneşti în Europa, în contextul atât de bulversant şi paradoxal de astăzi.

„Carl Gustav Jung. Psihologie şi Religie. Arhetipuri. O perspectivă creştin-ortodoxă” este titlul studiului semnat de Florin Caragiu şi Mihai Caragiu. Subcapitole: „Introducere”, „Analiza psihologică şi valoarea sufletului”, „Apriorismul schemelor arhetipale. Platonism. Kantianism. Iconicitate”, „Mijlocit şi Nemijlocit”, „Evoluţionismul concepţiei jungiene şi perspectiva creştină”, „Inconştientul şi evoluţia omului: de la animalitate sau din starea de cădere?”, , „Problema medierii şi antagonismului. Raţional şi iraţional”, „Simbol natural şi formă dogmatică”, „Energetismul concepţiei jungiene. Perspectiva antagonistă vs. perspectiva iconică”, „Alteritate şi libertate. Principiul cuaternităţii”, „Inconştient şi conştient. Personal şi colectiv. Personal şi impersonal. Identitate şi devenire”, „Problema remitologizării. Religia interioară şi Taina euharistică”, „Natural şi Supranatural. Atitudinea naturală şi condiţia iconică. Despre filiaţia creaţiei, revelaţie şi Biserică”, „Confesiune şi Dogmă. Valoarea Tainelor”, „Axiologie şi praxiologie. Etică şi estetică”, „Atitudinea teologică şi reducţia transcendentală, la Alexei Nesteruk”.

Gheorghe Ceauşu ne vorbeşte în continuare despre „Omul care ne trebuia”, recenzând volumul „Omul frumos” al maestrului Dan Puric.

„Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul. Spaţiu şi Timp: exerciţii de lectură” este titlul studiului semnat de Alexandru Barna, cu subcapitolele: „Pentru mântuirea noastră...”, „Unire şi diferenţă”, „Unitatea spaţiului şi a timpului”, „Spaţiul şi timpul liturgic”.

Urmează studiul „Dihotomii. Trihotomii. X-hotomii” semnat de Părintele Neofit, care prezintă „repere antropologice în dinamica tradiţiei”. Autorul ne vorbeşte despre „Chipul triadic al sufletului. Sufletul şi manifestările lui. Dihotomia antropologică”, precum şi despre Transconştient şi Subconştient, abordând într-o tratare comparativă diverse teorii privind structurile antropologice.

În continuare, avem prilejul să citim în traducerea Anei Blandiana, un poem de Seamus Heaney (poet irlandez laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1995) intitulat „Diptic”.

Dora Mezdrea ne pune din nou la dispoziţie o amplă şi detaliată privire în subteranele poliţiei politice comuniste, de data aceasta referitor la „Constantin Noica în arhiva Securităţii”.

„Pot persoanele Treimii să fie numărate? Răspunsul părinţilor capadocieni” este titlul articolului semnat de Ionuţ Mărăşoiu. Subcapitole: „Limite ale acestui eseu”, „Numărarea Persoanelor Treimii implică ierarhizarea lor?”, „Respingerea semnatică a argumentului numărării”, „Respingerea teologică a argumentului numărării”.

Despre „Libertatea fiilor” ne vorbeşte părintele Dan Popovici. El arată că „libertatea este urcuşul continuu spre Dumnezeu, originea infinită şi necondiţionată a spiritului uman. Libertatea este pe de o parte modul de realizare al naturii noastre, pe de alta, este în esenţa ei experienţă a infinitului. Aceasta pentru că natura umană este în acelaşi timp finită şi infinită. Este finitul deschis infinitului. Este finită când stă nemişcată în sine, şi este infinită în mişcarea ei spre Dumnezeu, prin libertate”.

Ştefan Trăuşan-Matu abordează din perspectiva inteligenţei artificiale şi totodată din perspectivă creştină raportul dintre ştiinţă şi religie, arătând că „problema limbajului natural, vorbit current de oameni, se dovedeşte esenţială în inteligenţa artificială”. Se pun în lumină limitele demersului ştiinţific în relaţie semnificativă cu caracterul dialogic al limbajului uman, a cărui origine şi a cărui taină supraraţională provin de la Cuvântul creator divin. Ca răspuns edificator în direcţia unei înţelegeri creştine, sunt amintite contribuţiile a doi gânditori din domeniile filosofiei limbajului şi respectiv teologiei mistice: Mihail Mihailovici Bahtin şi Părintele Ghelasie Gheorghe.

În continuare, avem prilejul de a urmări partea a III-a din incitantul serial cu privire la Jurnalul beethovenian semnat de Carmen Caragiu-Lasswell (cercetător, dr. estetică). Mulţumim pe această cale reprezentanţilor forului F.C.R.C. pentru permisiunea de a traduce în limba română fragmente consistente din Jurnalul filosofic al lui Beethoven.

Despre „Universalitate în sfera juridică. Norbert Rouland şi construcţia unei noi universalităţi” ne vorbeşte Marius Dumitru. Subcapitole: „Universalitate în sfera juridică”, „Norbert Rouland despre istoria şi geografia drepturilor omului şi despre construcţia unei noi universalităţi a drepturilor omului”, „În primul rând, care este locul lui Dumnezeu?”, „În al doilea rând, care este statutul rezervat dreptului minorităţilor?”, „Identificarea”, „Diferenţierea”, „Supunerea”, „Succinte constatări”.

În finalul revistei reproducem numărul 7/Decembrie, 1997, din Foaia de Practică Isihastă „Moş-Pustnicul din Carpaţi”, lucrare a Părintelui Ghelasie Gheorghe apărută în Colecţia Isihasm.

Ultima pagină a revistei este rezervată reproducerii unui Portret al Părintelui Dumitru Stăniloae, lucrare realizată de cunoscutul artist plastic Horea Paştina.

November 26, 2009

"Trăirea Mistică a Liturghiei" - lansare de carte la Colocviul Naţional dedicat Părintelui Ghelasie (2009)

După apariţia, în seria Operelor Complete ale Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, a volumelor „Scrieri Isihaste”, „Memoriile unui Isihast” (I, II), „Medicina Isihastă” şi „Dialog în Absolut”, a apărut la Editura Platytera în acest an şi volumul „Trăirea Mistică a Liturghiei”. Este una din cele mai importante tratări existente a problematicii liturgice din perspectivă creştin-ortodoxă, fructificând într-o sinteză de specific carpatin marile „momente” ale teologiei patristice (Sf. Dionisie Areopagitul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Grigorie Palama, Sf. Nicolae Cabasila ş. a.).

Acest volum se aşază la loc de cinste în numărul contribuţiilor la universalitate în câmpul teologiei liturgice ale spaţiului românesc (alături de „Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă” a Pr. Dumitru Stăniloae, spre exemplu), o universalitate care pentru părintele Ghelasie îşi găseşte sensul deplin, de substanţă eshatologică, în comuniunea eclezială cu Sfânta Treime, în Hristos, Fiul şi Logosul dumnezeiesc întrupat.

Este esenţial faptul că, pe de o parte, această tratare vine din partea unui părinte cu o viaţă plină de de nevoinţă şi har, de rugăciune şi liturghisire ce iradiază frumuseţea filocalică şi, pe de alta, demersul lui teologico-mistic traversează cu adâncă şi ascuţită înţelegere problemele timpului nostru, relaţionează critic şi totodată valorizator cu ştiinţa, filosofia şi cultura în genere şi oferă înţelegeri şi deschideri creştine iluminatoare impasurilor actuale. Totul în cuvintele Părintelui Ghelasie are o greutate existenţială şi duhovnicească, şi astfel nu găsim în ele ariditatea unei reflecţii înstrăinate de mediul experierii celor dumnezeieşti.

Volumul se prezintă structurat în trei secţiuni: prima constituie o privire generală asupra ritualului liturgic creştin, a doua cuprinde un amplu comentariu liturgic, iar a treia are în centru problematica ecleziologică, cu implicaţii istorice şi eshatologice. Părintele Ghelasie pleacă de la taina şi revelaţia dumnezeiască, a căror punere în raport cu multitudinea contextelor de viaţă şi gândire descoperă însăşi taina omului în concreteţea desfăşurării istorice. Dacă uitarea chipului duce la scindarea interioară şi exterioară a omului contemporan, aducerea aminte de sursa identităţii umane profunde în taina chipului lui Dumnezeu revelat în Hristos creează acea priză de conştiinţă necesară unei angajări existenţiale liturgice a omului în parcursul spre împlinire.

„Trăirea mistică a Liturghiei” înseamnă calea spre acea viaţă intimă şi comunitară care se hrăneşte din iubirea divină creatoare şi asimilează harul înveşnicirii în iubire. Ea este calea spre părtăşia la sfinţenie şi nu este lipsită de exigenţe ce ţin de metanoia (pocăinţa sau schimbarea minţii) şi întreg modul liturgic-sacramental al vieţii Bisericii (cu treptele purificării, contemplării şi împărtăşirii dumnezeieşti). În contextul unor tendinţe de izolare a trăirii religioase în domeniul privatului, Părintele Ghelasie pune în lumină incompletitudinea, insuficienţa unei pretinse „religii interioare”, arătând că „fără Liturghie sămânţa vieţii se usucă şi nu mai simţi în tine puterea veşniciei”, iar conştiinţa liturgică „este adevărata conştiinţă care stă la baza tuturor stărilor de conştiinţă”. Nevoinţa lăuntrică despre care vorbesc Sfinţii Părinţi nu reprezintă însăşi împlinirea, ci este o pregătire, „o trăire de duh cu dor dumnezeiesc pentru împărtăşirea cu Euharistia”, căci „prefacerea euharistică a Trupului înveşnicirii nu o poate face decât Biserica”.

Consistenţa resurecţională a vieţii mistice liturgice o arată ca hotar al creaturalităţii (Omul – Hotarul de Taină) şi noutate depăşind orice modernitate şi post-modernitate. În atingere cu harul ce o însufleţeşte, toate zbaterile umane îşi schimbă ordinea priorităţilor în direcţia eshatologiei inaugurate de întruparea şi învierea lui Hristos. Omul nu îşi poate afla odihna, isihia, decât regăsindu-şi chipul pierdut. Iar chipul său nu poate fi aflat şi trăit cu adevărat decât în înaintarea în părtăşia cu Dumnezeu. Această trăire dă consistenţă liturgică fiecărui act omenesc, şi astfel viaţa dumnezeiască a Trupului lui Hristos se revarsă tămăduitor, creator şi iluminator în trupul lumii, prin intermediul fiecărui om care se uneşte cu Hristos. Cum frumos spunea Părintele Ghelasie, orice mişcare de întâmpinare a iubirii lui Dumnezeu în „iadul” înstrăinării de El prin păcate face să apară un „colţişor de rai”, a cărui cultivare prin liturghisirea creştină se poate extinde treptat până la o transfigurare a întregii fiinţe şi a celor din jur în sfera comuniunii.
Cultura poate fi astfel înnobilată, responsabilizată, dinamizată calitativ, conectată Vieţii, spre rodirea mai departe în lume a epiclezei liturgice. Dacă evidenţa arată spre un fel de amestecare a limbilor de factură babilonică în multitudinea discursurilor actuale, revelaţia divină arată spre Cuvântul lui Dumnezeu ca Ipostas al trupului comunicării/cuminecării, prin care dezbinarea datorată păcatului şi tirania morţii sunt aneantizate. De aceea, departe de a constitui un discurs autist şi agresiv, cuvântul duhovnicesc exprimă o identitate asumată şi angajată în comunicare, o conştiinţă mişcată de Duhul mângâietor al Adevărului, care nu sileşte ci atrage la Viaţă şi stimulează creativitatea prin frumuseţea filocalică a cuvântului pe care îl insuflă.

Florin Caragiu
Directorul editurii Platytera din Bucureşti

Un artist plastic despre Părintele Ghelasie

„L-am văzut de trei ori clar şi distinct pe Părintele Ghelasie, la mânăstirea Frăsinei. Prima oară vorbea unui grup, când un coleg mi-a spus despre el. Altă dată l-am urmărit la Sfânta Liturghie, prin uşile deschise ale altarului. Mi s-a părut fascinant felul cum slujea. A treia oară l-am abordat, întrebându-l o problemă care mă frământa demult, care implica şi sufletul şi trupul. Mi-a vorbit încet, foarte sigur, dar la un moment dat s-a oprit brusc şi a plecat. Am avut sentimentul că aceasta ţinea de o anumită nevoinţă a lui. Mi se părea o apariţie nelumească, străvezie, un om fără de vârstă, care impresiona prin seriozitatea şi deosebita atenţie cu care făcea fiecare pas, cu care săvârşea fiecare gest. În seara când am vorbit, mi-a dat trei cărţi să le citesc... Am simţit impulsul ca această expoziţie dedicată Părintelui Ghelasie să fie o redare în culori a chipului său atipic, a ceea ce oferea prezenţa sa: spirit şi materie, carne şi har şi gând, toate cuprinse într-un gest iconic care ştia să se bucure de copilăria sa şi de noutatea întâlnirii cu celălalt într-o maximă dăruire de sine şi purtare de grijă”. (George Alexandrescu, artist plastic, autorul expoziţiei de pictură din cadrul Colocviului Naţional dedicat Părintelui Ghelasie - ASE, 29 octombrie 2009)
Despre autor, artistul George Alexandrescu:

Liceul Tonitza, Bucureşti (1982-1986);
Academia de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, Secţia de Pictură Monumentală, Bucureşti (1993-1998);
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, Universitatea din Bucureşti (2001-2005);
Master de Psihosociologie (2005-2007);
A activat în calitate de coordonator artistic la Centrul Naţional de Cultură şi Valorificarea Artei Tradiţionale, Casa Scânteii, Bucureşti.
Expoziţii de pictură în Bucureşti, Braşov, Sighişoara, etc. Ultima dintre ele a avut loc la Palatul Voievodal, „Zilele Bucureştiului. Repere Medievale” (expoziţie de grup).

Thinking in communion

At the end of the meeting "Conveying the message of faith in modern mass-media" (Bucharest, November 11), Patriarch Daniel of Romania pointed out that the Christian missionaries working in the media are supposed to convey not personal opinions/views/doubts, but above all the faith of the Church, expressed through a "thinking in communion with the Holy Apostles and Holy Fathers".

November 24, 2009

Lansare - SENTIC - Gaudeamus, ed. Vinea, 26 noiembrie, ora 18

Elder Cleopa on salvation

"The truth is that Christ has brought salvation to everyone, something theologians have labelled general (or objective) salvation. And yet, everyone does not actualize this objective salvation, only those who seek and pursue it. While objective salvation is granted to every human being, subjective or personal salvation depends on the intent of man. Those who desire to be saved and work toward that goal receive divine Grace as their aide and guide. This Grace does not work in us violently; rather it abides with us perennially as a specific offering for the work of our salvation. Subsequently, it is not possible for us to speak of an unconditional predestination and its inadequate presuppositions for salvation." (Elder Ilie Cleopa, On the Presuppositions of our Personal Salvation - Ch. 13 from The Truth of Our Faith - as quoted in a recent, most interesting discussion on the Monachos.net forum).

November 23, 2009

Fibonacci numbers and the "golden section"

Ruth Tatlow's article The Use and Abuse of Fibonacci Numbers and the Golden Section in Musicology Today (Understanding Bach, 1, 69-85, 2006) besides being very interesting in itself as a documented criticism of the "Golden numberism [that] has thoroughly infected musicology", incidentally provides useful references for those interested in the history of the representation of the EMR ("extreme and mean ratio" or "golden section") as the limit of the sequence of quotients Fn+1/Fn of consecutive Fibonacci numbers. One may wonder who noticed this first? Leonardo Pisano (c. 1170 – c. 1250, also known as Fibonacci)? Not even close! Read more on Mathematical Trips: Consecutive Fibonacci numbers and the division in extreme and mean ratio - some history.

November 15, 2009

Patriarch Pavle Fell Asleep in the Lord


Memory Eternal!


Patriarch Pavle (11 September 1914 - 15 November 2009) was the 44th Patriarch of the Serbian Orthodox Church.

Patriarch Pavle on Prayer




November 12, 2009

Părinţii Avvei Ghelasie

Părintele Gheorghe I. Popescu, parohul bisericii din Şerbăneşti-Păţeşti şi presvitera Marcela (părinţii Avvei Ghelasie) - click pe titlul acestei postări pentru a vizita colecţia de fotografii aflată pe blogul Parintele Ghelasie de la Frasinei.

November 10, 2009

Liviu Bogdan Vlad, cuvânt de deschidere la Colocviul Naţional dedicat Părintelui Ghelasie (ASE, 29 octombrie 2009)

Bună dimineaţa, tăticule!

Deschidem primul colocviu naţional dedicat personalităţii ieromonahului Ghelasie Gheorghe de la Mănăstirea Frăsinei cu formula cu care Părintele ne întâmpina, insuflându-ne putere şi curaj pentru a putea merge mai departe în asumarea destinului propriu.

Astăzi avem privilegiul să ne regăsim în Aula Magna a Academie de Studii Economice, care în ultimii ani a fost gazda unor evenimente remarcabile din punct de vedere ştiinţific şi cultural şi nu numai, deoarece o serie de proiecte manageriale au condus la transformări radicale în peisajul estetic şi funcţional al instituţiei noastre. Acestea sunt vizibile şi nu trebuie precizate, însă permiteţi-mi să vă spun că aceste proiecte au fost coordonate de domnul Rector personal, din a cărui echipă am privilegiul să fac parte, care astăzi este alături de noi.

Îi mulţumesc pentru aceasta!

Împreună am aplicat la un concurs de proiecte iniţiat de Comisia Europeană (CE) pentru înfiinţarea unui Centru de Documentare Europeană (CDE) în Biblioteca Centrală (BC) a universităţii noastre. CDE al BC-ASE a luat fiinţă la începutul acestui an în urma proiectului lansat de bibliotecă şi acceptat de Comisia Europeană. Centrul oferă acces tuturor membrilor comunităţii academice la informaţii economice, politice, sociologice, legislative etc. şi la alte produse informaţionale (publicaţii din întregul spectru al activităţii Uniunii Europene şi politicii de dezvoltare europeană).

Una din priorităţile de comunicare ale UE pentru anul 2009 este reprezentată de împlinirea a douăzeci de ani de la Căderea Cortinei de Fier. Sub auspiciile CDE s-au desfăşurat o serie de conferinţe şi au avut loc evenimente dedicate unor personalităţi din spaţiul românesc, precum Nicolae Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Radu Filipescu (disident al anilor ‘80) ş.a. Un eveniment special l-a reprezentat vizita Comisarului European pentru Multilingvism, domnul Leonard Orban.

Toate aceste întâlniri au stârnit un real interes şi, deoarece au reprezentat un succes, ne-am hotărât să încheiem acest an cu un Colocviu Naţional, dedicat unei personalităţi inedite în peisajul spiritual-cultural românesc, în genere, şi creştin-ortodox, în special. Nu este întâmplătoare această alegere întrucât atât mie, cât şi multor prieteni prezenţi aici, Părintele Ghelasie ne-a fost părinte duhovnic. Iscusit duhovnic şi rafinat cunoscător al culturii, Părintele Ghelasie constituie legătura firescă, necesară în această lume, între intelectualitate şi lumea creştină.

Avem bucuria aparte de a avea printre noi Părinţi duhovniceşti veniţi de departe pentru a ne împărtăşi din experienţa lor. Le mulţumim pentru prezenţa lor generoasă astăzi, aici alături de noi.

Sunt convins că în anii care vor urma personalitatea şi opera sa, încă puţin cunoscute, vor constitui o bună rostuire pentru împrospătarea spiritualităţii româneşti.

După editarea a patru volume de mărturii care cuprind relatări venite din partea a numeroase personalităţi, majoritatea oameni de cultură, Editura Platytera reprezentată de domnul Florin Caragiu, a început deja publicarea Operelor Complete ale Părintelui Ghelasie. Ultima apariţie va fi lansată astăzi, în cadrul Colocviului Naţional, ediţia I. De asemenea vom putea urmări imagini documentare cu Părintele Ghelasie, precum şi o expoziţie de pictură a artistului plastic George Alexandrescu.

În speranţa că ne vom bucura împreună de acest eveniment şi vom pleca de aici îmbogăţiţi, astfel încât să putem spune că am câştigat o privire suplimentară asupra propriei noastre cunoaşteri şi înţelegeri, permiteţi-mi să dau cuvântul, în continuarea deschiderii acestui Colocviu, domnului profesor doctor Iulian Costache, unul dintre oamenii de cultură care s-a bucurat de atenţia Părintelui Ghelasie.

Conf. dr. Liviu Bogdan Vlad,
Academia de Studii Economice din Bucureşti

Iulian Costache - cuvânt de deschidere la Colocviul Naţional dedicat Părintelui Ghelasie (ASE, 29 octombrie 2009)

Părintele Ghelasie – tradiţia în modernitatea Noii Europe

Mulţumim în chip deosebit Centrului de Documentare Europeană pentru iniţiativa de a propune spre meditaţie o temă care a constituit un punct important de reflecţie pe agenda Convenţiei privind viitorul Europei, în urma lucrărilor căreia, în iulie 2003, a fost promovat, în cadrul Consiliului European, proiectul de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa. Iată că astăzi suntem foarte aproape de intrarea în vigoare a acestui Tratat..., după ce, recent, chiar în cursul acestui an, un nou referendum organizat în Irlanda, a deblocat punerea în operă a acestuia.

În acest context, ne amintim că, deşi dezbaterile Convenţiei privind viitorul Europei au fost lansate în februarie 2002, dezbaterea fusese iniţiată, în mediul academic, la Universitatea Humboldt din Berlin, încă din mai 2000, prin conferinţa cu titlul „From Confederacy to Federation. Thoughts on the Finality of European Integration”, susţinută de Joschka Fischer, Ministru al Afacerilor Externe al Germaniei, la acea dată, care exprima, pentru prima dată printr-o voce politică, dilema arhitecturii europene, plasată între principiul federalismului şi cel al inter-guvernamentalismului. Era prefigurată, astfel, tensiunea dintre două opţiuni: pe de o parte în favoarea unei „Europe a cetăţenilor”, pe de alta pentru o „Europă a naţiunilor”. Se confirma, în acest mod, faptul că spaţiul academic a constituit dintotdeauna spaţiul optim de acomodare a gândirii libere, inovative, ce poate avea la un moment dat chiar şi accente neconvenţionale.

Tema de astăzi este dedicată „Spiritualităţii creştine în spaţiul Noii Europe” şi chiar dacă în forma finală din „Preambulul Constituţiei” nu mai figurează referirea la „moştenirea creştină” a culturii europene, se face totuşi trimitere la „moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei din care s-au dezvoltat valorile universale ale drepturilor inalienabile şi inviolabile ale drepturilor omului, libertăţii, democraţiei, egalităţii şi domniei legii”, ceea ce reprezintă un pas înainte faţă de precedentul Tratat al Uniunii Europene (TUE), în al cărui Preambul nu se făcea nicio referire la tradiţia culturală sau religioasă a Europei.

Devine tot mai clar faptul că proiectul societal European reprezintă o suită de (sub)proiecte, fiecare cu un metabolism şi o viteză de croazieră diferită. După lansarea proiectului economic European (iniţiat prin Comunitatea Cărbunelui şi a Oţelului), au venit la rând proiectul Europei sociale, al Europei politice (care atinge un grad de maturare important tocmai prin asumarea „Tratatului Constituţional”), precum şi proiectul cultural European, cu importante reflexe antropologice, acesta din urmă fiind însă mult mai difuz şi mai puţin agregat.

Pe de altă parte, încă de la Convenţia Culturală Europeană a Consiliului Europei (1954) se vorbeşte despre existenţa unui „patrimoniu cultural comun european”, precizând că fiecare stat „va lua măsurile necesare în vederea apărării contribuţiei sale la patrimoniul cultural comun al Europei şi încurajarea sporirii acestei contribuţii”(art.1). Or, în condiţiile inexistenţei unui acquis cultural european, respectarea principiului „diversităţii culturale” nu reprezintă decât un transfer de responsabilitate de la nivelul Uniunii către fiecăre stat membru în privinţa promovării propriei identităţi culturale. În aceste condiţii, acceptând caracterul inevitabil asimetric al unor tratamente de promovare între diferitele state europene, persistă totuşi o întrebare: cât de comun va izbuti să fie „patrimoniul cultural comun european”?

Revenind la tema spiritualităţii creştine în spaţiul Noii Europe, desigur se pune problema valorii adăugate de România la patrimoniul cultural comun European. Una din variantele de răspuns în acest dialog între vestul şi estul european poate fi legată tocmai de experienţa fiinţială parcursă sub comunism deopotrivă de elita laică, cât şi de însăşi viaţa bisericească.

În acest context, alături de memorialul închisorilor comuniste pus în evidenţă de elita societăţii româneşti, un loc special îl ocupă experienţa parcursă de reprezentanţii bisericii, care, fără a atinge pragul anulării, a permis apariţia în spaţiul monahal a unei galaxii de mari duhovnici şi cărturari, precum: Ilie Cleopa, Ilarion Argatu, Arsenie Boca, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Teofil Părăian sau Nicolae Steinhardt, ieromonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Rafail Noica, Bartolomeu Anania, ori Ioanichie Bălan.

Alături de astfel de destine exemplare, între duhovnicii care au prins rădăcini în humusul pregătit de aceşti mari duhovnici trecuţi prin muceniciile închisorilor comuniste, o generaţie nouă de duhovnici veniţi la rând după prigonirile comuniste s-a ridicat. Între aceştia, având a se confrunta cu noile provocări aduse de diferitele epistemologii contemporane, îl regăsim şi pe Părintele Ghelasie de la mănăstirea Frăsinei, gânditor insolit şi autor al unei serii impresionante de scrieri, cu deschideri în mai multe zone de interes. Dar poate este necesar să ne reamintim, o clipă, ce este „Frăsineiul”, pentru că el însuşi reprezintă o oază atipică în contextul vieţii monahale româneşti. Pentru cei care îl cunosc, nimic nu pare nefiresc în rânduiala sa athonită. Însă pentru cei ce nu îl cunosc, pot apărea şi înţelegeri deraiate. Astfel, o profesoară universitară, sociolog de profesie şi promotor al „epistemei fenimismului”, iritată de limitarea accesului femeilor către mănăstire, prezenta panoul cu legătura de blestem lăsată de Sfântul Calinic drept probă a atitudinii incomprehensive pe care biserica o are faţă de femeie (interpretare în sensul deprecierii femeii şi a instituirii unor practici discriminatorii etc.) Or, dacă este vorba de viziunea bisericii asupra femeii, într-un astfel de caz, precum cel al unei mănăstiri athonite, „păzirea văzului” nu depreciază femeia, ci propune o înălţare a femeii, restituindu-i „chipul de icoană”.

Pe de altă parte, ceea ce nu se vede de către un out sider este faptul că, tot astfel cum unele persoane nu pot intra în „cercul sacralităţii”, la fel sunt şi alte persoane care pur şi simplu nu ies din spaţiul mănăstirii ani sau zeci de ani de zile. Dacă e greu să accepţi o interdicţie de acces, poate şi mai greu de imaginat este o „interdicţie” a ieşirii. Şi, totuşi, se întâmplă să existe la Frăsinei călugări care nu ies din mănăstire chiar şi ani sau zeci de ani, dar care cunosc intim viaţa lumii şi a omului contemporan. Cam la fel cum despre Kant se spune că ar fi părăsit atât de rar oraşul natal, Königsberg, încât aproape că putem spune, fără a greşi prea mult, că nu ar fi ieşit toată viaţa din el, tot astfel despre Frăsinei se poate spune că nu este decât un fel de Königsberg al eremiţilor.

Tocmai un astfel de loc, care în mod normal reprezintă falimentul turismului, intensifică compensator cunoşterea lumii, fiind, cum spune Kant, „adaptat dezvoltării cunoaşterii oamenilor şi a lumii, şi în care, fără a călători, această cunoaştere poate fi însuşită”. Frăsineiul este şi el, prin urmare, o „închidere” care „deschide”, care desmărgineşte.

Părintele Ghelasie, apărut într-un astfel de spaţiu atipic în raport cu protocoalele lumii contemporane, era el însuşi purtătorul unor tabieturi insolite, care câştigau instantaneu empatia tinerilor cu gândire neconvenţională. A devenit deja legendar butoiul din curtea mănăstirii în care locuia, funcţionând deopotrivă ca locuinţă şi ca un „citat cultural” ce trimitea la modelul lui Diogene. În acelaşi timp, evidenţia şi o opţiune pentru un stil de viaţă ce nu mai admitea schizoidia dintre „a spune” şi a „face”. Totodată, asceza aspră nu facuse din părinte un om „uscat”, ci tocmai ceea ce surprindea la el era curiozitatea vie pentru tot ce se scria în lume şi gustul neobosit pentru umor. Un umor pe care îl atribuia însuşi patronului Frăsineiului, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. Aşezat în cutumele sale de apicultor în curtea Frăsineiului, lângă butoiul său, părintele semăna cu un Robinson Crusoe sau un Noe, care îşi reinventa lumea după potop. În mica sa curte, vegetaţia creştea „neatinsă” şi parcă te aşteptai să apară de după un stup camera de filmat a lui Tarkovski, într-un traveling ce simţeai că acompaniază gesturile călăuzei. Odată pus piciorul „în zonă”, intrai pe nesimţite în rol. Nici nu puteai să nu îl iubeşti. Veneai de fiecare dată cu mâna goală şi plecai plin de mere şi cărţi.

Care este astăzi şansa României de a reveni în actualitatea Europei? Europa propune astăzi provocări inimaginabile altădată. Laboratoarele de la CERN au pus la punct un super-accelerator de particule, cel mai puternic instrument construit vreodată de mâna omului, pentru a recrea, timp de o fracţiune de microsecundă, condiţiile existente în Univers imediat după Big Bang. Se speră astfel să se identifice „particula lui Dumnezeu”, sugerată de cercetătorul scoţian Peter Higgs, încă de acum 3 decenii, când spunea că un „boson”, o particulă infimă ar fi aceea care ar înnobila materia, acordând grăunţelor de substanţă atributul de masă.

Iată însă că şi România revine pe harta cercetării europene, angajând în următorii ani construirea alături de Ungaria şi Cehia, a celui mai puternic laser pe care l-a avut vreodată omenirea. Angajând colaborarea dintre ramuri ale fizicii nucleare, a materialelor şi a laserilor, proiectul ELI (Extreme Light Infrastructure), urmează a oferi un astfel de mega-laser cu puteri comparabile cu cel al acceleratorului de particule de la CERN, dar cu dimensiuni infinit mai mici (cca. 80 cm).

În acelaşi timp, într-o zonă mai ferită de interesul departamentelor de ştiri din televiziuni, România mai are, sub camuflaj, şi câteva „acceleratoare de destine”, între care şi biserica veche din cimitirul Frăsineiului, cu o frumoasă şi originală pictură bizantină, acolo unde veghează în chip neştiut sfinţii trecuţi prin această mănăstire, căci destinul nu este doar o ecuaţie pe termen scurt, ci el bate dincolo de limitele fizicii contemporane.

Iulian Costache,
Facultatea de Litere,
Universitatea din Bucureşti

prim Semnal: SENTIC - noul meu volum de versuri, ce va fi lansat la ed. Vinea, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus

În data de joi, 26 noiembrie 2009, orele 18,00-19,00, la Standul Editurii Vinea: 44 – Pavilionul 17, va avea loc lansarea noului meu volum de poezie intitulat Sentic. În acelaşi interval de timp se va lansa la editura Vinea şi volumul de versuri al poetei Eliza Macadan, intitulat În autoscop.

"Elemente constante ale scrisului lui Florin Caragiu sunt revelaţia, transfigurarea, mântuirea prin foc, adică scrisul insuflat şi abstractizat, manifestarea neîntreruptă a sacrului, toate ducând spre o stare de convertire continuă. Poezia este densă, cu o mişcare moderată, cu ascunzişuri, cu o frumuseţe care trebuie căutată. Asemenea strădaniei şi priceperii meşterilor de clopote, autorul toarnă materialul în forma tainică şi consacrată şi îl face să sune pentru urechile credincioşilor în transcendenţa poeziei. Iar sunetele clopotului nu sunt muzică, sunt viziune". (Paul ARETZU)


"În Sentic, Florin Caragiu actualizează gestul ritualic în miezul unei lumi plămădită parcă din principii contrare naturii lui. Cântecul, un fel de a fi al rostirii, e în pericol de a se neantiza, pentru că nu e susţinut prin cuvinte. Mai întâi e cântec bolborosit. Comunică ceva, dar mesajul pare bruiat încă de la început. Şi atunci, cum ar putea poetul să refacă armonia pierdută dintre sine şi lume, altfel decât privind-o cu înţelegere, altfel decât reînvăţând semnificaţia lucrurilor simple?" (Şerban AXINTE)

"Ce acrobat poetic! Mereu în formǎ maximǎ! Schimbǎ ringul, variazǎ jocul de picioare, doar croşeele sunt cam aceleaşi. Poemele din Sentic s-au mai extins, mai ales pe orizontalǎ, s-au mai relaxat, au mai luat ceva balast. Din ce în ce mai contemporan, poetul menţine doar unele simboluri ale dragostei creştine: soarele, inima, drumul etc. Strategia: modernizarea continuǎ a formei şi rafinarea aceluiaşi conţinut.
Altfel, e mereu plin de surprize. Produce acum şi poeme simfonice, instrumentaliste. Omul creştin orfic, artist pânǎ-n dinţi, venind din cartier, este eroul lui Florin Caragiu. Un aristocrat popular şi un cǎlugǎr cenaclist. Paradoxal şi prin asta foarte viu
". (Felix NICOLAU)

"Sentic marchează deplina maturitate a unui poet român remarcabil. Prin această carte Florin Caragiu intră, nu am nici o îndoială în această privinţă, în competiţie onestă cu tot ceea ce s-a creat mai valoros în poezia ultimului deceniu la noi. Discursul lui este unul care se dovedeşte a fi, în sens estetic, fericit complicat. Zone de limpezime de cristal stau în coasta unor „blocuri” textuale masive unde germinează durerile fără leac. Gesturi diafane se complică organic în zone în care agonia inimii lumii noastre cea de toate zilele este regină întunecată şi neînduplecată.
Florin Caragiu vrea mult pentru că poate mult. Majoritatea poemelor sale sunt, concomitent, îmbrăţişare şi ciocnire de sensuri multiple, nu o dată nu numai disparate, ci chiar adverse unele faţă de altele. Pretutindeni însă este perceptibilă o concentrare pregnant personală a sinelui, care devine marcă a unei sensibilităţi profunde şi recognoscibile. Florin Caragiu este de la un capăt la altul al volumului său Florin Caragiu. Este, în fond, izbânda majoră a oricărui poet care contează (şi pe care se poate conta) şi pentru care poezia a devenit nu unul din modurile posibile de a fi, ci unicul mod de a fi". (Nicolae TZONE)

Vă aştept pe toţi cei interesaţi la lansare!

November 7, 2009

Grupaj de poezii publicat în Revista "Convorbiri Literare"

Poezii de Florin Caragiu. Grupaj apărut în Revista „Convorbiri Literare”, iulie 2009, nr. 7 (163), p. 53.

trei şi jumătate


e frig şi se apropie dimineaţa. nu lupt cu răul, sunt prea tăbăcit
de tristeţea caişilor tăiaţi. liniştea cu care privesc beţigaşele plutitoare
lasă în mine frica de venirea ta neaşteptată. sunt gata să lupt
înainte de a adormi, dar nicio provocare nu ajunge până aici. lupt
pentru tine, pentru negrul de fum cheltuit cu zgârcenie.

mă retrag atunci când victoria mă năuceşte. abia atunci văd
cât am pierdut dintr-o răsuflare şi înţeleg că lucrurile îmi scot
la suprafaţă gândul. apa ţine minte rotirea constantă
şi vidul rămas la plecarea ta subită. o beau cu aceeaşi sete
cu care mă lovesc de cuvinte, când sprijinul se retrage
şi îngrop în grădină imaginea ta, pentru mai târziu,
când n-o va mai ameninţa lepădarea. mă îmbrac încet,
păstrând intactă căldura buzelor. nu mă auzi, dar te porţi
ca şi cum ai asculta un îndemn venit de aproape. şi noi acum
suntem la sute de kilometri distanţă, dar e bine să ai spaţiu
când iubeşti. numărul nu calculează decât forţa izbirii
de parapeţi, când trupul este deja pe jumătate în pământ
şi numai cântecul ce iese din el te ţine în viaţă.


expediţie

dimineaţa,
ferestrele sunt cabrate pe ochii tăi,
dornici de o mănuşă
care să scoată din sobă
hărţile teritoriilor cucerite.

e mai simplu să porneşti o expediţie
decât să alungi vise.
ele te mişcă în cerc
şi te scutură de cuvinte,
însă tu îţi acoperi umerii
şi cu graţie deturnezi lucrurile
spre o grădină în care timpul
nu are tăieturi.

lumea aceasta e a ta
şi te vrea elice,
trupul nu-i al tău
şi înghiţi lumină
cu primul salt în gol.

te opreşti în aer
şi guşti din miezul copacilor
cât e nevoie
pentru a rezista accidentelor.
Dumnezeu te scoate din ele
cu o durere care dizolvă deznădejdea.

rugăciunea e cuţitul ce ne păstrează forma,
când ieşim afară
prin oraşul pierdut în ceaţă.


transplant

măreţia omului este atât de vizibilă,
încât ea rezultă din însăşi mizeria lui

(B. Pascal, Pensées, II, 8)


oriîncotro mă îndrept,
pe bulevardul încins în care oamenii trec unul pe lângă altul
fără să se cunoască,
singura formă de atracţie
rămâne o înclinare insesizabilă a capului.

mă gândesc cum fiecare dintre aceştia
ar putea să se ciocnească întâmplător de mine
şi să mă cheme pe nume
în felul unui dumnezeu ce-şi descoperă chipul.

le sunt tot mai îndatorat
cu fiecare zbatere care îmi vorbeşte de tine,
cum aminteşte copilul de mamă.

am învăţat să pierd şi jocul e atât de frumos,
încât numai un sacrificiu îl face să nu se termine,
în intersecţiile în care aşteptarea nu are preţ
şi hainele de piele alunecă de pe oase.

dar nu mă îndrept nicăieri,
pentru că Dumnezeu creează un spaţiu inseparabil
din punctele de întoarcere.

în general, îndrăgostiţii prelungesc,
prin diverse tertipuri, petrecerea împreună,
pentru că nu vor să se elibereze
şi văzul e un transplant de lumină
ce salvează corpul de culorile murdare
din paletele părăsite ale maeştrilor.

November 2, 2009

Scrisoare adresată de Părintele Ghelasie organizatorilor Universităţii de Vară Sibiu, care în 1990 se afla la cea de-a V-a ediţie

Existenţa în sine este Comuniune-Comunicare-Dialog, este treime – Familie. Şi aceasta este aşa de adânc întipărită, încât chiar şi creaţia în cele mai decăzute forme are nostalgia şi tinderea ei către reîntoarcerea la origini şi esenţă.

Noi am pierdut starea de adevărată creaţie, aşa cum a ieşit din mâna lui Dumnezeu. După căderea din Rai, Creaţia intră într-un proces de autodistrugere-falsificare. Şi aşa Creaţia are două „chipuri” pe care tot încercăm să le raportăm unul la altul. Chipul de Rai s-a uitat, iar chipul decăzut-falsificat a devenit aşa de obişnuit încât chiar ne este „simpatic” şi refuzul nostru de a-l întoarce la chipul originar este mai mult decât îndărătnicie, este de-a dreptul patimă şi păcat, un adevărat desfrâu spiritual ce uneori ajunge până la Extremismul demonic. Chipul Creaţiei căzute a devenit chipul real al nostru şi tot încercăm să-l înfrumuseţăm cu trăsăturile chiăpului Ancestral, să-i potolim astfel nostalgiile originii. Dar cu toată idolatrizarea chipului căzut, el singur îşi demască falsitatea, până la surâsul îngheţat şi înspăimântător al morţii, până la privirea sticloasă, pierdută în gol, până la otrava râsului dement de mimică idioată şi posedată a Sinucigaşului.

A devenit un adevărat eroism suportarea acestui fals chip, luat drept cel adevărat. A devenit o beţie de autosadism mergerea semiconştientă la moarte.

Mai curând sau mai târziu, toţi refuzăm însă spasmele înfricoşătoarei agonii. Dar neputinţa ne dă un plus de tragism. Vremurile noastre aspiră mai mult ca oricând la reîntoarcerea la origini. Aşa se observă, o nostalgie după chipul cel adevărat, să redevenim ce am fost înainte de căderea din Rai. Chipul primordial în care să ne oglindim, să ne redescoperim.

Filosofia şi ştiinţa fără religie este seacă, fără viaţă. Religia la fel, fără cele două este fără mişcare. Realitatea în sine este viaţă şi mişcare. Ruperea celor două este mutilare şi falsificare de realitate. Aşa, în vremurile noastre mai mult ca oricând, este o demnitate pentru filosofie şi ştiinţă, să fie şi religioasă.

Aşa, suntem în adevăratul context al vremii, dacă ne unim în idealul comun al redescoperirii Chipului de Rai, ce este esenţa şi sensul trăirii isihaste, căzând în genunchi în faţa Tatălui-Dumnezeu. Iată rugăciunea!

Creaţia căzută are o astfel de rugăciune!
Aşa Rugăciunea este „tot complexul Existenţei”.
Isihasmul este această rugăciune integrală.

Isihasmul nu este doar o simplă tehnică de rugăciune. S-a încercat o individualizare a Rugăciunii ca ceva de la Sine, care să producă totul, fără să mai fie nevoie de ceva.

Rugăciunea isihastă, dacă este înţeleasă în specificul ei pur, are acest miracol-taină. Rugăciunea nu este doar o poziţie-tehnică- repetare-ridicare a minţii spre Cer.

Rugăciunea este o atitudine generală a Existenţei, o anumită atitudine, din care apoi decurge totul, de la legătura cu cele sfinte până la Transfigurare (extaz-iluminare).

Aceasta ni se pare nouă greu de înţeles. „Secretul” care se tot caută este tocmai acesta: „taina atitudinii integrale”. Isihasmul este „Rugăciunea integrală creştină”. Esenţa Creştinismului este realitatea integrală, trup şi suflet, Creaţie-Creator, creaţia în toată creaţia, unitate în suflet şi unitate în corp, unitate în toate formele de creaţie. Aceasta este „taina Isihiei” – Unitate între minte-inimă şi acţiune; unitate între voinţă-simţire şi gândire, unitate între Conştiinţă-Fiinţă-Sine; unitate între Dumnezeu şi Creaţie, împărtăşire integrală.

Să fie totul una precum Tatăl şi Fiul una sunt. De am defini Isihasmul doar într-un cuvânt, am zice: Împărtăşire.

Aceasta spune totul. Rugăciunea era în Rai chip de împărtăşanie. Noi cei căzuţi facem în rugăciune o revenire la împărăţie.