April 28, 2010

Adrian Radu: "În amintirea Ieromonahului Ghelasie Gheorghe"

Personalitatea Ieromonahului Ghelasie Gheorghe cred că poate sta alături de mulţi alţi părinţi duhovniceşti români.

Truditor neobosit în a împlini cuvântul Domnului, s-a dat pe sine ca o jertfă vie acestei lucrări tainice de a schimba omul vechi în cel nou.

L-am cunoscut personal pe părintele, la mijlocul anilor '90 în cursul unor pelerinaje la Mănăstirea Frăsinei, de care auzisem că este o lavră de rit atonit, renumită pentru asprimea ascezei dusă de vieţuitorii de aici. În acest loc am întâlnit mulţi părinţi duhovniceşti.

Mi-l aduc aminte cu evlavie aşa cum era: simplu, uscăţiv, dar plin de energie, mereu în preajma tinerilor pe care îi întâmpina cu mare căldură şi grijă părintească.

De părintele Ghelasie auzisem vorbindu-se graţie cărţilor sale care au iscat multe controverse şi polemici, multe dintre ele izvorând fie dintr-o neînţelegere a acestora, fie din folosirea unor şabloane rigide în judecarea acestora, după literă, iar nu în duh filocalic.

Citirea primelor sale cărţi mi-a stârnit interesul de a-l cunoaşte personal şi pentru descifrarea celor neînţelese. Stilul său oarecum ermetic m-a şocat la prima vedere, cu toate că citisem anterior din Sfinţii părinţi, fapt pentru care aşteptam cu nerăbdare să-l întâlnesc pentru a-mi clarifica multe lucruri.

Contactul cu părintele a fost de mare folos duhovnicesc, îndepărtându-mi multe „fixaţii", aşa cum obişnuia dânsul să numească prejudecăţile, de care suferă mulţi cei care iau contact pentru prima dată cu scrisul său.

Asemeni marilor asceţi, părintele în scrierile dânsului îşi îmbrăca propriile trăiri, nevoinţe şi păreri personale într-o formă lirică deosebită.

Sunt unii care îl contestă spunând că nu scrie în linia Sfinţilor Părinţi, fapt ce demonstrează că îl judecă formal, utilizând şabloane artificiale, trecând prin filiera minţii şi nu a inimii, experienţa personală a unui mare trăitor al zilelor noastre.

Unul din marile merite sau mai bine zis roade ale scrierilor sale este aceea că a polarizat interesul multor tineri sau intelectuali atei sau căutători ai propriilor căi spirituale, întorcându-i cu hotărâre pe mulţi spre Biserica lui Hristos de la yoga sau alte mişcări ezoterice.

Cercet. dr. Ionel Popescu: "Despre Părintele Ghelasie - mărturii"

Adormirea întru Domnul a Părintelui nostru Ghelasie a însemnat mult pentru ucenicii săi. Aşa ne-am adus aminte de toate învăţăturile pe care ni le-a arătat mai mult sau mai puţin direct. Doar aşa am realizat mulţi dintre noi că am rămas fără „tătic”, aşa cum deseori se autointitula, însă aşa cum copilul ajuns adolescent odată şi odată trebuie să se desprindă de casa părintească şi să plece în lume, cu toată învăţătura deprinsă de la părinţi, în acelaşi chip trebuie să înţelegem şi noi că părintele, chiar dacă a plecat la cele de sus nu ne-a părăsit, ci veghează, acolo sus, la viaţa noastră. Copilul plecat de acasă îşi aduce aminte şi foloseşte cele învăţate acasă, şi cele deprinse acasă sunt primele repere pe care le are în viaţă. După cum familia şi învăţătura deprinsă în familie se oglindesc în lume prin purtările şi faptele copiilor, tot astfel şi noi, cei rămaşi după trecerea la cele veşnice a părintelui, reflectăm cele ce am învăţat de la părinte. Dar tot aşa cum un copil poate face de ruşine familia prin purtări necugetate, tot aşa şi noi, cei ce l-am cunoscut şi am crescut duhovniceşte sub aripa părintelui, trebuie să avem grijă să nu facem de ruşine cele ce am învăţat de la Părintele nostru.

Între ultimele sfaturi pentru mine a fost acesta, pe care îl dădea şi mama părintelui: „Să nu mă faci de ruşine”. Această raportare filială are ceva tainic şi se revarsă din rugăciunile Părintelui, iar Mila Domnului ne întăreşte şi pe noi cei mai slabi în această lucrare de arătare a Slavei lui Dumnezeu şi Unsului Său în Persoana părintelui Ghelasie.

Eu personal l-am cunoscut în adolescenţă, imediat după ce am terminat liceul, într-una din cele mai tulburi perioade de căutări şi rătăciri. Era perioada imediat după revoluţie, când pe piaţa şi în cultura noastră invadaseră tot felul de învăţături care făceau pe cel doritor de adevăr să rătăcească la infinit. La acea vreme, era aproape imposibilă discernerea acestor învăţături. Dar cele mai dureroase şi mai pierzătoare de suflet erau cele oculte, care aveau mare priză la minţile slabe pentru că erau comode din punctul de vedere al satisfacerii unei încercări de înţelegere a realităţii. Pe lângă aceste învăţături, mai erau şi unele persoane, pretinse autorităţi, care veneau cu tot felul de amestecuri culturale, de aveai impresia că ştiu extrem de bine despre ce vorbesc, şi chiar aveau darul de a te convinge de diverse „adevăruri” mărunte, care erau uşor explicabile cu teoriile lor. Aşa că la acea vreme era o inflaţie de teorii care „explicau realitatea”.

Eram în liceu când am reuşit să pun mâna pe primele cărţi scrise de părintele Ghelasie, este vorba de primele volume, „Memoriile unui Isihast”, „Iscusinţa trăirii Isihaste”, „Urcuşul Isihast” şi „Nevoinţele Isihaste”. La acea vreme nu am înţeles cu totul şi cu totul cele ce transmiteau ele, însă acel duh de taină pe care îl făceau simţit m-a cuprins şi mi-a rămas ca o călăuză pe tot parcursul perioadei de rătăcire prin care am trecut. Ca matematician, nu mi-a fost greu să accept acele lucruri din cărţile părintelui, le luam ca pe nişte definiţii şi aşa nu aveam nici o problemă cu aşa zisa terminologie de acolo. Mai mult, impactul lor a fost uriaş, pentru că aşa am realizat acea taină a cuvântului care e mai presus de gând. A fost foarte izbitor pentru mine când le-am citit, să realizez aceasta taină, anume taina cuvântului mai presus de minte şi din care iese şi gândul, dar ca realitate de ordinul doi. Aici e Taina, Cuvântul e originea. Atunci am realizat că, de fapt, multa gâlceavă era pe marginea neînţelegerii unor cuvinte. Aşa am înţeles cât de adâncă este Taina Icoanei, a Treimii... De fapt toată realitatea e o Taină, mare Taină.

April 26, 2010

Max Planck on consciousness

"I regard consciousness as fundamental. I regard matter as derivative from consciousness. We cannot get behind consciousness. Everything that we talk about, everything that we regard as existing, postulates consciousness." (Max Planck - born on April 23, 1858)

link to quotation source
link to top picture source/credits (grave of Max Planck in Göttingen)
link to  bottom picture source/credits (NGC7090)
Mac Tutor Biography
Mathematics Genealogy Project - Max Planck
Planck units
Minte şi conştiinţă: teorii curente. Antropologia iconică (by Florin Caragiu and Mihai Caragiu)

April 24, 2010

Profesorul emerit Ion Th. Grigore (1907-1990)

Ca participant în fiecare an de liceu la Faza Naţională a Olimpiadei de matematică, am avut bucuria să-l cunosc pe profesorul emerit Ion Grigore şi să beneficiez, în anii 1984-1987. de premiul instituit de el. Când l-am cunoscut avea în jur de 77 ani, era slăbuţ la trup, însă avea o minte vioaie şi ageră şi pentru noi, olimpicii liceului I.L. Caragiale din Ploieşti, încurajarea sa caldă, generozitatea şi, aş puitea spune, sacrificiul lui (premiul îl suporta din propriile economii) au desenat în noi un profil luminos, modelizant. Mi-l amintesc şi acum, chipul său purta amprenta unei nobile modestii şi a bucuriei dăruirii. În tinereţea sa avusese parte de multe lipsuri şi necazuri, şi a dorit să ajute şi să-i stimuleze pe copii, şi ca o mângâiere într-o vreme în care condiţiile de trai nu erau fericite pentru mulţi. Îi port peste ani recunoştinţă şi o amintire vie. Dumnezeu să-l odihnească!

April 21, 2010

Marius Dabija (13 ianuarie 1969-22 iunie 2003)

Un prieten căruia îi păstrez o vie amintire este Marius Dabija. Minte strălucită, scormonitoare, imprevizibil in acţiuni, căutând mereu soluţia surpriză. În clasele a VII-a şi a VIII-a am lucrat împreună la matematică, pregătindu-ne pentru Olimpiade. Ca să variem, jucam şah până nu mai ştiam de noi. Era talentat şi la fotbal, tenis de masă etc.

În liceu ne-am văzut mai rar. Eu eram la liceul I. L. Caragiale, el, la Mihai Viteazul. L-a avut profesor pe Eugen Onofraş. În clasa a XI-a, Marius a luat locul I la Olimpiada de matematică, faza Naţională şi la Olimpiada Internaţională de Matematică. După ce a absolvit Facultatea de matematică, a plecat la doctorat în America, unde munca de cercetare i-a fost încununată de reuşită. A luat doctoratul şi a scos nişte articole remarcabile.

Ca elev şi student, era în stare să-şi conducă profesorii de la agonie la extaz şi invers. Născocea pe loc soluţii din cele mai diverse la câte o problemă, după care, lăudat fiind de profesor, care nu reuşea totuşi să urmărească deplin şirul argumentărilor, revenea şi arătând că greşise într-un loc ştergea totul, scoţând ca din joben o altă demonstraţie fulger. Asta se putea întâmpla de câteva ori la rând...

Avea de regulă o deosebită poftă de viaţă, umor, voioşie, neastâmpăr, o doză sensibilă de nonconformism, atras de situaţii-limită, uneori fiind, e drept chinuit de gânduri şi întrebări, incertitudini existenţiale, întorcând lucrurile pe toate părţile în căutarea unei soluţii, construind şi deconstruind la nesfârşit.

Mie îmi părea câteodată, în unele momente ale sale de graţie, că regăsesc profilul unui Mozart al matematicii. Am aflat cu durere în inimă vestea că în America a trecut pe neaşteptate la cele veşnice, în plină activitate creatoare, la numai 34 de ani. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Articole Publicate:

Dabija, M. "Algebraic and Geometric Dynamics in Several Complex Variables". PhD thesis, University of Michigan, 2000. ps.gz
Bonifant, A. and Dabija, M. "Contractive Curves". International Journal of Mathematics and Mathematical Sciences, 30(4), 2002. ps.gz
Bonifant, A. and Dabija,M. "Self-maps of P2 with invariant elliptic curves". Contemporary Mathematics, 311, 2002. ps.gz
Coman,D.and Dabija, M. "On the Dynamics of Some Diffeomorphisms of C2 near parabolic fixed points". Houston Journal of Mathematics, 24(1), 1998. pdf

Articole Nepublicate:

Dabija, M. "Bötcher divisors", 2000. ps
Dabija,M. "Self-maps of projective bundles on projective spaces",2000. ps
Dabija, M."Self-maps of ruled surfaces", 2000. ps
Dabija,M.and Jonsson, M. "Self-maps of P2 with an invariant curve of curves", 2002.

Sursa.

April 18, 2010

Prof. Univ. dr. Martin Jurchescu (1927-1996)

Un profesor de care am fost foarte ataşat în Facultatea de matematică a fost Martin Jurchescu. Am studiat cursurile sale de analiză pe varietăţi şi analiză complexă de mai multe variabile. Avea o capacitate specială de a prezenta într-un mod accesibil pentru studenţi cele mai dificile teoreme din cursurile respective, încât acestea, cu toate că aveau un grad de dificultate ridicat pentru studenţi, erau o încântare. Ne prezenta cu claritate şi eleganţă părţile mai dificile ale demonstraţiei, lăsând studenţilor de completat demonstraţia cu segmentele accesibile. De aceea, cursurile sale stimulau participarea, creativitatea, pasiunea pentru studiu şi descoperire. Făcuse şcoală, de-a lungul anilor, formând pe mulţi profesori şi cercetători cunoscuţi din ţară şi de peste hotare. Pe lângă plăcerea deosebită a audierii cursurilor sale, i-am fost un semestru asistent la Cursul de Analiză pe Varietăţi, la anul III, grupa de cercetare. Am avut prilejul să văd modul în care decurgeau examenele la materiile pe care le preda. După examenul scris, urma oralul. Am fost impresionat de apropierea umană pe care o degaja. Un student se încurcase şi luase o notă mică, 5, însă Prof. Jurchescu, simţind un potenţial mai ridicat, i-a mai dat un subiect, însă acela chiar nu-şi mai amintea partea respectivă de materie. Atunci profesorul a început să-i spună câte puţin din demonstraţie să vadă dacă acel student poate să ducă mai departe, ceea ce s-a şi întâmplat. În final, i-a dat nota 8, spunându-i că poate încă mai mult, încurajându-l să se întrebuinţeze mai mult pe viitor. Cu alte cuvinte, pe Martin Jurchescu nu îl interesa atât reproducerea unei informaţii învăţate, cât faptul că studentul gândeşte şi poate rezolva cu mintea lui, fie şi ajutat în rest, mici bucăţi din demonstraţie. Aşadar, dezvoltarea creativităţii constituia un deziderat major la el. Examenul avea astfel o desfăşurare sinergică, studentul simţind suflul profesorului şi sprijinul său pe porţiuni, reuşind cel mai ades să-şi dea măsura sa.

Era un iubitor al urcuşurilor şi preumblărilor montane. Am fost împreună cu el şi cu soţia mea, Ioana, într-o excursie în Bucegi. A fost una dintre cel mai frumoase drumeţii. O armonizare în tăcere şi contemplare a naturii, întreruptă de scurte opriri şi schimburi de cuvinte în care respira o filosofie de viaţă. Deşi nu am apucat să vorbim aproape deloc pe teme de credinţă, ne-a mărturisit la un moment dat cu căldură admiraţia sa necondiţionată pentru Iisus Hristos.

Mai târziu, am auzit că s-a îmbolnăvit de cancer. L-am vizitat acasă la dânsul, slăbise foarte mult, însă păstra pe lângă suferinţa vizibilă o stare de suflet plină de dăruire. Iubirea faţă de soţia sa, Anamaria, şi fiicele sale Martina şi Ileana, respira în gândurile lui, în gesturile şi cuvintele lui pline de economie. Ne-a mulţumit pentru vizită şi am ştiut că e posibil să nu-l mai vedem.

Pe când încă mai preda la Universitate, în ultima perioadă, observasem că scrisul lui îşi pierdea din caracterul îngrijit şi caligrafic. Altfel, nobleţea sa "aristocratică" rămăsese neschimbată. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Florin Caragiu

Date biografice:

Martin Jurchescu - Ghica

Martin Jurchescu s-a nascut la Domasnea, la 10 septembrie 1927. In satul natal a urmat scoala primara. Liceul l-a urmat la Caransebes (sectiunea reala), absolvindu-l in 1947. In anul scolar 1947-1948 a urmat anul I la Politehnica din Timisoara, dar s-a lasat apoi de inginerie si a trecut la Facultatea de Matematica si Fizica a Universitatii din Bucuresti, pe care a absolvit-o in 1952. Chiar inainte de examenul de stat si in tot cursul anului 1952-1953 a functionat ca preparator la catedra de Teoria Functiilor a profesorului Simion Stoilow. Din 1953 si pana in 1956 a fost cercetator la Institutul de Matematica al Academiei, timp in care in fata unei comisii avind ca presedinte pe Simion Stoilow si referenti pe Gh. Calugareanu, Al. Ghika si Adolf Haimovici a tratat subiectul: "Suprafetele riemanniene cu frontiera absolut discontinua". Dupa trecerea doctoratului, a fost numit cercetator principal la Institutul de Matematica al Academiei, la sectia de Teoria Functiilor, Teoria Multimilor si Fundamentele Matematicii. Pentru memoriul sau intitulat "Functii rationale pe solutii globale de ecuatii diferentiale olomorfe" a obtinut premiul "Simion Stoilow" al Academiei, in anul 1963. A fost si ramane un stralucit reprezentant al matematicii romanesti. A incetat din viata in anul 1996.

Sursa.

Axiomă şi Sens

În lecţia de deschidere ţinută la Universitatea din Erlangen în 1872, matematicianul Felix Klein a definit o doctrină matematică, sau, cum zice el: geometrie ca teorie a invarianţilor unui anumit grup de transformări. Raportul dintre invarianţi şi transformare, precum şi proprietatea latentă a doctrinelor matematice de a fi "închise" printr-un cadru iniţial dat, care este sistemul de axiome consistent (adică liber de contrazicere) şi categoric (sau complet) i-au sugerat matematicianului Ion Barbu punţi de legătură între matematică şi spiritualitate. Astfel îl vedem pe matematicianul poet creatorul unei axiomatici modelate în limbaj natural, care îşi propune, într-un fel, să fie o traducere în înţelesul omului şi "pentru om" a imaginii pe care matematica o oferă lumii, a ideilor înalte pe care ea le poate evoca. La nivel foarte intuitiv, înţelegem că această axiomatică porneşte de la ideea de invariaţie, persistentă în miezul tuturor transformărilor.

Aplicat la opera poetică a lui Barbu, principiul respectiv arată că, independent de vreuna dintre reprezentările particulare, unitatea cu care ele se măsoară sau se conjugă rămâne una. Mai mult decât atât: unitatea, afirmă poetul, este chiar ea motorul complexităţii şi a subtilei diferenţieri poetice, aşa cum Dumnezeu a fost privit ca o maximă complexitate în unitate, iar unitatea sa absolută ca o condiţie sine qua non a pluralităţii şi complexităţii. Temeiul ideilor atât de evocatoare, cum sunt cele de consistenţă şi completitudine, nu poate fi decât un univers rotunjit în sine, un univers al împlinirii spirituale. La aceasta trimite - intenţionat sau nu - universul de o celebritate eliptică al matematicii. Gândită hermeneutic, există o axiomă fundamentală ce coincide cu sensul maxim, cel ce se distribuie fără să se împartă.

Tendinţa către o unitate ce închide în sine o maximă deschidere semnificativă a fost descrisă de poeticianul Barbu ca o ridicare în înaltul unui "univers de curăţii şi semne", căci, afirmă el, "prin poezie, ca şi prin geometrie, înţeleg o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă şi, mai ales, a acestui loc luminos într-un punct înalt, care este un univers purificat". "Aici intervine"- continuă gânditorul citat, "problema modelului canonic", adică modelarea cu unităţi de maximă semnificaţie, numai ele putând susţine unitatea şi integritatea unui univers cu temei spiritual. Au existat diverse luări de poziţie despre influenţa teologiei creştine, a Ortodoxiei, în poezia lui Ion Barbu. Marin Mincu, de pildă, în teza sa de doctorat, a arătat că parte din poemele ciclului "Joc secund" (Lemn sfânt, Legendă, Steaua Imnului, Margini de seară, Poartă) au un lirism ascuns "deductibil prin descifrarea gnomicului biblic conţinut", cu evocarea elementelor de ritual creştin.

În amplul studiu publicat de Mandics György, dedicat poeziei lui Ion Barbu, se recunoaşte de asemenea că elemente ale universului creştin, momentele lui bine cunoscute, au putut fi folosite în această poezie pentru "forjarea unor sensuri surprinzătoare", la "scurtări de drumuri", "cu speranţa univocităţii codului biblic" (acea univocitate infinit deschisă cum este "deschiderea în închidere" la care s-a referit filosoful Noica, n. n.), element necesar "pentru a elimina schelăria construcţiei ideatice, pentru a scădea redundanţa (entropia, n. n.) exprimării". În acest context, mesajul creştin, cu cuprinderea sa maximă, poate deveni axa fundamentală după care se roteşte universul poetic. A fost remarcat de asemeni faptul că sentimentul de bucurie cognitivă dobândeşte în confesiunile lui Ion Barbu o tonalitate cunoscută din operele lui Dionisie Areopagitul, o coloratură înrudită cu trăirea mistică.

Astfel, Barbu nu vorbeşte despre cunoaştere pur şi simplu, ci despre "cunoaştere mântuitoare". Să alegi între graţie şi Har, între încântare şi Mântuire, iată canonul întrebării pe care şi-a pus-o poetul român. Aşa-numitul ermetism barbian, mult comentat în variate moduri, este caracterizat prin laconicitate, rigoare şi prezenţă substanţială a unui sens ascuns, totodată acesta din urmă fiind compatibil cu o calitate aproape hieratică sau ascetică, care i-a fost conferită imaginii. Ca într-o icoană bizantină, aici nu întâlnim procedee de copiere a realităţii în sintaxă şi reprezentare. Ne întâmpină elipsa verbului. Substantivul, prezenţa devin copleşitoare şi atotgrăitoare. Tendinţa poeziei lui Barbu este de a nu folosi metafore şi alegorii naturaliste, prin punerea în mişcare a unor lanţuri de substituţii verbale. Dimpotrivă, preferinţa merge spre cuvintele primare, spre imaginea neîmpodobită. Acestea îşi recapătă, astfel, o substanţă primordială a înţelesului şi o densitate neobişnuită a prezenţei. Ele sunt în sine "existenţe substanţial indefinite". Indefinite ca şi punctul, dreapta, planul sunt omul, existenţa, cunoaşterea... Simplitatea lor e numai aparentă, iar iluzia că le putem lesne defini constă numai în "valoarea lor de schimb", pe care omul naiv le-o atribuie şi care le este conferită de dicţionar, unde noţiunile de bază se deduc reciproc una din alta şi în final nimic nu pare să rămână neexplicat. Dar când totul pare spus, nimic n-a fost epuizat.

Florin Caragiu

Sursa: Cotidianul "Lumina", Duminică 18 Aprilie 2010.