March 11, 2010

Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (V)

Partea a V-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (V)

Într-o vară, eram la munte şi au apărut nişte haite de lupi, cum nici bătrânii nu mai pomeniseră. Domnule, aproape că au mâncat toţi câinii cei buni, dar ce să mai vorbesc despre oi, capre sau vaci, nici nu le ştiu numărul câte au mâncat aceşti lupi! Lupii aveau năravul că nu mâncau un animal, cât le trebuia să se sature şi apoi să plece, ci îşi băteau joc de animale, doar le prindeau de gât şi le omorau. Dacă găseau o sută de oi, pe toate le omorau. În schimb, mâncau doar una.

Un cetăţean, săracul de el, avea cinci iepe şi doi cai. Pe câteşişapte i-au omorât lupii. Când se scoală dimineaţa, găseşte toate vitele moarte, muşcate doar de gât. Doar dintr-un cal au mâncat ceva. Să înnebunească săracul de om!
Într-o seară am uitat să legăm măgarul lângă stână. Dimineaţa căutăm măgarul şi măgarul nu-i nicăieri. Când să dăm drumul oilor la păscut, am găsit măgarul mort, o parte din el era mâncat, iar restul îngropat în pământ. Cine credeţi că l-a mâncat? Ursul! Doar picioarele nu a putut să le acopere, se vedeau patru picioare afară.
Odată, iarna, eram pe lângă regiunea Tesalonicului. Era acolo o lupărie de te prindea groaza! Într-o seară, la o turmă de oi şi vreo treizeci de cai eram trei persoane, eu şi cu încă un băiat aveam pe atunci etatea de douăzeci de ani, iar celălalt era un bătrân la vreo şaizeci de ani. Nu prea aveam de ale gurii şi îi spunem bătrânului: „Eşti capabil să ai grijă de oi şi de cai ca să mergem noi la magazin, în comună, să luăm ceva de mâncare? ” „Da”, răspunde bătrânul, „nu aveţi nici o grijă, duceţi-vă!” Am plecat aşadar. Când ne apropiem de magazin auzim câinii cum latră, ţipă, urlă, dar vocea bătrânului nu se aude deloc. Ne-am grăbit să luăm ce ne-a trebuit şi am plecat în fugă, că nu ştiam ce s-a întâmplat.

Când ne-am apropiat, ne iese înainte bătrânul văitându-se. „Ce-i, domnule, ce s-a întâmplat?”, îl întrebăm. „Au dărâmat lupii caii!” „Cum se poate una ca asta? Dar tu ce ai făcut?” Noi am crezut că glumeşte. Câinii lătrau mai încolo la lupi, dar haita de lupi nu se mişca din loc. Iau toporul în mână şi mă duc spre câini, când dau peste o iapă de vreo trei ani mâncată de lupi. Era mâncată doar la pulpe şi era încă vie, nu murise. Mă duc atunci direct unde lătrau câinii. Era o pădurice foarte deasă. M-am apropiat cam la vreo doi metri şi când au început lupii să scrâşnească din dinţi, ieşea foc din gura lor. Câinii lătrau, dar în urma mea, nu aveau curajul să treacă înaintea mea. Au luat frică, fiindcă s-au luptat cu lupii, dar lupii erau mulţi şi câinii nu au avut pe nimeni să-i încurajeze. Căci bătrânul, fricos, nu s-a mişcat nici un metru de la foc.

Dar eu, când am văzut că lupii nu se mişcă şi scrâşnesc din gură, m-am dus înapoi la foc, am luat un tăciune aprins şi m-am apropiat cam la vreun metru de păduricea cu lupi. Am aruncat tăciunele pe ei şi s-a făcut flacără mare şi aşa s-au speriat lupii. Au plecat nevăzuţi cu câinii după ei şi s-au depărtat mult, aşa am scăpat de ei. Deci om la şaizeci de ani, fără nici un curaj! I-am spus bătrânului: „Bine, măi, omule, de ce n-ai spus că eşti aşa de fricos, că nu plecam! Aici, pe şesul ăsta, nici un miel nu poate să-mi mănânce mie lupul, darămite calul!”

Într-o vară pe-nserate am coborât de la munte la câmp şi acolo erau lupi mulţi şi cei mai răi lupi, lupi de baltă. Prima seară am dormit liniştiţi. Oile mâncate bine. Lumea secerase câmpul şi era iarbă multă. Asta pentru că lupii nu ne-au luat de veste, n-au ştiut de noi, dar a doua seară, mamă, ce-am păţit! Eram şi atenţi, că îmi spusese cineva că aici sunt nişte lupi fără frică. Doamne, pe la ora zece noaptea, când se repede o ceată de lupi, cinci oi au răpit deodată. Patru dintre ele le-am scos din gura lupilor, dar pe una nu am putut s-o scap. Au apucat-o patru lupi şi o duceau într-o fugă, cred că aveau peste cincizeci de kilometri pe oră! Aveam atunci şi câini buni, dar lupii de baltă sunt periculoşi.

A doua seară iar vin lupii. Eu între timp l-am chemat pe un văr de-al meu ca să stăm unul pe o parte şi altul pe cealaltă parte a turmei. Nu am dormit deloc, am stat cu ciomegele în mână şi atunci lupii au plecat cam la vreo doi kilometri, la altă stână. Auzeam cum ţipă şi urlă ciobanul ăla, dar nu ştiu câte i-or fi mâncat. De atunci lupii nu au mai venit. Am stat acolo o lună, dar lupi nu am mai văzut.
Odată, iarna, eram cu oile pe un deal şi aveam un câine... mergea călare pe lup! Era ceasul două după masă, o zi frumoasă, oile păşteau., când câinele a început să mârâie. Eu m-am sesizat imediat. Aud nişte câini lătrând. Un lup cu un ied în gură venea de după deal şi şase câini după el. Lupul mergea lento, fără teamă, dar câinele meu, când a văzut lupul, „Ham!”a făcut o dată, nu lătra a doua oară până ce nu punea gura pe lup. Lupul, când a auzit vocea câinelui, a lăsat iedul jos, l-a apucat bine şi a luat-o la fugă, dar câinele l-a ajuns din urmă şi călare pe el! Eu eram vizavi şi am observat toată scena. Când câinele a sărit pe lup, acesta a lăsat iedul jos şi a fugit. Câinele, după el, nu-l slăbea deloc! Se întoarce lupul înapoi unde a lăsat iedul şi iarăşi l-a luat în gură. Câinele, iar pe el! Atunci m-am dus eu şi am luat iedul, bineînţeles mort, dar câinele s-a dus mai departe luptându-se cu lupul. Nu i-am mai văzut, dar îmi spunea un băiat de vreo cincisprezece ani că aproape de el a văzut cum câinele îl sugruma pe lup. Lupul a rămas mort, iar câinele l-a lăsat şi a s-a dus. După o jumătate de oră s-a sculat lupul şi a plecat. „Bine, măi, băiete, de ce nu i-ai dat cu toporul în cap să-l omori?” „Mi-a fost frică să mă duc lângă lup!” Deci iedul l-am jupuit, i-am luat pielea şi carnea i-am dat-o câinelui. Dar cei şase câini care veneau după lup aşa de proşti erau, că şi lupul îi cunoştea şi mergea lento.

Tot acolo, într-o seară, eram tot cu câinele ăsta, eu singur. Aveam şi vreo douăzeci de capre între oi, dar caprele săreau gardul şi dormeau afară. Doamne, când se repede un grup de lupi pe capre! Câinele se lupta cu unii lupi, dar alţii mi-au luat o capră. Strig eu tare la câine, îi lasă câinele pe lupii ăia cu care se lupta, vine imediat şi se repede şi scoate din gura lupilor capra, însă deja moartă. După aceea s-au liniştit lucrurile. Când mă uit la câine: murdar, tăvălit, aşa murdar cum era l-am apucat şi l-am sărutat de mai multe ori. Ce putea să facă săracul de câine, o stână de lupi erau! Era şi timp ploios, beznă de întuneric.
Tot iarna, într-o zi, tovarăşul meu s-a dus cu oile la păscut şi am rămas singur la stână. Aveam şi vreo douăzeci de cai şi catâri, mai mult catâri. Eu ţesălam un cal, când văd la vreo cincizeci de metri un lup cât un cal de mare. Întâi am zis că-i cal, dar pe urmă am văzut că se întoarce cu totul fără să strâmbe gâtul. Căci lupul nu se întoarce ca un câine, ci cu tot corpul. Atunci nu mai aveam cu mine câinele ăsta tare, luptător. Aveam la stână un căţel cam de vreo şase luni, dar mărişor. Mă duc eu direct la lup. Căţelul, când a văzut lupul, drept la el s-a dus: „Ham, ham ham!” după lup. Nu-l lăsa în pace deloc. Cât de mărişor era el, abia semăna cu capul lupului. Când m-am apropiat deci de lup, s-a întors spre mine să mă mănânce. Câinele bun era cu oile la păscut şi atunci m-am întors înapoi. Când mă uit mai încolo, ce să vezi? O lupoaică cu încă câţiva lupi se împerecheau. La împerehere, lupul se dă la om. Aşa lup mare, am îmbătrânit dar n-am mai văzut.

Noi ţineam noaptea caii închişi în ţarc. O lupoaică venea noaptea, intra în ţarc şi mânca balegă de cal, dar un cal armăsar a lovit-o cu copita în cap şi lupoaica a murit. Dimineaţa, când să dăm drumul oilor la păscut, am găsit lupoaica moartă. Săraca lupoaică! Ne-a părut rău de ea că avea ugerul mare şi i-au rămas puii în vizuină. Cine ştie, or fi murit de foame.

Într-o zi de vară, cam prin luna mai, pe muntele din comuna Deniscu ne-am înţeles cu mai mulţi ciobani să punem căşeria la un loc. Era nevoie de cel puţin patru mii de oi, că negustorului care cumpăra de la noi îi trebuia lapte mult. Şi am amestecat oile noastre sterpe, cam la vreo patru sute, cu oile altuia, cam la vreo trei sute de capete, ca să facem o turmă cu doi ciobani pe lângă ea, căci dacă ar fi fost separate, trebuiau patru ciobani. Dar când să numărăm oile tovarăşului nostru, lipseau patruzeci de oi. „Dar ce s-a întâmplat cu oile?”, îl întrebăm noi. „Le-a mâncat lupul. Şi să vedeţi în seara asta cum vine lupul şi mănâncă oaia.” Şi acum, domnule, atâtea oi mâncate de lup, nu ne venea să credem! Dar la urma urmei era de înţeles, că avea un câine prost de nu făcea două parale. Şi iarăşi spune tovarăşul: „Să vedeţi că în fiecare seară vin lupii!”

În prima seară am stat câteşidoi de veghe, când pe la ora unu noaptea vin doi lupi. Întâi au început să urle: „U,u,u!”, după aceea au venit drept spre oi. Dar eu aveam un câine care dărâma lupul. O dată se repede câinele pe lupi şi noi după ei! Mă uitam cum se lupta câinele cu cei doi lupi şi îi muşca de pulpă. Bineînţeles, eram şi noi care îl încurajam. Dacă câinele este singur, lupii îl omoară. De atunci, aceşti lupi n-au mai dat pe la noi. Fugeau numai când auzeau vocea câinelui meu în depărtări...