December 29, 2010

Din faguri de lumină n-ai gustat... (în memoria pruncilor avortaţi)

Din faguri de lumină n-ai gustat... (în memoria pruncilor avortaţi)
 - poem de Florin Caragiu.-

Din faguri de lumină n-ai gustat,
Îmbrăţişare sau sărut în dar n-ai luat
Şi nici cuvânt nu ţi-a-nflorit pe buze,
Doar strigăt mut în adâncimi difuze.

Înfăşurat în giulgiurile tainei
Te-ai dus, fugar, fără căldura hainei,
Purtând în trup tăişul neiubirii
Şi setea de paharu-mpărtăşirii.

Nimeni nu-ţi ştie-a chipului icoană,
Nici numele, în rugă să-ţi picure pe rană,
Doar într-al inimii nemângâiat mormânt
Picură mir din crucea iubirii Celui Sfânt.

Florin Caragiu

Acatistul Sfinţilor Prunci ucişi de Irod (din volumul "Acatiste ale Sfinţilor Isihaşti şi Mărturisitori", Editura Platytera, 2004)

December 28, 2010

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (6)

În continuare la Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (5) (va apărea în revista "Sinapsa").

Sufletul cărui om e „curat de pată”?, întreabă sfântul Grigorie. Cine nu are rănile îngâmfării, „mâna păcătoasă”, piciorul alergând spre păcat, moleşeala provenită de la ochiul „ieşit din rânduială”, întinarea produsă de auzul „neţinut în frâu” sau de atracţia gustului, inima împinsă spre „mişcări deşarte”? (p. 448). De aceea, este îndreptăţită cererea de iertare a păcatelor, cu încredinţarea că Dumnezeu este iubitor de oameni sau conştiinţa că „împărtăşirea milei e lucru bun” şi, de asemeni, cu întărirea prin fapte a judecăţii „ce o are despre ceea ce este bun” (p. 449). Cu alte cuvinte, cel ce cere iertarea se cuvine să ierte el însuşi, cel ce cere milostenie se cade să o ofere la rândul său, cel ce doreşte să nu primească sentinţa de osândă trebuie să nu osândească el însuşi pe aproapele său în nici un fel, cel ce imploră ştergerea de către Dumnezeu a datoriilor trebuie să ierte şi el pe datornicii săi (Idem). Pe de o parte, împărtăşirea în comun a naturii umane face ca răul făcut aproapelui să fie, în fond, un rău pe care mi-l fac mie însumi, pe de alta, faptul că omul e creat după chipul lui Dumnezeu face ca răul făcut aproapelui să fie şi o necinstire adusă icoanei vii a lui Dumnezeu. Avem nevoie, în fapt, de a menţine în noi vie o sensibilitate în care comunică şi se întrepătrund relaţia cu Dumnezeu şi relaţia cu aproapele. Sfântul Grigorie aminteşte aici pilda scripturală cu datornicul nemilostiv, în care cel căruia i se iertase o datorie de 10 000 de talanţi, după eliberarea sa, pentru o sumă infinit mai mică ce i se datora, îl asuprea cu cruzime pe aproapele său. Înţelegem de aici diferenţa uriaşă între ceea ce datorăm noi lui Dumnezeu, întreaga noastră viaţă şi iertarea nenumăratelor greşeli pe care le-am săvârşit, şi tot ce ne-ar putea datora aproapele, pe care – după o atât de mare milostivire a lui Dumnezeu faţă de noi – suntem datori să îl iertăm.

Părintele Sofian Boghiu - Introducere în Rugăciunea inimii


Youtube link.


Youtube link.

December 26, 2010

The Dialogic Perspective of Language in Artificial Intelligence and Christian Theology

The Dialogic Perspective of Language in Artificial Intelligence and Christian Theology
(previously posted on the English Corner - iconicrenaissance blog)
May 2008, Bucharest


Florin CARAGIU
Mathematician and master student in theology,
Universitatea din Bucuresti
Theology Department
Str. Sf. Ecaterina nr. 2, 040155, Bucharest, Romania
Email: editura_platytera@yahoo.com





Adrian LEMENI
Associate Professor, PhD
Universitatea din Bucuresti
Theology Department
Str. Sf. Ecaterina nr. 2, 040155, Bucharest, Romania
Email: adlemeni@hotmail.com





Ştefan TRĂUŞAN-MATU
Professor, PhD, engineer
Universitatea Politehnica Bucuresti
Computer Science Department
Splaiul Independentei 313,
Bucharest, Romania
Email: trausan@cs.pub.ro




ABSTRACT: In a Christian view, consciousness, memory and language are three interpenetrated modes of the human being that indicate the relational and dialogic ontology in the created realm. We make a short introduction to the problem of language in artificial intelligence, distinguishing two basic classes of languages: dialogic and monologic. In the same time we indicate the growing non-reductive tendency in the sciences stimulated by the failure of the programmatic strivings to reduce language and consciousness to artificial intelligence. The recognition of limits is regarded as a most important step towards the healing of the artificial split between theology, philosophy and sciences. As the language of theology is integrative, we present first shortly a recent triadologic and iconic approach to the theology of person, self and soul, made by the Romanian Father Ghelasie of Frasinei. As regarding the human knowledge, the distinction between the created and the uncreated reality and the distinction between being and energy asks for a double methodology seen in a unitary way. The synthesis of St. Gregory Palamas from the XIV-th Century on the distinction between being and energies in God is translated also at the anthropological level. As a consequence we can talk not only about a divine apophaticism, but also about an apophaticism of the human being, person or soul relative to the field of its energetic reflections. This can be read also in terms of a revelatory distinction between language and thinking. In this perspective, language is affirmed as the apophatic or holistic source and generative-model for thinking, provider of the concreteness that actualizes and fulfils the discourse of thinking. In the last part of our article we present an important non-reductive trend in the contemporaneous research, the growing tendency to affirm a unitary non-reductive and non-separating view in gnoseology. In the current mainstream of thought the ontological unity of the world is affirmed (Planck, Prigogine). The interpenetration or inseparability without confusion between theological and scientific language is brought into light in the plane of philosophical or meta-physical reflection by personalities as Heisenberg and Weizsäcker. Christian thinkers speak of an open epistemology (Torrance) or an existential and relational ontology corresponding to the ontological monodualism required by the substantial distinction and the onto-iconological relation of interpenetration between the created and the uncreated realm (Nesteruk). We follow the classification of sciences, made by Jean Ladrière, in: formal sciences represented by mathematics and logic, empiric-formal sciences built on the basis of models given by physics and hermeneutic sciences that are interpreting the signs and symbols from a written or spoken discourse. The irreducible contextual dimension of language makes manifest the living personal presence implied in it with all its relational background and openness. The distinction between a natural language and an artificial one is highly relevant for our evaluation of the dialogic perspective of language in artificial intelligence and Christian theology.
CONTENTS
  • Introduction. Language in Artificial Intelligence 
  • A triadological and iconic approach in the theology of Personhood
  • Language and thinking from a theological approach
  • Theological and scientific language
  • Endnotes

December 24, 2010

Cântări psaltice de Naşterea Domnului


 Youtube link.

Adrian Stolnicu - "Vrednică eşti..."


Youtube link.

Humans and Animals in the Kingdom

A most interesting article posted on the Orthodox Research Institute's website:
Humans and Animals in the Kingdom - by Robert Flanagan
Originally appeared on Jacob's Well, Newspaper of the Diocese of New York and New Jersey Orthodox Church in America, Spring/Summer 1997.
Man is not a being isolated from the rest of creation; by his very nature he is bound up with the whole of the universe... In his way to union with God, man in no way leaves creatures aside, but gathers together in his love the whole cosmos disordered by sin, that it may be transfigured by grace.
St. Maximus the Confessor, as quoted in the Orthodoxy and Animals page.

December 22, 2010

NANA (May 2, 2002 - December 22, 2010)

Our most kind, most loving, and most loyal dog, and to us the best ever, the one and only NANA the Sheltie, died today, December 22 at 6am, due to lymphoma.

NANA - September 19, 2010

NANA - December 13, 2010

NANA - December 18, 2010

A dog is better than I am, for he has love and does not judge.
-Abba Xanthias

December 19, 2010

"Florin Caragiu – Scriitorul destin şi opţiune... " - Interviu realizat de Petruţ Pârvescu

Sursa: http://petrutparvescu.blogspot.com/
decembrie 2010, Bucureşti

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?







Destinul nu-i decât o „materie primă” interesantă. Aşa cum în literatură, din orice punct ar porni, un scriitor talentat poate trage firul unei poveşti memorabile, tot astfel, destinul ca dat iniţial al vieţii e pentru om, mai degrabă, un punct de plecare decât de sosire, aş spune, o provocare. Opţiunea e cea care „scrie” destinul, care îl poate transforma pe acesta într-o „poveste”, cu relevanţă general umană. Ca şi creştin, nu cred în teoria destinului, în accepţia sa de predestinare. Opţiunea reuşită realizează un acord armonios cu fiinţa noastră lăuntrică, reuşeşte să ne apere de contorsiune, de disimulare, ca şi de fructul efemer al acesteia, care este uşurătatea; „insuportabila uşurătate a fiinţei”, vorba unui scriitor încă la modă.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare. 3. Care a fost drumul până la prima carte?

Primele încercări literare, din câte îmi amintesc, s-au petrecut în liceu. Pe atunci căutam, de pildă, să compun în maniera lui Cummings. Debutul meu propriu-zis în poezie a avut loc o dată cu lansarea volumului „catacombe. aici totul e viu” (Vinea, 2008). Până la acest volum au existat, desigur, diverse încercări de cristalizare a unei arte poetice. Lectura şi exerciţiul poetic, precum şi conţinutul existenţial implicat, îndeosebi concretizarea simţământului de iubire şi transmutarea suferinţei, sunt nelipsite de pe acest drum.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Aici sunt multe persoane şi evenimente demne de menţionat. Părintele Ghelasie de la Frăsinei, de exemplu, mi-a marcat viaţa şi ca om şi ca scriitor, printre altele în sensul că a „supra-determinat teologic” orientarea mea profesională şi culturală. Prin aceasta, am găsit un interes crescând în cercetarea zonei de întrepătrundere între ştiinţă, teologie şi cultură, ca un corolar al credinţei creştine că omul creat de Dumnezeu e o fiinţă unitară, nu fragmentată. Din punct de vedere creştin se consideră că Dumnezeu e orizontul absolut al omului, iar omul însuşi se află la orizontul naturii ce tinde spre umanizare. Ştiinţa însăşi, în ceea ce priveşte observaţiile ei, nu se poate sustrage circularităţii gândirii, ce tinde să atragă tot ceea ce poate fi gândit către orizontul unei interpretări filosofice şi, în ultimă instanţă, teologice, un orizont propriu disciplinelor umaniste. Acestea, vorba lui Eminescu, „dau orizont nemărginit singurătăţii”.

December 17, 2010

corp mişcat

(foto: Diana Popescu)

când crezi că poţi ceva, cazi din îmbrăţişare; nu poţi,
dar iese din tine o putere ce drămuieşte fericirea
într-un război fără tabere adverse, însă cu o miză mult mai mare:
corpul mişcat din loc de o durere vecină cu dragostea.

străzile nu duc nicăieri, pentru că se termină
acolo unde pierzi sensul lovirii şi nu poţi să-l trasezi
fără puterea ce aruncă un pumn de pământ
peste ape încinse în dansul pe loc.

trecerile prin fiinţe lasă noduri pe care le desfaci între staţii,
când liniştea accelerează schimbarea şi vezi prin pânza lumii
un loc în care timpul nu se defineşte prin pierderi de sânge,
ci prin umplerea unor contururi.

răzvrătirile îşi muşcă primii născuţi şi vor un plâns pe măsură,
din care ieşi cu faţa spre Dumnezeu,
cu suflul rotunjit de Duhul Lui şi gura încălzită de Cuvântul Lui
în vreme ce arunci din sertare toate impresiile uzate despre oameni.

îi surprinzi venind dinspre uşi cu inima care îşi lipsea,
de când ai ales să faci pe plac nisipului
şi ai legat în lanţ libertatea în numele dublurii ei.

(în: Florin Caragiu, “Sentic”, ed. Vinea, Bucureşti, 2009, p. 84)

December 15, 2010

Serile Sinapsa, Ediţia a V-a

Interviu: Despre poezia religioasă creştină, ca paradigmă viabilă în actualitate

Radu Găină: Vă rugăm, pentru început, să ne spuneţi câteva cuvinte despre ideea întrupată în sensibil, aspect despre care aţi amintit într-o intervenţie cu privire la poezia religioasă creştină.









Florin Caragiu: Raportul dintre existenţial şi simbolic este esenţial pentru a ne referi la o paradigmă a poeziei religioase creştine, viabilă în actualitate. Câteva aspecte îmi suscită în mod special interesul în privinţa modului de a gândi astăzi raportul dintre teologie şi artă, în particular literatură. În contextul actual, când criticismul a devenit o componentă genetică a structurii mentalului cultural colectiv, se pune întrebarea: ce rol revine artei? În primul rând trebuie remarcat faptul că acest criticism a „erodat” fundamentele simbolismului, considerându-se că simbolul se bazează pe sau poate avea la bază o convenţie. Concepţia asupra lumii axată pe alegorie şi simbolism fiind pusă în criză, rămâne totuşi o regiune a realităţii imposibil de supus uzurii şi destructurării: regiunea existenţială. Cum a spus şi Gianni Vattimo referindu-se la ea, iubirea (în speţă, trăirea participativă) rămâne ultima care nu poate fi destructurată. Prin trăire, experimentăm simţirea creativă şi totodată comprehensivă în sens religios (la care trimite şi noţiunea de sentic), depăşind stadiul imitativ al reflectării. Reflectăm posibilul, intuim transcendentul, şi, cum spune Giambattista Vico, ne reîmprietenim cu simţul comun, învăţăm să gândim în termeni de verosimil. Raportul viabil, armonic, între existenţial şi simbolic se împlineşte, în arta religioasă creştină, tocmai în dimensiunea iconică a limbajului, în care converg şi se complinesc aspectul catafatic şi cel apofatic al cunoaşterii, prezenţa sau manifestarea existenţială a chipului şi referinţa simbolică la ceea ce e dincolo de cuvinte, la acea taină de dincolo de lume, taină care, după cum spune părintele Ghelasie de la Frăsinei, „nu se raţionalizează, nu se forţează, ci se descoperă tot prin taină”.


De la poet la poet există diferite variante de abordare a fenomenului religios. După cum aţi amintit cu un alt prilej, modurile de poetizare practicate de Vasile Voiculescu, Daniel Turcea, Ioan Alexandru, Tudor Arghezi ş.a. diferă între ele, dvs. înşivă propunând o perspectivă distinctă. Numiţi câteva aspecte care în opinia dvs. se cer urmărite şi concretizate în zilele noastre, în poezia religioasă creştină.

În general, ca şi creştin, atunci când vorbim de omul restaurat, de omul „deplin”, ne referim la natura originară a acestuia. Cred că poezia religioasă se sprijină pe un simţământ natural, chiar pe cel mai natural simţământ al omului, care sub denumirea sa cea mai generală, universal accesibilă, este cunoscut sub numele de speranţă. Fără speranţă, care este şi o virtute teologică alături de credinţă şi de iubire, nu sunt posibile elanul, fantezia şi creativitatea. Ba se poate spune că trăim cu inhibiţii teribile. Fără credinţă în bine şi nemurire, valoarea de vârf a Persoanei, nu sunt posibile în adevăratul sens al cuvântului nici arta şi nici bucuria estetică. În acest sens, fundamentală mi se pare afirmaţia lui Gilbert Durand din „Structurile antropologice ale imaginarului”. El spune că fantezia încrezătoare în lumea valorilor spirituale, acest lirism fundamental al fiinţei, se opune refulării.
Omul religios este o personalitate dezinhibată, în care devine activ simţul posibilului, imediat vecin deschiderii către credinţă.

Nativity canon



http://www.youtube.com/watch?v=7JBzWNOvq-U
Nativity canon (D. Allemanov)

December 14, 2010

Poezia

poezia nu mai poate să rabde cruzimea cu care oamenii sunt aruncaţi în mizerie. îşi iese din fire. poezia strigă după copiii nenăscuţi. suntem un popor de irozi, zice. un neam de copii cruzi, gata să jertfească uitării.
unde s-a pierdut frumuseţea creştină, strălucirea de a pătimi pentru dragoste? când s-a topit puterea de-a da un sens suferinţei, de a învinge, prin ea, necesitatea brută? îşi va regăsi omul chipul mai presus de fire? fără forţa renunţării la sine, fără ochiul bun care vede în toate miracolul, suferim fără speranţă.
în goana după lucruri, viaţa noastră se termină înainte de a fi început. viaţa – un pumn de aur ce, rămânând nedăruit, se preface în pulbere. ce e mai important decât sufletul? iar trupul, biserică a Duhului Sfânt, până când va fi profanat? lovim cu piciorul în ţepuşă şi găsim voluptate în asta.
aşa cum există o viaţă a poeziei, există şi o poezie a vieţii. dar nu mai vedem ieşire, pentru că am uitat s-o căutăm la Dumnezeu, Cel ce naşte poezia vieţii.
ea ne poate salva şi acum, după căderi fără număr, pentru că are suflarea Cuvântului, despre care nimeni nu ştie de unde vine şi încotro se duce. ea dă ochilor lumina credinţei.
poezia o visează pe Lucia Fecioara: nenumăratele mâini nu pot s-o clintească din loc, chipul ei tronează în focul lipsit de putere. o vede cum cere lungirea pătimirii, ca să risipească frica de chinuri a celor din jur. cu gâtul străpuns de sabie, ea nu încetează să spună gândul lui Dumnezeu.
poezia caută la rănile lui Evstratie, arse şi frecate cu hârburi ascuţite, la corpul său deodată eliberat de plăgi. la felul cum merge cu tălpile străpunse de cuie, când de pe acoperiş Mardarie vede o stea strălucind peste el. poezia află capul lui Avxentie în stejar, străjuit de un corb. ea înfăşoară în tăcere limba şi mâinile tăiate ale lui Evghenie, şi fluierele sfărâmate ale picioarelor lui.
ne resemnăm prea uşor, pentru că nu preţuim timpul, ci obişnuinţele vremii.

December 13, 2010

Lupta lui Iacov

Lupta lui Iacov
de Florin Caragiu
publicat în revista "Ramuri", nr. 12 (1134), 2010, p. 17.
Te-ntorci din depărtările uitării...
Vadul tăcerii-l treci, bogate daruri
În inimă purtând, rodul chemării
Unui cuvânt făcut izvor de haruri.

Singur rămâi în tabăra-nserării.
Şi, deodată, Cineva apare.
Te-atrage în vârtejul încleştării,
Şi îţi cuprinde viaţa-n braţu-I tare.

Atingerea-I îţi dă divină vlagă
În trupul istovit, şi-n vie şoaptă
Îţi toarnă jar în zbaterea beteagă,
De te arunci uimit în luptă dreaptă.

Te-aprinzi de-nvăpăierea frumuseţii
Ce-ţi strânge viaţa-n sânu-i de lumină,
Şi arde-n rugu-i patimile vieţii,
Născând dorirea tainică, divină.

Înfiorat, nu vrei a te desprinde
De-mbrăţişarea sfântă: te-adânceşti
În lupta fără seamăn, spre a prinde
Raza iubirii-n palme pământeşti.

În revărsat de zori, uitând de tine,
Cu nerăpus dor, afli nou avânt
Spre binecuvântarea care vine
Din cingători de veşnic legământ.

Atingerea aripei de lumină
Încheietura coapsei ţi-o răneşte,
Dar nu slăbeşti strânsoarea ta senină
Ce mai vârtos în noru-i se-adânceşte.

Atunci Te roagă Cel ce te cuprinde
Să-L laşi să plece, să-ţi încerce vrerea,
De s-a hrănit din tainica merinde
Şi-a-ntrezărit în noapte învierea.

Dar tu-I răspunzi cu vie neclintire
Şi-I smulgi cuvântul care dă fiinţă,
Iar faţa Lui o vezi în adumbrire
Şi nume nou primeşti drept biruinţă.

Făgaşul inimii-şi revarsă cu suspin
Fiorul întrebării-n repezi unde:
„Spune-mi şi Tu numele Tău divin”
„De ce întrebi? E minunat!”, răspunde.

Când soarele răsare, încă şchioapeţi,
Purtând în şold însemnul, de sub haină
Izvorâtor al mirului ce-l capeţi
Dintr-a iubirii cruce-n chip de taină.

Florin Caragiu

Despre limbă şi despre noi

Despre limbă şi despre noi
de Florin Caragiu
Text publicat în cotidianul "Lumina", Duminică 12 Decembrie 2010, rubrica "Invitatul săptămânii".

Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată" - iată un gând al lui Constantin Noica pe care e bine să-l scoatem din uitare, cel puţin ori de câte ori reflectăm la ideea românităţii noastre. Vorbirea omului este şi fiinţa lui, ca tezaur de înţelesuri uitate, spunea filosoful român. Ea poate "reîmprospăta şi spori gândul, din neaşteptatele, uneori uimitoarele adâncimi de înţeles". Mai mult decât atât, neîntrecutul analist al rostirii româneşti ("Cuvânt împreună despre rostirea românească") înclina să creadă - nu întâmplător, traducându-şi această năzuinţă conform unui scenariu creştin - că merită să ne înfăţişăm cu limba noastră la judecata istoriei, pentru că astfel putem da seama noi, ca naţie, despre modul şi măsura în care particularul a întrupat universalul. Acest universal, spre care deschide limba istorică şi pe care, în felul său unic, Noica a ştiut să-l surprindă, ne-a prilejuit, în fond, întâlnirea cu chipul universalităţii creştine a firii.

Deschizând cartea rostirii româneşti, care zace adormită sub peceţi de timp, şi de pe care scrisul pare a se fi şters sub depuneri de neatenţie, restauratorul se vede pe sine ca şi jucând rolul unui prinţ din basm, un basm precum "Frumoasa din pădurea adormită". E nevoie de a bate un drum lung şi împănat cu peripeţii, dar mai ales de cuminecare, de fericita întâmplare cu "sărutul", pentru a întâlni şi apoi a trezi din somnu-i de moarte fiinţa limbii.

În fond, e vorba de o întâlnire cu noi înşine. Modernul Borges se referea şi el la aceasta, atunci când obişnuia să afirme despre limba naţională că e agentul unui act de personalizare, făcând cu putinţă cuminecarea iubitoare. În acest sens, Borges invoca un argument poetic, citând adesea memorabilele versuri despre o îndrăgostită fascinată de faptul că alesul ei o "privea în germană" şi "îi vorbea în germană".

Cuvântul "cuminecare", a arătat Noica, vine de la latinescul "communicare" şi, prin latina eclesiastică, a dobândit acel sens teologic specializat în toate limbile romanice. Româna, însă, cu o fervoare care îi este proprie, a preluat cuvântul spre uzul vorbirii obişnuite, ajungând să extragă din el un sens diferit de ce înseamnă, simplu, "comunicare", şi transmiţându-ne un mesaj de felul: omul din adânc aspiră după starea de încreştinare a comunicării, care este "cuminecarea". El râvneşte după relaţia înţeleasă prioritar ca dialog al iubirii, chiar mai presus de ce se comunică. Astfel, ne vedem îndemnaţi de însuşi spiritul limbii să acordăm maximă însemnătate - pentru tot ce înseamnă menire şi realizare umană - stării de împărtăşire, de reciprocitate sufletească. Acesta este, de fapt, şi orizontul optim în care se poate realiza comunicarea însăşi, fără a tăia informaţia de la rădăcina "restului ei nespus", de la legătura ei vie şi intens capilarizată cu întregul.

Un alt cuvânt, cel de "hotar", a cunoscut un destin cu totul special în română. Cu hotarul, spune Noica, "putem încerca să deosebim, să hotărâm între partea diavolului şi cea a omului în lucruri". A avea hotare, a se hotărî, a hotărî, a se drept hotărî şi a bine hotărî, iată cum se poate gândi în limba noastră. Iubitul îi "hotărăşte" zilele sale iubitei (i le dăruieşte şi i le jertfeşte deopotrivă). Cineva e zidit şi hotărât pentru o altă lume. Există un hotar al vederilor de taină, care stă deschis asemeni orizontului.

Aici Noica vede "pozitivul hotarelor şi al hotărârilor", care nu semnifică limitaţia rigidă. Când e înfrânt diavolul?, se întreabă Noica în acest punct. "Când hotarul vine dinlăuntru, nu din afară, când ai nelimitaţia înăuntrul, şi nu în afara hotarelor". Ne întâlnim aici cu aceeaşi concepţie despre viaţă pe care o elogiază şi Eminescu în "Scrisoarea a III-a", cu cuvintele atribuite lui Mircea cel Bătrân: "Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...". Aparent, un paradox uriaş... Cum să-şi "apere" cineva sărăcia? În acest punct, patriotismul devine, evident, o mărturisire creştină - cu semnificaţii nebănuit de adânci - despre rostul vieţii şi al istoriei.

Florin Caragiu

December 6, 2010

Avva Ghelasie, Despre Taina Icoanei Creştine

Avva Ghelasie, Despre Taina Icoanei Creştine
(din Ghelasie Gheorghe, Icoana Chipului Maicii Domnului, colecţia Isihasm, 1996, p. 4)

Lumea are o Taină, pe care se bazează şi spre care tinde. Dacă Viaţa are Firea ei proprie, peste aceasta este o necontenită Căutare spre un Ceva dincolo de ea, în care îşi găseşte Odihna. Acest Dincolo Transcendental este Taina Vieţii, Chemarea peste Sine. Taina Lumii se desacralizează tot mai mult astăzi, când spiritualitatea artificială şi mecanică înlocuieşte pe cea Adevărată. Noi căutăm tocmai Sacrul Tainei vieţii. Ştiinţa nu a putut găsi enigma Vieţii – Ce este Acel Ceva care face materia moartă să fie Vie? Ambele au structura zisului spiritual, acele legi configurative, dar Viaţa este ceva în plus. Iată Sacrul!
Creştinismul aduce Lumii tocmai Taina Sacrului, ce este Viaţa cea Adevărată. În vechime, Chipul de Spirit era considerat Chipul de Divin; dar spiritele rele nu mai sunt divine, ci demonice. Aşa că SACRUL nu este Spiritul, ci altceva peste Spirit. Ce este acest SACRU dincolo de Spirit şi de corpul aşa zis profan? Dumnezeirea este Spiritul Absolut, dar mai are şi Altceva ca Sacrul Absolut, ca Divinul Divinului; Spiritul, ca Inteligenţă în sine, impersonală (aşa zisul principiu de spiritualitate, cum e evaluat de moderni), este insuficient – de aici desacralizarea de azi, a unui divin fără divin, ci doar inteligenţă pură. Unii fac şi un fel de mistică fără divin, considerându-se ei înşişi de esenţă divină.
Revelaţia Creştină vine cu „Divinul Divinului”, cu „Sacrul propriu-zis”. Viaţa este Originea – Fiinţa Spiritului. Sacrul-Viaţa este Supra-esenţa Spiritului. Şi Viaţa este Arhechip în Sine, o Anume Comunicare de Sine, Sacrul Suprapermanenţei de Sine, un Chip Anume de Comunicare. Comunicarea nu este simplă primire şi transmitere de informaţie, nu este acumularea celuilalt, ci Naşterea Celuilalt prin Propria şi totala Dăruire de Sine, o Ieşire peste Sine în Celălalt – aceasta este Taina Vieţii. Acest Anume Chip Sacru în Sine este numit Teologic Mistic Dumnezeu-Viul Absolut, care în Revelaţia creştină este Treimea Divină.
Chipul Sacru are un anume Arhechip în Sine, Chipul de Persoană Divină, ce Mistic se mai supranumeşte Iconicul Divin în Sine. Cei de astăzi se laudă cu o spiritualitate ştiinţifică, dar operează tot cu o logică mistică, lipsită de Logica SACRULUI Creştin. Noi evidenţiem şi o Vedere Spirituală prin Sacrul Chipului Iconic Creştin.

December 1, 2010

Christian Neacşu: "Calea către Frăsinei..."

Calea către Frăsinei...
de Christian Neacşu
artist plastic, Franţa

Prima oară când l-am cunoscut pe Părintele Ghelasie, pe atunci fratele Gheorghiţă, a fost pe 24 mai 1984, la Frăsinei. Era o zi frumoasă, de Sâmbătă.
Uneori, este greu să rememorezi anumite amintiri sau clipe trăite. Însă atunci când ele îţi rămân întipărite în minte şi în suflet şi sunt de neşters, păstrându-şi prospeţimea sufletească, este semn că ele te-au marcat cu adevărat, oricare ar fi sensul şi nuanţa lor dialectică.
Prietenia sau consonanţa artistică cu câţiva apropiaţi din Piteşti m-au făcut să aud, sau mai degrabă să aflu, de existenţa unui nume geografic – Frăsinei. O Mânăstire. Pe undeva în Vâlcea. Dar fără să ştiu pe unde anume, era un ceva vag în imaginaţia mea, având parcă un parfum de legendă sau chiar de istorie paralelă cu vieţile noastre în lumea terestră. Am aflat de Frăsinei pentru prima oară de la un prieten al meu din Piteşti, pictorul de biserici Ion Popescu. Ironia sorţii, şi realizez abia astăzi, o tainica coincidenţă, cu numele fratelui pe atunci, Gheorghiţă... POPESCU, care era în ascuns şi în fapt Părintele GHELASIE.
Pictorul Popescu mi-a descris Frăsineiul ca pe un loc minunat, binecuvântat de Dumnezeu, unde oamenii şi Părinţii se află mai aproape de Dumnezeu şi unde Duhul Sfântului Calinic dăinuie şi lucrează încă, continuând să facă minuni. Această imagine mi-a stârnit curiozitatea şi mi-a aprins imaginaţia.

November 29, 2010

Duhovnicii Sfintei Mânăstiri Frăsinei adormiţi în Domnul



Din volumul "Istoricul Mânăstirii Frăsinei", tipărit cu binecuvântarea P. S. Gherasim, Episcopul Râmnicului, 2009. Publicat anterior online pe blogul Părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei.

November 24, 2010

A apărut revista „Sinapsa”, nr. VI/2010

Revista „Sinapsa”, nr. VI/2010
Cuprins:
  • Pr. Dumitru Stăniloae, Temeiurile teologice ale ierarhiei şi ale sinodalităţii ei
  • Dumitru Horia Ionescu, Lumina firavă a toamnei adevărate
  • Mihai Sârbulescu, Prolog şi Pictura de Icoane (Fragment din lucrarea DOSAR PROLOG, în curs de apariţie)
  • Alexei Nesteruk, Angajamentul Teologic în Cosmologia Modernă (trad. din lb. engleză de Florin Caragiu)
  • Pr. Dumitru Stăniloae, O poezie a întâlnirii cu Dumnezeu (II)
  • Florin Caragiu, Mihai Caragiu, Cu faţa spre Dumnezeu. Isihasmul în actualitate
  • Răzvan Codrescu, Părintelui Arsenie (Zian) Boca, la Centenar
  • Gelu Almăşan, Iconar al Misticii Carpatine: Părintele Ghelasie Gheorghe
  • Dumitru Caragiu (1904-1983), Viaţa mea zbuciumată şi adevărată (II)
  • Ana Petrache, Realitatea transdisciplinară
  • Florin Caragiu, Incursiuni în Gândirea Patristică: Sfântul Grigorie de Nyssa
  • Alexandru Valentin Crăciun, Părintele Arsenie Boca şi locul său în spiritualitatea românească. O smerită reconsiderare
  • Ovidiu Hurduzeu, Soluţia ortodoxă la criză: restaurarea oikonomiei
  • Neofit, Părintele Stăniloae/Viziunea Filocaliei Româneşti
  • Dora Mezdrea, Sistemul de filozofie al lui Vasile Băncilă în lumina cercetării arhivei sale
  • Carmen Caragiu-Lasswell, Beethoven. Jurnal filosofic (V)
  • Dan Popovici, Mistreţul cu colţi de argint, în ochi teologic
  • Monah Daniel Cornea, Ostrov, Matrix, El angel exterminador
  • Marius Dumitru, Despre demnitate, nu doar în drept
  • Eugen Serea, Pierdut...
  • Ierom. Ghelasie Gheorghe, MOŞ-PUSTNICUL din CARPAŢI

November 22, 2010

Despre cunoaşterea experimentală a binelui şi a răului

Despre cunoaşterea experimentală a binelui şi a răului
de Florin Caragiu
Articol publicat în Revista “Ramuri”, Nr. 11/2010

Sfinţii Părinţi au adus în discuţie problema răului, ca şi pe cea a binelui, prin intermediul noţiunilor de „înstrăinare” şi de „familiarizare” (Sf. Grigorie de Nyssa). Omul şi natura alcătuiesc un tot solidar, astfel încât ceea ce creştinii înţeleg prin Cădere reprezintă o catastrofă, deopotrivă din punct de vedere uman şi macrocosmic. Înstrăinarea de bine se traduce psihologic, nu în ultimul rând, ca o ruptură între raţiunea dumnezeiască a binelui şi afectivitate. Sentimentul cunoaşte un nou mod şi un nou sens al investirii sale în lume, care este, de fapt, o investire de fiinţă. Aceasta participă la o altă imagine a lumii, pe care şi-o făureşte, şi la o altă ordine a valorilor decât cea pe care o reclamă raţiunea duhovnicească. Afectivitatea fals orientată derivă din investirea unei realităţi cu un sens pe care ea nu-l are. De pildă, ne punem întreaga noastră fiinţă în căutarea gloriei individuale, ca şi când ni s-ar da de aflat nemurirea. Când iluzia se sfărâmă, nu mai rămâne nimic în urmă, încât omul se simte ca şi când ar fi pierdut totul. Aici se arată limpede că am căutat „totul” acolo unde nu era decât „nimic”.

Răul se foloseşte de însuşirile binelui pentru a se impune. „Esteticul” pe care-l promite devine cvasi-posibil, dar numai în clipă. Cum spunea Kierkegaard, prin supradimensionarea clipei, „carpe diem”, şi prin ocultarea timpului pe dimensiunea consecinţelor sale de durată. Odată şi odată privirea se va întoarce în urmă, conform legilor alternanţei naturale. Consumului de plăcere îi urmează saturaţia şi sentimentul de săturare. Vine momentul când cenzura-reflexă cade şi când dorinţa de relaxare – imposibil de satisfăcut în condiţiile date – se loveşte de fenomenul refulării. Acele margini ale lumii reprimate şi/sau respinse pe nesimţite în inconştient se destind brusc, ca din arc, şi atacă din spate subiectul. Cunoaştem că suntem muritori. Stressul latent nu părăseşte fiinţa. Una dintre lecţiile majore de psihanaliză afirmă un adevăr incontestabil: ce aruncăm în uitare nu ne părăseşte, ci se refugiază în nervi, în tensiunea muşchilor, luând forma stressului şi pe cea a depresiei. Aceste senzaţii traduc nu simple stări, ci probleme ale omului. Experimental (ceea ce presupune raportarea exhaustivă la fenomen), numai binele poate fi cunoscut, răul niciodată până la capăt. În momentul experimentării răului, cunoaşterea „îşi trage un văl pe ochi”.

November 20, 2010

Teologia dialogului la Părintele Constantin Galeriu (video)

Florin Caragiu - prezentare la Simpozionul Naţional "Părintele Galeriu – 7 ani de la plecarea la Domnul", desfăşurat în data de 18 noiembrie 2010 la Facultatea de Teologie Ortodoxă, „Patriarhul Justinian” Bucureşti, amfiteatrul "Părintele Dumitru Stăniloae".


Florin Caragiu: Teologia dialogului la Parintele Constantin Galeriu pe video.crestinortodox.ro

November 19, 2010

Teologia dialogului la Părintele Constantin Galeriu

Text prezentat la Simpozionul Naţional "Părintele Galeriu – 7 ani de la plecarea la Domnul", desfăşurat în data de 18 noiembrie 2010 la Facultatea de Teologie Ortodoxă, „Patriarhul Justinian” Bucureşti, amfiteatrul "Părintele Dumitru Stăniloae".

Cuprins:

1. Dimensiunea originară a Jertfei. Jertfa ca dar
2. Exigenţa dialogului din perspectiva unei viziuni integratoare
3. Antropologia iconică şi critica concepţiilor panteiste
4. Maximalismul valoric în perspectivă creştină
5. Părintele Galeriu – vector al dialogului cordial între teologie şi cultură


1. Dimensiunea originară a Jertfei. Jertfa ca dar

Pentru părintele Galeriu, „jertfa se descoperă a fi actul originar de deschidere şi comunicare, de împlinire prin dăruire” [1]. Presupunând o angajare a întregii fiinţe, ea este o taină, „în sensul apropierii de ea cu un dublu sentiment: şi de veneraţie, fiind o cale harică, şi de continuă explorare şi adâncire” [2]. Este o punte peste distanţa datorată contingenţei şi mai ales păcatului, o renunţare la „a avea” pentru împlinirea în „a fi” [3].
Părintele Galeriu vizează dincolo de caracterul expiator, substitutiv al acestui act, caracterul său dinamic şi existenţial, cu alte cuvinte „participarea ontică” a omului [4]. Jertfa transpare, printr-o memorie primordială a condiţiei de rai imprimată genetic în fiinţa umană, ca dialog al reciprocei şi liberei dăruiri între Dumnezeu şi om [5]. O dăruire care are ca temei dragostea, cu originea ultimă în viaţa lăuntrică a Sfintei Treimi [6].

November 17, 2010

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (5)

Cuvântul V

„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri! Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel viclean!”

Cum „nimeni nu poate ierta păcatele decât singur Dumnezeu” (Lc. 5, 21), a-i ierta pe cei ce ne greşesc ne conferă o asemănare cu trăsăturile firii dumnezeieşti. Prin aceasta Cuvântul ne învaţă – după cum remarcă sfântul Grigorie – „ca mai întâi să dobândim îndrăznirea prin fapte şi apoi să cerem iertarea păcatelor de mai înainte”, astfel încât „prin libera voinţă” să ne asemănăm celui binefăcător, drept, iertător, iubitor de oameni, blând, îngăduitor, dăruitor de bunătăţi, împărţitor de milă etc.; „cel ce păstrează supărare pe cel ce i-a greşit s-a rupt, prin felul său de purtare, din legătura cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu” (p. 442).
Prin iertarea aproapelui, omul îşi poate da sieşi „sentinţa mântuitoare (...) întărită prin judecata dumnezeiască”, după cum neiertarea lui se face o sentinţă împotriva sa; prin iertarea celor ce ne greşesc se recâştigă îndrăzneala cea bună, ce „se află în libertatea sufletului şi a fost de la început sădită în fire” (p. 443). Este afirmată aici o reciprocitate între legătura noastră cu Dumnezeu şi cea cu aproapele. Suntem întăriţi în această dispoziţie iertătoare atunci când contemplăm covârşitoarea mărime a bunătăţii şi milostivirii dumnezeieşti în contrast cu „păcatele omeneşti faţă de Dumnezeu” (p. 445).
Despărţirea de Creator şi „întoarcerea feţei” de la frumuseţea lui Dumnezeu spre „urâciunea păcatului” l-a „rostogolit” pe om spre vrăjmaşul său. „Libertatea stăpânirii de sine” a fost înlocuită cu „robia” sau „chinul tiranizării de către puterea cea stricătoare”, care a afectat pecetea întipărită în fiinţa noastră de către Dumnezeu. Viaţa omului plecat de la „masa părintească” s-a amestecat cu patimile şi a risipit darul dumnezeiesc, ca în pilda fiului risipitor (pp. 445-446).

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (4)

Cuvântul IV

„Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ! Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi!”

Tâlcuind cuvântul „Fie voia Ta”, sfântul Grigorie face apel la o teorie medicală care spune că „abaterea vreuneia din stihiile din noi de la măsura ei cumpătată e începutul şi pricina naşterii unei patimi”, iar „readucerea celor mişcate în chip greşit la lucrarea lor cea după fire aduce vindecarea pricinii bolii” (Ibid., p. 431). În starea de sănătate, mişcările omului sufletesc erau amestecate „într-un chip cumpănit prin raţiunea virtuţii” (pp. 431-432). Însă din pricina despărţirii de voia dumnezeiască şi din mişcarea neînfrânată, „fără măsură, a poftei spre cele ce nu se cuvin (…) s-a născut în fire păcatul, ca boala cea spre moarte” (Ibid., p. 432). Însă Doctorul sufletelor „ne readuce la sănătatea sufletească”, care este „buna mireasmă a voii dumnezeieşti”, intrând în viaţa noastră şi „înlăturând prin gândurile rugăciunii pricina făcătoare de moarte” (Ibid.). Cuvintele de mai sus ale rugăciunii sunt „tămăduire bolii ivite în suflet”, căci „voia lui Dumnezeu e mântuirea oamenilor” (Ibid.).

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (3)

Cuvântul III

„Sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta!”

Sfântul Grigorie face din nou o comparaţie între Legea veche şi Legea nouă în ce priveşte intrarea în „locul nepătruns” spre a aduce rugăciune lui Dumnezeu, după pregătirile necesare. Acolo numai unul singur a fost condus la convorbirea cu Dumnezeu, aici vrednicia aceasta este hărăzită fiecăruia, deopotrivă, fiind îmbiaţi toţi cei ce voiesc cu „harul cel de obşte al curăţiei”; în loc de veşmântul preoţesc croit din felurite materiale, culori şi lucrări de ţesătură, avem „haina înflorită a harurilor virtuţilor”; în loc de podoaba de aur a pieptului, „conştiinţa nepătată şi curată care e adevărata frumuseţe a inimii”; razele pietrelor preţioase ce împodobesc mitra sunt acum strălucirile sfintelor porunci; podoaba picioarelor devine „haina neprihănirii”, „rodiile şi clopoţeii” sunt „găteala ascunsă a nădejdii în cele viitoare, acoperită sub o viaţă aspră”, respectiv „cuvântul bine răsunător al credinţei”, acestea fiind atârnate de „ciucurii vieţii” ca „înfăţişările văzute ale vieţii virtuoase”; „locul nepătruns” este în Legea nouă „cămara ascunsă a inimii”, iar capul nu mai este împodobit cu „litere din aur” ci cu „cuget ceresc” şi, în loc de mir, cu „mireasma ce se revarsă, prin virtuţi, din lăuntrul sufletului”; ca „dar de jertfă sfinţită” se aduce pe sine însuşi lui Dumnezeu, „omorându-şi cugetul trupului prin sabia duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu”; şi, în taina inimii, „şi-L face îndurător pe Dumnezeu, sfinţindu-se pe sine însuşi printr-o astfel de jertfă şi înfăţişând trupul său jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu (Rom. 12, 1)” (pp. 423-424). Acesta este cel ce s-a pregătit pe sine să cuteze să numească cu îndrăznire Tată pe Dumnezeu” (p. 425).

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (2)

Cuvântul II

„Tatăl nostru care eşti în ceruri”

Comentând adresarea către Tatăl de la începutul Rugăciunii Domneşti, Sfântul Grigorie de Nyssa face o paralelă între lucrarea proorocului Moise, care a adus poporul la „cunoaşterea tainică de pe munte” şi cea a Domnului nostru Iisus Hristos, care „ne-a adus pe noi la harul dumnezeiesc” (p. 414). Pentru a putea primi arătarea puterii dumnezeieşti, Moise a trebuit „să se curăţească prin ferirea de împreunare trupească şi prin stropire”, făcându-se de asemeni „mijlocitor al voii dumnezeieşti” pentru poporul care „nu era în stare să se apropie de Dumnezeu”; Mântuitorul Hristos „în loc de munte îi urcă pe oameni la cerul însuşi, deschizându-le păşirea în el prin virtute; apoi îi face nu numai văzători ai puterii dumnezeieşti, ci şi părtaşi ai ei, ducându-i în oarecare chip pe cei ce se apropie la înrudirea cu firea dumnezeiască” (ibid.). Slava dumnezeiască nu o mai ascunde sub negură, ci, luminând-o cu „lucirea de departe văzută a învăţăturii”, o face să se vadă în „seninul strălucitor al celor curaţi cu inima” (p. 415). Stropirea are acum ca sursă izvoare lăuntrice, precum lacrimile de pocăinţă şi conştiinţa curată a inimii, cerându-se curăţirea „de orice pată a împreunării legiuite de pe urma nunţii”, ba chiar de orice simţire care şi-a pierdut orientarea spre Dumnezeu şi transparenţa faţă de Har, şi a căzut sub instincte şi patimi (ibid.). Prin Hristos se dă la o parte vălul literei şi apare „înţelesul urcuşului la Dumnezeu, înfăptuit printr-o înaltă vieţuire” (ibid.).
Sfântul Grigorie remarcă faptul că atunci când Domnul spune „Când vă rugaţi...”, socoteşte împlinită o făgăduinţă ce premerge „harului rodirii”, subînţelegându-se că apropierea prin rugăciune de Dumnezeu e precedată sau pregătită de o „făgăduinţă plină de mulţumire a unei dăruiri” (pp. 415-416). Minunea cuprinsă în cuvintele „Tatăl nostru care eşti în ceruri” îl face pe autor să exclame împreună cu psalmistul: „Cine îmi va da mie aripi de porumbel?” (Ps. 54, 7). Căci înălţimea măreţiei acestor cuvinte cere aripi de înţelegere care să poată zbura mai presus de toate cele pământeşti şi cereşti, în afară de toate cele schimbătoare, spre a ajunge la firea neschimbată, care, „întemeiată în sine, le conduce şi le poartă pe toate câte sunt în fiinţă, pe toate câte atârnă de voia negrăită a înţelepciunii dumnezeieşti”; şi, ajungând la o stare „neschimbată şi neclintită a sufletului”, să-şi facă „familiar, prin alegerea voinţei” pe Dumnezeu, chemându-l prin cea mai intimă numire: „Tată” (pp. 416-417).

November 12, 2010

Cu faţa spre Dumnezeu. Isihasmul în actualitate

Cu faţa spre Dumnezeu. Isihasmul în actualitate
Florin Caragiu şi Mihai Caragiu
Publicat în revista "Sinapsa", nr. 6/2010, pp. 55-66
Foto: Diana Popescu

CUPRINS
Introducere
Raţiune obiectivantă şi experienţă dialogică
Raportul între existenţial şi simbolic
Memoria originilor
Antropologia iconică
Tradiţia patristică în actualitate
Despre bunul simţ comun
Practica isihastă
Concluzie
Note



Introducere

„Am vrut să prezint în Dogmatica mea”, afirmă într-un interviu Părintele Stăniloae [1], pe Dumnezeul cel viu venit la noi şi lucrător în noi şi nu definiţii raţionale închise în ele însele”. Şi, în acelaşi interviu, el îşi precizează intenţia: „am vrut să fac să iasă dogmatica din cadrul strâmt şi rigid al scurtelor definiţii scolastice, care predomina şi în manualele dogmatice de la noi, propunând conţinutul viu, profund şi bogat în semnificaţii, după modelul Părinţilor, punând în evidenţă conţinutul spiritual cuprins în mod virtual în ea”. Acesta constă într-un mesaj mediat de Iubire, ni se arată, în măsura în care în învăţătura asupra Sfintei Treimi sălăşluieşte chipul iubirii supreme.
Într-un studiu intitulat „Profilul dinamic al comunicării în ontologia creştină a Părintelui Stăniloae”, Sandu Frunză observa că „promovând ideea Dumnezeului personal, încearcă să explice calitatea de persoană ca fiind dată de structurile de comunicare arhetipale”, fapt ce nu permite plasarea discursului în planul raţionalizărilor scolastice şi al speculaţiilor abstracte, conchide comentatorul [2]. „Această dimensionare a finitului de către transfinit, ce plasează omul în orizontul comunicării, e posibilă”, arată Sandu Frunză, „datorită «chipului dumnezeiesc» din om” [3].
Scrierile Părintelui Ghelasie Gheorghe asumă perspectiva iconică, proprie gândirii patristice, realizând o sinteză teologico-mistică ce cuprinde şi corelează într-o viziune unitară şi coerentă momentele esenţiale ale cugetării patristice.

Raţiune obiectivantă şi experienţă dialogică

În reflecţia ortodoxă actuală, părintele Ghelasie este cel mai de seamă promotor al isihasmului iconic. Pe linie palamită, isihasmul porneşte cu premiza că e posibilă experienţa energiilor necreate, ce se realizează ca o relaţie personală între om şi Stăpânul vieţii sale, Dumnezeu. Această experienţă dialogică, în fond, constituie, o dată admisă, codul de lectură ulterioară a lumii. Dialogul cu Fiinţa este cel ce întemeiază gnoseologia la orice nivel, întrucât acest demers participativ e singurul în măsură să concorde, în premize şi consecinţe, ce se armonizează, cu ontologia creştină personalistă, şi totodată să unifice iconic funcţiunile şi modurile cunoaşterii, adecvate la scopul ce le este propriu. Calea de urmat este „cu faţa spre Fiinţă”, a coborârii minţii în inimă.
Nu mai suntem prizonieri pe drumul scurt ce leagă semnul de semn, prin verigile raţiunii obiectivante. De regulă, semnul trimite spre energiile create, ca spre ceea ce se poate face si desface, prin operaţii de compunere şi de descompunere corespunzătoare tezei şi antitezei, desfăşurate într-o lume ce şi-a pierdut transparenţa originară în raport cu Logosul. Logica antagonistă domină sistemul de opoziţii din care fac parte corpul, mintea şi lumea, în condiţiile căderii sub moarte.
Numirile ce indică lucrările lui Dumnezeu din sfera energiilor create nu vin „de la sine”. Ele depind de om şi de felul cum el judecă lumea. Cazuistica nu ţine loc de mărturie despre prezenţă, prezenţa care este acel ceva sau mai degrabă cineva, ce ne poate dezvălui cu certitudine existenţa sa ca „fiind-aici”. (Nu-i inutil de menţionat, au existat esteticieni care au respins atât definiţia operei de artă în termeni de obiect estetic, cât şi descrierea rezervată procesului de creaţie ca fiind unul de „obiectivare”, pe motiv că obiectul sugerează ceva existent în faţa ochilor, la o distanţă mentală fixă, tipică, ce separă subiectul de obiect. Acestei noţiuni considerată inadecvată ei i-au preferat-o pe aceea de prezenţă, sinonim al atmosferei, care cuprinde de jur împrejur, îmbrăţişează şi covârşeşte. Opera deschide o lume ce acţionează asupra fiinţei cu sugestia relaţiei de aproape, a atingerii personale şi vii şi trezind în receptor dorul de a se lăsa cuprins de ceva care îl depăşeşte, mai degrabă decât de a cuprinde şi de a domina o apariţie prin forţa oculară).
Orice idee, dacă e simplă idee, fără alte implicaţii, suferă de un neajuns major, cel al interpretabilităţii. Plecând de la una şi aceeaşi imagine a lumii, iluminiştii au putut deduce raţionalitatea acesteia, pe când unii existenţialişti absurdul ei.

November 11, 2010

Anni-Lorei Mainka - Burgundia (ed. Brumar, lansare de carte la Gaudeamus, 20 Noiembrie)

Anunţ al poetei Anni-Lorei Mainka:

Târgul de carte „Gaudeamus” - Bucureşti
"Burgundia" - autoare anni-lorei mainka
20 noiembrie 2010 // după ora 15:00
Editura Brumar – editor Robert Şerban

Burgundia este gustul târziu al mierii sau magiunului între două felii de pâine neagră, este oftatul vântului din amintirile noastre...

Burgundia nu este departe, ea este cărarea din noi, apa din fântâna viselor noastre.

Burgundia a fost oaspetele fericit al editurii Brumar din Timişoara.

Robert Şerban şi Florin Caragiu vor fi alături de cititorii de poezie şi pentru câteva momente Burgundia va fi populată de noi toţi într-o sâmbătă de toamnă.

Pe 20.11 este ziua poetului Paul Celan – lui şi fiicei mele le este dedicată Burgundia.

"Duse-s vremurile când Dinicu Golescu se hurduca cu diligenţa până în Apus, unde se minuna de ordine, bunăstare şi eficienţă. În sfârşit, sunt şi români care au scăpat de o asemenea viziune naivă şi visează la fericirile lăsate într-o patrie aşa cum e ea, dar a lor. Anni-Lorei Mainka nu vede Burgundia cu ochii vreunui persan din neamul lui Montesquieu. Ea priveşte cu ochii singurătăţii, ai înstrăinării. Cu foarte multă nostalgie pe alocuri, sec şi direct alteori, ceea ce are efect comic. Nicio comoară a Nibelungilor nu-i înseninează ziua. Sau comoara este inteligenţa care înregistrează cu detaşare amuzată stingerea, descompunerea, risipirea. Faţă de Jurnalul pe bilete de autobuz, mustind de amintiri şi păţanii româneşti-balcanice, Burgundia este o carte elegantă şi tristă. Pe ascuns tristă, din fericire. Căci numai când ai toate motivele să fii fericit îţi poţi permite să fii trist pe faţă. Or, europeanul adevărat n-are timp de tristeţe. Singur cu facturile lui." (Felix Nicolau)

Sursa: http://www.agonia.ro/index.php/article/13960693/Lansare_

***

„Burgundia”, nume cu pretenţios şi vast răsunet în timp, să cheme prin rezonanţa sa – uşor ambiguă, de altfel – nostalgia vechiului burg, trezită în miezul existenţei Mega-metropolisului?... Nivelul de profunzime al textului pare a confirma concluziile celui mai de seamă estetician contemporan al peisajului, care a fost Rosario Assunto. În Burgundia bunăstării fără breşă oamenii nu mai vor să cunoască bucuria şi durerea, ci numai confortul „constând în a avea, şi în a arunca şi a înlocui ceea ce au”. „Poleiala” şi „plombele” sunt, în viziunea poetei metafore majore pentru „surogatul” de existenţă. Materializarea, cantitativizarea şi mecanizarea vieţii care se vestesc în civilizaţia contemporană constituie, aşa cum spunea şi Berdiaev, „un proces de dezincarnare”. Maşinalizarea vieţii „distruge formele plastice ale cărnii istoriei, substituie elementului organic un element mecanic. În acest sens, pielea constituie o imagine de tipul temei obsedante, pe care o vedem frecventată de Anni-Lorei Mainka în universul poemelor sale. Lumile se ascund sub piele. Atingerile pot avea sau nu un ecou în suflet. Pielea se poate acoperi cu solzii orbirii spirituale şi în acest caz poate deveni o platoşă insensibilă închisă comunicării. Furnicarul cromatic şi miniaturizările dinamice (literele „cât furnicile” îşi au micul muşuroi în scrisorile din buzunar) ţin şi ele de procedeele unei dermatologii poetice sui-generis care, sub lupa unui consult încordat, îşi propune să deceleze poate ultima urmă de viaţă care mai pulsează în omul „epidermic până la a nu mai fi”. (Florin Caragiu)

November 10, 2010

Rugăciunea fără sfârşit

Rugăciunea fără sfârşit
(text publicat în revista “Ramuri”, Nr. 10/2010)

Denumirea psalmos se traduce fie ca instrument cu strune, fie ca un cântec acompaniat de acest instrument. Pssalein, cuvânt grecesc, desemna chiar ciupirea strunelor cu degetele. Poemul ca litanie cântată este totodată un dialog purtat cu Dumnezeu, într-o foarte variată gamă de sentimente, căreia fără doar şi poate muzica, acest zbucium curgător, i-a imprimat ceva din fizionomia ei proprie. Imnuri de laudă, cosmice sau istorice, închinate Creatorului, rugăminţi sau plângeri, psalmi de pocăinţă sau de mulţumire, sapienţiali, profetici sau apocaliptici, toate aceste poeme cântate au o caracteristică fundamentală comună: nu doar că vorbesc despre Dumnezeu, ci îi presupun prezenţa ca interlocutor nu departe de „aici”.

Psalmul este, în fond, expresia artistică a rugăciunii care nu pune la îndoială condiţiile posibilităţii sale. În termeni kantieni, este exercitarea pură a intuiţiei practice, ca dat nechestionat, prin care ne e dat să ne încredem necondiţionat. Din această pricină, dialogul cu Dumnezeu nu începe, el se desfăşoară. Cum ar fi spus Heidegger, la nivel de „trăit” se începe întotdeauna din „miezul” lumii în care eşti „aruncat”, ca şi când de fapt s-ar exercita un gest de continuitate într-o unitate psihică nepusă la îndoială. Prezenţa şi atmosfera nu au prioritar coordonate teoretice, nu stau sub semnul dualităţii disecante, căci sunt manifestări ale acelei evidenţe interne care constrânge trăitul să se închege spontan în direcţia ei. Dialogul care îşi chestionează continuu condiţiile sale de posibilitate nici nu poate începe. Psalmul, însă, confirmă, practic, posibilitatea dialogului.

Praxisul poetic desfăşurat în genul psalmului tradiţional poate aduce dovada că e convingător ceea ce se „arată” (Wittgenstein), chiar dacă se situează dincolo de ceea ce poate fi spus şi argumentat strict teoretic. Practica rugăciunii pune în mişcare cele mai adânci straturi şi resorturi ale fiinţei, în orientarea spre interesul ce îi este propriu.

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (1)

Cuvântul I

În scrierea „Despre Rugăciunea Domnească” (în: Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Partea I-a, Colecţia P.S.B. 29, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, note Pr. Prof. D. Stăniloae, ed. I.B.M. al B.O.R., 1982) sfântul Grigorie de Nyssa extrage din cuvântul dumnezeiesc cunoştinţa despre rugăciune. Aceasta este arătată de Domnul „prin înseşi cuvintele rugăciunii”, astfel încât urgenţa de a ne ruga primează asupra învăţăturii cu privire la rugăciune şi la modul cuvenit de a o săvârşi, autorul observând că mulţi au părăsit „acest lucru sfânt şi dumnezeiesc” (p. 403).
Mai exact, stăruinţa în rugăciune, după cuvântul Apostolului (Rom. 12, 11), ne face receptiv auzul spre glasul dumnezeiesc, „care ne înfăţişează felul cum trebuie să aducem lui Dumnezeu cererea noastră” (p. 403). Foarte mulţi oameni „se lasă furaţi de ceasul rugăciunii prin lucrurile râvnite”, ocupaţi cu lucrul de zi cu zi uită de lucrarea rugăciunii, trecând cu vederea, ca pe un lucru „fără folos şi netrebuincios” ajutorul dumnezeiesc (pp. 403-404). Uită de Cel ce a dat mâinile spre a lucra şi cuvântul spre a grăi, alungând prin excesul preocupării de cele lumeşti îndeletnicirea sufletului cu „cele mai mari şi cereşti”.
Uitarea de Dumnezeu, urmată de depăşirea trebuinţelor, goana după acumulare şi, în mod consecvent, intrarea într-un raport antagonist cu aproapele şi cu natura, raport manifestat prin tendinţe agresive şi dominatoare, favorizează împletirea păcatului „în toate sârguinţele omeneşti”. Lăcomia slujitoare la idoli, râvnirea bunurilor aproapelui, certurile, „mâniile, pornirile spre rău şi năpustirile spre ucidere şi spre vărsare de sânge”, vicleşugul nedreptăţii şi multe altele au ca pricină – ni se spune – faptul că „oamenii nu cer ajutorul lui Dumnezeu în cele pentru care se sârguiesc” (pp. 404-405).

November 9, 2010

Spicuiri - 8/11/2010: Jean-Claude Larchet

Jean-Claude Larchet 
Păcatul originar în teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul
Interviu realizat în Studioul Radio Trinitas Iași
link către video

November 7, 2010

Sfântul Nectarie - minuni în România (Lansare de carte)

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre viaţa lui Moise" (VI)

Sfântul Grigorie se referă în continuare la la tablele de piatră tăiate în munte de Dumnezeu şi sfărâmate, după ce Moise a văzut poporul păcătuise prin facerea unui idol, o statuie în formă de viţel. Însă idolul a fost „sfărâmat în întregime şi topit în apă şi făcut băutură celor ce păcătuiseră”; prin aceasta, se arată risipirea înşelăciunii idoleşti, sorbită de cei ce „vor trece de la înşelăciune la dreapta credinţă”, care „prin mărturisirea cea bună au pricinuit în ei înşişi nimicirea materiei necredinţei” (pp. 143-144). Leviţii care trec sub ascuţişul sabiei pe cei ce-i întâlnesc arată, în înţelesul după literă, că certarea lui Dumnezeu, „lovind într-o parte”, cuminţeşte „întregul ca pe un trup”, ca „prin loviturile venite peste unii” să-i abată pe toţi de la rău (p. 145); într-un înţeles mai înalt, e vorba de uciderea gândurilor crescute în noi, „a căror moarte pricinuieşte viaţa noastră” (p. 146), sau de „nimicirea păcatului (…) sădit prin sfatul celui potrivnic” (şi, ca urmare, a celui ce „vieţuia în sine prin păcat”) (p. 147). Idolul era confecţionat din cercei de aur. Dacă podoaba cercelului închipuie legea, cu care Moise a împodobit auzul israeliţilor, neascultarea poruncii dumnezeieşti scoate „podoaba pusă în auz şi face din ea idol” (ibid.), adică îl îndepărtează pe om de Cuvântul Vieţii.
Tablele lucrate de Dumnezeu, în care era înscrisă legea dumnezeiască, au căzut din mâna lui Moise sfărâmându-se. Însă Moise „cheamă harul”, făcând „din materia de jos” alte table, şi Însuşi Dumnezeu îşi întipăreşte „cuvintele pe piatră” (p. 148). Aici, ni se spune, trebuie să înţelegem „grija proniei dumnezeieşti faţă de noi”, tablele fiind numite de apostolul Pavel „inimă”, adică „partea conducătoare a sufletului” (ibid.) Mai precis, „la început firea omenească era nesfărâmată şi nemuritoare”, creată de Dumnezeu şi „împodobită cu semnele nescrise ale legii; şi deci era sădită în chip firesc în noi voinţa, conformă legii, de a respinge păcatul şi de a cinsti pe Dumnezeu” (pp. 148-149).
Prin căderea omului, „tablele acestea s-au sfărâmat”, dar „adevăratul Legiuitor, al cărui chip este Moise, a creat din nou Sieşi din pământul nostru tablele firii noastre”, făcându-se „El Însuşi făuritor al trupului Său, pe care scrie degetul dumnezeiesc”; cu alte cuvinte, firea a primit din nou nesfărâmarea şi „vindecarea rănilor” prin Trupul Domnului, care a fost umbrit de Duhul Sfânt, Cel „numit adeseori de Scriptură deget” (p. 149).

November 6, 2010

November 4, 2010

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre viaţa lui Moise" (V)

Înlăuntrul Sfintei Sfintelor şi al „adevărului celor ce sunt” – „cu adevărat sfânt şi de necuprins” – e întemeiat mai presus de înţelegere „cortul tainelor” (p. 136). Sfântul Grigorie descoperă un înţeles mai înalt, de „podoabă a sufletului, ţesută din purtările virtuoase” şi în „mulţimea şi numirile veşmintelor” (p. 137). În ce priveşte „haina până la călcâie, de culoare albastră”, după unii ar închipui cerul, iar autorul remarcă potrivirea acestei tâlcuiri cu înţelesul virtuţii. Ea se referă la cel „ce are de gând să se sfinţească lui Dumnezeu şi să-şi aducă trupul său ca pe o victimă neomprâtă, într-o jertfă vie şi o simţire cuvântătoare”, fără să-şi „înăbuşe sufletul” prin grosimea unei vieţi carnale, pătimaşe, ci prin „curăţirea vieţii” subţiindu-şi deprinderile, să se despovăreze de greutăţile ce-l împiedică să fie „răpit în văzduh împreună cu Domnul” (pp. 137-138). „Haina aeriană” acoperă tot trupul, „de la cap până la picioare”, pentru că „legea nu vrea să se scurteze virtutea”, iar „clopoţeii de aur, urmaţi fiecare de câte o rodie de jur împrejurul hainei, închipuiesc strălucirea faptelor bune”; aceste fapte, prin care virtutea sporeşte, sunt cuprinse în „credinţa în Dumnezeu” şi „conştiinţa în purtarea vieţii” (p. 138). Asemeni rodiei, al cărei înveliş e „tare şi aspru, dar ceea ce se ascunde înăuntru este plăcut la vedere prin chipul frumos şi felurit al fructului, însă şi mai plăcut la gust şi dulce la mâncare”, vieţuirea „înţeleaptă şi aspră este greu de primit şi neplăcută simţurilor, dar e plină de bune nădejdi”; după creşterea la vremea ei, încântă prin frumuseţe şi „împărtăşirea de roadele ei este dulce” (pp. 138-139). La fel, cu trimitere la spusele apostolului Pavel, „orice educaţie la început nu pare plăcută, ci tristă, cum e coaja rodiei celor ce o ating. Dar mai pe urmă dă un rod plăcut. Aceasta este dulceaţa cea dinăuntru a fructului” (p. 139). Împletirea în porunci de ciucuri frumoşi – adăugiri sub formă de globuri, nu din „trebuinţă”, ci spre împodobire – învaţă că „virtutea nu trebuie îndeplinită numai pe măsura poruncilor, ci trebuie să ajungă şi ceva gândit de noi din cele din afara lor”, un adaos propriu, „spre împodobirea veşmântului” (ibid.).

November 2, 2010

spovedanie

(foto: Diana Popescu)

motto: „aici e îngropat un om care n-a putut să devină dumnezeu” (G. Papini, „Un om sfârşit”)

din zori până seara
se poate ajunge la măsura sfinţeniei

dar cel mai ades apuc să fac
ce mi se pare straniu de uşor –
Îl privesc pe Dumnezeu ca superfluu
şi doar când am nevoie Îl caut
ştiind că mă va primi înapoi

aşa trec zilele
ca marea îmbrăţişând un înecat

privirea secretă iluzia
în care anii se prind fără scăpare

sângele nu mai trece în cuvinte

experienţa a ceea ce mi-e cu neputinţă să ating
fără să mă schimb
e singura de care mă lipsesc
deşi fără ea celelalte sunt tot mai palide

şi joaca din ce în ce mai nesigură
aduce tot mai mult
cu frica de a iubi

(în: Florin Caragiu, “caracombe. aici totul e viu”, ed. Vinea, 2008, pp. 33-34)

Spicuiri - 1/11/ 2010: Veşmânt nou luminos la Biserica studenţilor de la Politehnică

Sfinţirea picturii bisericii din incinta Universităţii Politehnica: Veşmânt nou luminos pentru Biserica „Palama“ (în Ziarul Lumina pe data de 1 Noiembrie 2010, articol semnat de Silviu Dascălu). Mai mult despre biserica "Sfântul Grigorie Palama" - aici, aici şi aici.

November 1, 2010

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre viaţa lui Moise" (IV)

„Existând de mai înainte ca necreat”, acelaşi cort văzut în duh de Moise primeşte „alcătuire văzută, făcându-se creat” (p. 129). Este însăşi taina credinţei, ce spune că Unul Născut, Care era mai înainte de veacuri, S-a întrupat. „Şi-a fixat între (în) noi cortul Său” spre a ne restaura, căci „prin lipsă de voinţă ne-am stricat fiinţa”, ajungând (ca) „în afara ei” sau, altfel spus, abătându-ne de la raţiunea ei. Denumirea de „cort” vine şi din aceea că trupul apare alcătuit „din cele patru stihii”, trupul fiind în înţelegerea apostolului Pavel „catapeteasma cortului de jos”, iar Hristos cel întrupat „cuprinde în Sine totul”, în trupul Său locuind „plinătatea dumnezeirii” (pp. 129-130).
Cât priveşte cele din interiorul cortului, „stâlpii înălţaţi, strălucitori de poleiala argintie şi aurie, verigile şi heruvimii care acopereau cu aripile lor chivotul şi celelalte” închipuie „Puterile mai presus de lume (...) care, din voia dumnezeiască, susţin toate (...), slujind celor ce vor primi mântuirea” (p. 131). Ele sunt „contemplate în cort”, adică în Unul-Născut, deoarece „întru El au fost făcute toate cele văzute şi cele nevăzute, fie Scaunele, fie Stăpâniile, fie Începătoriile, fie Domniile, fie Puterile” (cf. Col. 1, 16). Heruvimii ce „acoperă cu aripile lor tainele ascunse în chivotul legii” desemnează „Puterile ce se contemplă în jurul firii dumnezeieşti, pe care le-au văzut Isaia şi Iezechiel” (pp. 131-132).

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre viaţa lui Moise" (III)

Mana din cer „tuturor li se îmbie deopotrivă şi nu se deosebeşte întru nimic după puterea celui ce o adună, apoi nu e nici mai puţină, nici mai multă decât le trebuie” (p. 112), Prin aceasta, spune sfântul Grigorie, se cere să nu se treacă, în agonisirea mijloacelor de trai din bunurile materiale, peste „măsurile de obşte” şi trebuinţa zilei, căci „celor ce păstrează prisosul”, din pofta lăcomiei, „se preface în ziua următoare, adică în viaţa viitoare, celui ce a adunat-o, în viermele neadormit” (p. 113). Faptul că vinerea se pune deoparte numai cât trebuie pentru sâmbătă arată că voinţa „lacomă” trebuie îndreptată numai către cele nestricăcioase, adaugă autorul, vinerea (paraschevi) fiind ziua de pregătire dinaintea „nelucrării de dincolo de moarte” (p. 114). Este chiar „viaţa aceasta”, ziua semănării în duh, pentru a secera viaţa veşnică (Gal. 6, 8).
După primirea merindei, „ostaşii virtuţii (…) purced la războiul” cu cel potrivnic, căci câtă vreme omul e covârşit de slăbiciune altul se luptă pentru el, însă o dată eliberat din robie, întărit şi maturizat prin hrana duhovnicească, „se prinde el însuşi în luptă” sub conducerea lui Dumnezeu (p. 115). În această confruntare, „ridicarea mâinilor lui Moise spre înălţime” (în chipul crucii), care aduce biruinţa, închipuie „vederea înţelesurilor mai înalte ale legii”, iar „aplecarea lor către pământ”, prin care vine înfrângerea, trimite spre „tâlcuirea mai umilă şi mai coborîtă a legii, după literă” (p. 116). Astfel, „adevărata preoţie unită cu cuvântul dumnezeiesc ridică din nou spre înălţime puterile (energiile) legii căzute la pământ din cauza îngreuierii înţelegerii iudaice”, sprijinind legea pe piatra Hristos şi arătând în ea taina crucii (ibid.).
Numai în urma biruinţei repurtate asupra patimilor omul este călăuzit şi capătă îndrăzneală să se apropie „cu înţelegerea de muntele cunoaşterii lui Dumnezeu”, spre a contempla în mod negrăit „firea cea mai presus de toate” (pp. 117-118). Necesitatea curăţirii duhovniceşti ca şi condiţie de acces la tainele dumnezeieşti este indicată şi de spălarea veşmintelor. „Prin chipul veşmintelor” se arată „înfăţişarea vieţii cu bun chip”, care „dă pe faţă starea dinlăuntru a sufletului” (p. 119).

October 31, 2010

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre viaţa lui Moise" (II)

Partea a II-a a articolului lui Florin Caragiu - Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre viaţa lui Moise" - ce va apărea în Revista Sinapsa (sursa):

Sfântul Grigorie urmăreşte în continuare modul desfăşurării ospăţului pascal. Israeliţilor li se spune să fie încălţaţi, cu mijlocul încins de un brâu şi cu un toiag în mână spre a se apăra de fiare. Carnea e preparată simplu şi „la un foc aprins în pripă, cu ce se găseşte la îndemână”, „oasele sunt bine curăţate de carne, dar nesfărâmate, pentru a se mânca măduva din ele”, iar resturile urmează „să se ardă în foc” (p. 97).
Înţelesul mai înalt al literei ne învaţă „să ne socotim în viaţa de faţă ca trecători”, şi să ne asigurăm cu „încălţăminte tare”, altfel spus cu „viaţa înfrânată şi aspră, care striveşte şi frânge tăria spinilor şi împiedică pătrunderea păcatului în suflet” (p. 98). „Gândul neprihănit” strânge ca un brâu haina, ultima semnificând „lărgimea desfătării cu cele ce le dorim în viaţa aceasta”, iar toiagul e „cuvântul nădejdii”, prin care „ne sprijinim oboseala sufletului” şi „ne apărăm de fiarele ce urlă la noi” (pp. 98-99).
Mâncarea scoasă din foc şi pusă înainte e „credinţa fierbinte şi înfocată pe care o primim fără şovăială”. Şi mâncând „cât ne e la îndemână”, lăsăm „ceea ce se ascunde în înţelesuri mai vârtoase şi mai greu de sfărâmat şi de înfăţişat în cuvinte” şi punem aceste „rămăşiţe” nesfărâmate pe foc, „ca să se lămurească înţelesul chipurilor acestora” (p. 99).
Cu alte cuvinte, ni se cere să primim „fără adaos şi fără silă” înţelesurile dumnezeieşti ce ne sunt la îndemână, spre a ne păstra vigoarea pe calea duhovnicească; iar „înţelesurile ce ne rămân ascunse”, precum „întrebările despre fiinţa lui Dumnezeu, despre ce era înainte de creaţie, despre ce este dincolo de cele arătate, care este trebuinţa celor ce se întâmplă şi multe altele de acest fel” să nu le iscodim cu gândul, ci să le lăsăm cercetării Duhului (I Cor. 2, 10) (ibid.). Sfântul Grigorie aduce în sprijin şi cuvântul Scripturii: „Nu cerceta cele mai tari ca tine” (Ecl. 3, 22), tâlcuind că nu se cade a „sfărâma oasele Cuvântului, fiindcă nu-ţi folosesc cele ascunse” (p. 100).
Cei ce „se lasă călăuziţi de Cuvântul” sunt eliberaţi de tirania patimilor. Porunca de a lua la plecare bogăţia Egiptului este privită după „înţelesul mai înalt al întâmplării, care e mai potrivit decât cel literal”; prin aceasta, explică sfântul Grigorie, „Cuvântul porunceşte celor ce aleg viaţa în libertate prin virtute să-şi dobândească şi bogăţia culturii cu care se împodobesc cei străini de credinţă” (p. 101). Astfel, „morala şi filosofia naturală, geometria şi astronomia, logica şi toate câte se studiază de către cei din afara Bisericii” se cer aduse ca un „dar Bisericii lui Dumnezeu, cum a făcut marele Vasilie”, spre a împodobi „templul tainelor dumnezeieşti cu bogăţia adunată de raţiune” (pp. 101-102).

October 28, 2010

Dialog despre “sentic”

Convorbire consemnată de Alexandru-Valentin Crăciun
Text apărut în revista “Ramuri”, nr. 9 (1131), Septembrie 2010, p. 13.

Alexandru-Valentin Crăciun: Am în faţă volumul de poezie „Sentic”, semnat de Florin Caragiu şi, pentru ultima secţiune, în format de jam session, şi de autorul Carmen Caragiu-Lasswell, filolog, eseist şi traducător. Sunteţi în acest moment interlocutorii mei, dar n-am să vă adresez întrebări despre poezia pe care aţi scris-o. Ce mă interesează este să avem o discuţie pe scurt despre ce înseamnă, de fapt, sentic, o noţiune necunoscută publicului larg de la noi. A fost creată de dr. Manfred Clynes şi, din câte ştiu, a putut fi folosită de acesta şi în scopul de a numi o metodă de psihoterapie aparte, legată de o teorie a ciclurilor emoţionale, sentic cycles, din muzica clasică. Există aici o legătură cu artterapia, cu meloterapia sau cu psihodrama, dar mai ales, vă întreb, cu ce deosebiri? Aşadar, de ce „sentic”?

Florin Caragiu: Violonistul Yehudi Menuhin, prietenul dr. Manfred Clynes, vorbea de minunea muzicii ce constă în aceea de a ne organiza sentimentele. Ei bine, sentic cycle desemnează o astfel de organizare. Sintagma trimite la ciclul emoţional clasic, prin care se exprimă sentimente variate, dar şi raporturi dintre acestea. Ciclul culminează în veneraţie, când un element transcendent tinde să devină prezent şi copleşitor pentru om. Indiferent de punctul de pornire, numai atunci când ne poartă prin întreg ciclul, cu năzuinţa climaxului sufletesc, muzica atinge o culme cu totul satisfăcătoare, aprecia Menuhin. De fapt, ideea de ciclu sentic fereşte această concepţie de interpretarea sa psihologistă. Conform principiului că partea reflectă întregul, funcţional în spaţiul artei, un sentiment – de regulă, unul negativ – poate fi evocat artistic cu condiţia ca el să poată fi depăşit psihologic o dată ce el a devenit un moment al acestei reprezentări cuprinzătoare. Una este să urăşti, altceva este să-ţi reprezinţi artistic ura, caz în care artistul însuşi nu e robit de acest sentiment, ce ia forma unei teribile fixaţii. Sentimentul trăit plenar ca sentic cycle e acel dat emoţional complex pe care îl degajă, de regulă, întâlnirea binevoitoare cu marea artă spiritualizată.

Carmen Caragiu-Lasswell: Avem de-a face în orice moment cu o trăire rotundă, polifonică, adesea simbolizată prin imaginea hologramei. În acest punct se mişcă o totalitate, se unesc istoria cu veşnicia, prin urmare şi datul izolat apare altfel în perspectiva consecinţelor şi conexiunilor lui ascunse, prezente, trecute şi viitoare, care acum se dezvăluie cu un fel de radicalitate. Muzica în genere a fost de altfel caracterizată ca o artă a tranziţiilor sufleteşti, sau ca o artă a curgerii. Raportul dintre tensiune şi relaxare, cum ar fi acela dintre modurile minor şi major, este totodată structurat ca o scară a valorilor. Există o atracţie a centrului tonal, asemănător unui centru gravitaţional, dar totodată şi o sinuozitate a liniilor de câmp, modulaţii care rătăcesc în căutarea originii şi trepte de stabilitate aparentă. Dramatismul lui „te caut acolo unde nu eşti” e implicat cu intensitate în tribulaţiile polifoniei, ale contrapunctului, ale modulaţiei, şi în genere în tot ce ţine de presiunea năzuinţelor ce urcă din subterana muzicii, ameninţând să răstoarne liniştea aparentă. Filosofia modulaţiei înseşi pare că se referă la această căutare deviată a absolutului (în sens creştin, aceasta ţine de destinul omului căzut), pe care o reliefează din plin arta tranziţiei modulatorii, prin imaginea continuităţii în discontinuitate. Totul se petrece parcă sub semnul unei parabole: cea a întoarcerii fiului risipitor.