March 11, 2010

Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (IV)

Partea a IV-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (IV)

Tot prin locurile acelea, pe la ora două după amiază stăteam culcat pe iarba verde, iar câinele era lângă mine. Deodată se scoală şi începe să mârâie. Imediat m-am sculat. Ştiam că trebuie să fie ceva. Se repede câinele spre pădure, mă duc şi eu după el. Erau vreo şase lupi şi lupoaice cu vreo zece pui de lupi după ei. Toţi veneau să înhaţe vreo oaie, dar i-am izgonit împreună cu câinele departe, în pădure. Lupul e mare hoţ. El nu vine să fure dinspre partea de unde bate vântul, că-l simt câinii după miros. Vine dinspre cealaltă parte, din contra vântului. Într-o zi de vară, eram într-o pădure de carpeni, stejari şi alţi copaci, mai jos, spre poalele muntelui.
S-a întâmplat atunci că veneau nişte şerpi noaptea la oi pe când dormeau şi le sugeau de ţâţă, iar dimineaţa găseam oile cu ugerul împietrit, otrăvit. Şi cu dureri mari. Am pândit mereu noaptea şi am omorât câţiva şerpi. Unii şerpi ieşeau în faţa oilor ziua, mai ales în locurile unde erau tufişuri şi piatră multă, căci erau şerpi mari. Iar oile când le vedeau, se duceau către şarpe să vadă ce-i acolo de mişcă aşa, dar când se apropiau de şarpe, imediat şarpele sărea şi le muşca de buze Biata oaie, i se umfla capul de moarte. Dar aveam o metodă. Prindeam oaia şi îi înţepam cu un ac tot obrazul şi îl storceam apoi bine cu mâna până ieşea sângele stricat, aproape ca apa. Şi aşa scăpa oaia de moarte, dar zece zile nu mânca nimic. Pe urmă doar îi puneam ceva lichid în gură şi după zece zile începea să mănânce.

Într-o zi, tot prin tufişurile alea cu piatră multă aud un foşnet: „Huuu!”, cum făcea şarpele. Când mă uit în dreapta şi în stânga, văd un şarpe mare cam de un metru şi jumătate. Dar cum dau eu în el a apucat şi a intrat în gaura lui, dar numai pe jumătate. Jumătate a rămas afară, iar eu l-am lovit cu ciomagul. L-am călcat şi cu piciorul, că dacă nu-l călcam, aşa cum era el lovit intra cu totul în vizuină. M-am luptat deci până l-am scos afară şi l-am omorât. L-am aruncat afară în drum, iar trecătorii se uitau la şarpe şi ziceau: „acesta e şarpele care muşca oile.” Că nu toţi şerpii muşcă oile. De atunci n-am mai avut oi muşcate.

Tot în vara aceea erau în pădure o mulţime de urşi, dar nu se atingeau de animale. Pădurea aceea avea mai mult stejari şi urşii mâncau ghindă, fructe, ierburi. Aveam pe atunci patru câini, doi dintre ei călare pe urs, dar ceilalţi doi treceau pe lângă urs de nici „ham!” nu făceau. Dar când era vorba de lup, erau moartea lupilor. Într-o zi, ce să vezi? Lângă un râu, o ursoaică mare, cu doi ursuleţi lângă ea mâncau pere şi mere sălbatice. Eu o întâlneam mereu pe ursoaică, dar câinii o prigoneau şi nu puteam să o văd decât de la vreo douăzeci de metri depărtare. Am vrut atunci s-o văd mai de aproape, cam de la un metru. Când s-au repezit câinii la ursoaică, eu m-am urcat mai sus pe deal, că ştiam pe unde trece ea spre vârful muntelui, la bârlogul ei şi m-am pitit după un stejar gros. Câinii o lătrau acolo unde mânca pere, însă ursoaica nu se mişca, stătea pe loc. Dar câinii erau dresaţi, iar când am strigat odată: „Hai, pă ia, măi!” şi câinii au auzit glasul meu, s-au repezit călare pe urs, au încolţit-o rău. Când văd că vine ursoaica cu ursuleţii, cu gurile căscate, că dealul era cam drept, şi trece chiar pe lângă stejarul după care eram eu pitit. Au trecut pe la un metru pe lângă mine, ursuleţii înainte şi ursoaica după ei. Niciodată ursoaica nu lasă puii în urma ei. Deci erau de o frumuseţe rară, rotunzi de graşi. Majoritatea stejarilor aveau crengile rupte de către urşi, care culegeau ghinda de pe crăci şi o mâncau.

Iată o altă întâmplare pe care am uitat să o scriu în rândul copilăriei mele. Eram cu bunicul şi cu unchiul Teodor când apar doi hoţi, dar hoţi cu diplomă, nu borfaşi. Erau îmbrăcaţi cu nişte şube brumării care le veneau până la genunchi, cu o cămaşă scurtă, cu dungi multe în faţă, cu ciuarici albi, costum foarte frumos şi sub genunchi câte o curea neagră cu o fundă tot neagră sub genunchi, pe dreapta piciorului, îmbrăcaţi ca nişte îngeri. Şi ne dau bună ziua. „Ce faceţi?” „Foarte bine”, le-a răspuns bunicul. Iar hoţii îl întreabă pe bunicul: „Nu vă speriaţi, avem nevoie de un miel pus la frigare. După ce e gata fript, îl împachetăm, îl luăm şi plecăm. Şi să nu scoateţi o vorbă că, pe urmă, e vai de voi!”

Am pus mielul la frigare şi când a fost gata l-au luat şi au plecat. Dar să vedeţi ce aveau hoţii asupra lor: aveau curele una la mijloc şi două pe umăr, una la dreapta şi una la stânga şi câte una sub fiecare genunchi, pline cu monede de aur. Acestea erau legate de curea una lângă alta şi când hoţii mergeau, sunau monedele: „Hrang, hrang, hrang!”

Aceşti hoţi nu luau nimic de la oamenii de rând sau de la săraci. Toată lumea îi cunoştea. Se duceau la boierii mari şi le lăsau o scrisoare: „Domnule Cutare – cum îl chema pe boier – să depui o sută de mii de drahme mâine la ora zece sau până dupămasă la două, că dacă nu, vei fi curăţat. Şi să nu scoateţi un cuvânt, că e vai de voi!” Dar după şase ani, aceşti hoţi au fost omorâţi de jandarmi. Şi cum au fost omorâţi? I-a vândut gazda lor, care le aducea hrană şi altele, călăuză de mare încredere şi pe care o plăteau bine. Dar ce se întâmplă? Statul grec a pus două milioane de drahme pe capul lor, adică cine îi va preda sau îi va omorî, va primi două milioane de drahme. Atunci călăuza i-a trădat şi când să se ducă cu hrană la aceşti hoţi, s-au dus şi jandarmii după el. I-au înconjurat şi i-au împuşcat pe amândoi hoţii, iar călăuza a primit două milioane de drahme. Pe urmă şi el a fost urmărit de neamurile hoţilor ca să-l omoare, dar nu au reuşit.

Mai era o bandă de trei hoţi: Babani, Ciamita şi Iancula. Ăştia n-au ieşit pentru furat, ci numai dintr-o ambiţie. Să vă spun despre Iancula. Acesta avea o soră şi şeful de post din comună îi făcea curte, nu o lăsa în pace. Iancula l-a întâlnit pe şef şi i-a spus: „Domnule şef, las-o pe sora mea în pace şi nu te lega de ea”. Atunci şeful i-a răspuns: „Poate vrei să te duc la post să-ţi rup oasele!” „Bine, domnule şef”, i-a spus Iancula Se duce Iancula acasă, stă ce stă, iar pe seară, când să iasă şeful de post în patrulare, Iancula ia arma, seara, pe întuneric şi îi iese în cale. I-a tras două gloanţe şefului şi l-a omorât, după care a şi plecat în pădure. Şi aşa, dintr-o ambiţie, a ieşit hoţ Iancula.

Ăsta nu ştiu câte fete sărace a măritat. Le făcea zestre mare şi le mărita. Odată, un ţăran sărac ara la câmp cu două vaci slabe. Din întâmplare, trece Iancula pe acolo şi vede că vacile se strâmbau când trăgeau la plug, de slabe ce erau. Îl întreabă Iancula pe ţăran: „Ei, cum merge, trag bine vacile la plug? „Vai”, spune ţăranul, „ce mă mai chinuiesc cu ele!” „Dar cât costă o pereche de boi buni?”, întreabă Iancula. „Cam cincisprezece mii de drahme”. „Şi de ce nu-ţi cumperi o pereche de boi buni?” „Vai de mine, cu ce bani? Am copii, am greutăţi!”: „Uite, ia”, spune Iancula, „primeşte aici cincispezece mii de drahme şi cumpără-ţi nişte boi buni. Tu ştii cine sunt eu?” „Nu ştiu”, răspunde ţăranul. „Eu sunt Iancula, ai auzit de mine?” „Am auzit, cum să nu?” „Ei, atunci să le pui numele la boi Iancula.” „Foarte bine, aşa am să fac!”

Pleacă Iancula şi cumpără ţăranul o pereche de boi de ara cântând cu ei, dar pe când ara cu boii: „Hăis, Iancula, încoace, hăis, încolo!”, trec nişte jandarmi şi îl aud că strigă „Iancula!”. Stau ei şi pândesc toată ziua să vadă ce legătură are ţăranul cu Iancula S-a făcut seară. Opreşte ţăranul boii de la jug, pune plugul în căruţă şi pleacă spre casă.

Atunci jandarmii îi ies în cale şi îl întreabă: „Ce legătură ai tu cu Iancula?” „Ba nu am nici o legătură. A trecut într-o zi pe aici când eram cu vacile şi m-a întrebat: «Τrag vacile?», iar eu i-am spus că mă chinuiesc rău cu ele. Şi mi-a dat cincisprezece mii de drahme de am cumpărat boii ăştia. Şi mi-a spus să le pun numele Iancula.” Şi nu i-au făcut nimic ţăranului. Jandarmii ştiau că Iancula a mai făcut bunătăţi din astea.

Pe aceşti trei hoţi de care vorbeam, tot călăuza lor i-a vândut. Locuinţa lor era o peşteră, într-o pădure. S-au dus deci jandarmii, au înconjurat peştera şi au omorât doi dintre ei: pe Iancula şi pe Babani. Al treilea s-a predat. L-au legat bine, dar pe când îl duceau, pe un drum prăpăstios, hoţul a tras de frânghia cu care era legat şi s-a vârât în prăpastie. Era să-l tragă şi pe jandarm, însă jandarmul i-a dat drumul, neputând să-l ţină.

Cam la vreo o sută cincizeci de metri a căzut hoţul, dar nu a păţit nimic. Şi n-au putut să-l prindă. Jandarmii trebuiau să ocolească mulţi kilometri ca să-l prindă. Hoţul a plecat în pădure, unde a găsit un cioban care l-a dezlegat. După doi ani, a fost prins din nou şi a fost condamnat la moarte. Dar nu ştiu câte milioane a luat călăuza, drept răsplată că i-a vândut!

Iancula se îmbrăca în haine de preot sau femeie, se ducea la restaurant, mânca, bea şi lăsa un bilet că Iancula a mâncat, a plătit şi a plecat.