May 31, 2010

Amsterdam Centre for Eastern Orthodox Theology

The Amsterdam Centre for Eastern Orthodox Theology was launched on May 28, with a lecture by Fr. Andrew Louth.
Credits go to the ORA ET LABORA, through which I found out about this.

May 29, 2010

Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă. O recenzie de Monica Patriche.

Cotidianul Lumina - Duminica, 23 Mai 2010
O temă de mare actualitate: dialogul dintre teologie şi ştiinţă
dr. Monica PATRICHE

Astăzi, cuplul teologie-ştiinţă este în mod forţat destructurat şi focarul care ar trebui să adune în sine metodologii, idei percutante, motivaţii soteriologice, taină şi mister este deseori pierdut din vedere. Rămâne lumea lipsită de o perspectivă unitară, unde dialogul nu se structurează pe niveluri de realitate pentru a ajunge în zona evidenţelor, în care nu mai este nevoie de întrebări şi răspunsuri.

Felul în care teologia şi ştiinţa se afirmă reciproc ar fi mai important decât evidenţierea unui raport antitetic. Lumea - cină şi dar - este o provocare. Lucrarea Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă, publicată la Editura Basilica a Patriarhiei Române în 2009, coordonată de lect. dr. Adrian Lemeni, se încadrează în tematica de mare actualitate a raporturilor teologie-ştiinţă, fundamentând dialogul pe scrierile patristice.

Volumul colectiv este prefaţat de Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care evidenţiază actualitatea tematicii abordate, valorificarea reperelor patristice pe care este fundamentat dialogul dintre teologia ortodoxă şi ştiinţă, precum şi inadecvarea metodologiei transdisciplinare în acest dialog. Preafericitul Părinte Daniel aduce în discuţie necesitatea harului transfigurator; consideră că "reperele patristice în planul cunoaşterii afirmă cu putere că adevărata cunoştinţă este o vedere duhovnicească care presupune existenţa harului. Această experienţă nu anulează facultăţile naturale, ci le activează deplin şi le transfigurează".

Autorii operează cu distincţia importantă între teologia academică şi teologia ca trăire a relaţiei cu Dumnezeu, deoarece dialogul este posibil numai sub premisa teologiei empirice, altfel s-ar transforma în monolog intraştiinţific. Sunt puse în evidenţă limitele abordării exclusiv academice care funcţionează prin scheme conceptuale, alături de metodologia transdisciplinară, considerată de autori nepotrivită dialogului.

Cartea este structurată pe teme ce vizează: 1) Incognoscibilitatea, premisă a gnoseologiei patristice valorificate în contextul epistemologic al ştiinţei contemporane (capitol prezentat de Adrian Lemeni şi Ştefan Trăuşan-Matu); 2) Raţionalitatea creaţiei (temă dezvoltată de Dan Chiţoiu, preot Petre Comşa, Sorin Mihalache, Costea Munteanu); 3) Despre energii în termeni de creat şi necreat (autori pr. Răzvan Andrei Ionescu şi Florin Caragiu) şi ultimul capitol; 4) este dedicat antropologiei creştin-ortodoxe, intitulat Omul în perspectiva întâlnirii cruciforme dintre verticala transcendentului şi orizontala imanentului, este redactat de preotul Ioan Chirilă, părintele Ştefan Iloaie şi părintele Cristian Şonea.


Asumarea limitelor în plan gnoseologic nu anulează cunoaşterea

O idee centrală a capitolului despre incognoscibilitate este aceea că asumarea limitelor reprezintă o şansă pentru conturarea unui dialog între teologie şi ştiinţă. Adevărata cunoaştere presupune despătimirea, este un dar divin, o măsură a experienţei Duhului Sfânt. Asumarea limitei în plan gnoseologic este o deschidere spre profunzimi. Virtutea generată de asumarea incognoscibilităţii este smerenia.

Limitele ştiinţei se referă la complexitatea fenomenelor şi necesitatea presupunerilor simplificatoare, la incertitudinea ipotezelor, la dependenţa de limbajul matematic folosit, relaţia discursiv-intuitiv. Aspectele referitoare la incognoscibilitate au un rol pozitiv în recunoaşterea limitelor: "Asumarea limitelor în plan gnoseologic nu anulează cunoaşterea; dimpotrivă, reprezintă temelia înaintării şi desăvârşirii pe calea cunoaşterii. Cel ce pretinde posibilitatea unei cunoaşteri complete rămâne în amăgire şi autosuficienţă, fiind captiv al ignoranţei. Asumarea limitei, ca şansă în planul cunoaşterii, îl deschide pe subiectul cunoscător către profunzimea realităţii cunoscute şi către diferite forme de cunoaştere. Astfel, limita poate deveni deodată şansă şi interfaţă epistemologică în dialogul dintre cunoaşterea teologică şi cea ştiinţifică."

Într-o Europă care se doreşte a fi o societate a cunoaşterii (cunoaştere legată în principal de tehnologia informatică şi de comunicare), este foarte important dialogul dintre teologie şi ştiinţă, pe tema gnoseologiei. O enumerare a limitelor ştiinţei ne oferă posibilitatea de a înţelege că lumea este departe de a fi cunoscută şi explicată. Avem, în primul rând, misterul, cantitatea de lucruri inexplicate. Apoi complexitatea explicaţiilor ştiinţifice şi fundamentul nesigur, adică ipotezele sau presupunerile pe care este clădit edificiul ştiinţific. Utilizarea limbajului matematic presupune o analiză a fundamentelor matematicii, a solidităţii lor. Şi aici existenţa paradoxurilor pune mari semne de întrebare. Autorii identifică o altă limită a ştiinţei, a cincea, ca fiind problema relaţiei discursiv-intuitiv, dianoia şi nous.

Ştiinţa contemporană a dezvoltat o ştiinţă a cogniţiei, care datorează foarte mult apariţiei inteligenţei artificiale, integrând cercetări multidisciplinare, filosofice, psihologice, antropologice, lingvistice, neurofiziologice. Sunt analizate noţiunea de cunoaştere din perspectiva aceasta şi incognoscibilitatea în inteligenţa artificială.

Dumnezeu poate fi cunoscut din făpturile sensibile şi inteligibile

Reflecţia patristică are în vedere raţionalitatea creaţiei. Aceasta este tema celui de-al doilea capitol. Viaţa duhovnicească presupune o întrebuinţare a puterii raţiunii, lumea dezvăluindu-se ca o cină, despătimirea favorizând hrănirea spirituală a minţii. Abordarea sistematică presupune viziunea patristică, dar şi pe cea ştiinţifică cu scopul vizat de a putea contura un dialog. Termenul de Logos este cercetat cronologic, accesibilitatea Logosului dumnezeiesc depinzând de măsura revelaţiei. Suportul filocalic al acestui studiu este lărgit la maximum. Sunt citaţi Sfinţii Maxim Mărturisitorul, Calist Patriarhul, Grigorie Palama, Cuviosul Nichita Stithatul: "În înţelegerea Sfântului Maxim Mărturisitorul, raţiunile (logoi) nu definesc numai esenţa (ousia), ci şi aducerea la existenţă (genesis), iar acest fapt dezvăluie evaluarea pozitivă a lumii diversificate a făpturilor. În cele nevăzute ale lui Dumnezeu, Sfântul Maxim vede raţiunile lucrurilor întocmite dinainte de veacuri de Dumnezeu, precum însuşi a ştiut, raţiuni pe care sfinţii bărbaţi au obiceiul să le denumească şi bune voiri. Acestea, fiind nevăzute, se văd prin înţelegere din făpturi. Un alt exemplu este Patriarhul Calist. Dumnezeu, fără să fie văzut în Sine şi fără să fie împărtăşit, în alt înţeles se vede şi în alt sens se cuprinde Cel necuprins. Domnul, în parte, e absent, în parte, e de faţă. E absent pentru privirea faţă către faţă; e de faţă pentru privirea în oglindă şi ghicitură. Sfântul Grigorie Palama explică faptul că Dumnezeu, nefiind nici văzut, nici material, El poate fi cunoscut doar din făpturile sensibile şi inteligibile. Căci cunoştinţele fiind cunoştinţe ale făpturilor şi oprindu-se la marginea făpturilor, din acestea, îi arată ele pe Dumnezeu."

Virtutea este mereu în prim-plan. Dacă primul capitol se încheia cu fraza: "Dincolo de efortul omului, înţelepciunea autentică este un dar de sus, descoperit (pogorât de la Părintele luminilor) celor cu viaţa curată trăită în Duhul Sfânt", capitolul al doilea subliniază importanţa lumii ca şcoală pentru virtuţi. Este citat în acest sens Sfântul Vasile cel Mare: "lumea aceasta n-a fost gândită în zadar, nici în deşert, ci pentru un scop folositor şi pentru marea trebuinţă pe care o aduce celor ce există pe pământ, dacă lumea este într-adevăr o şcoală a sufletelor înzestrate cu raţiune şi un loc unde se poate învăţa cunoaşterea lui Dumnezeu".

Existenţa harului condiţionează contemplaţia naturală, pătrunderea raţionalităţii creaţiei are nevoie de curăţia minţii. Altfel, contemplaţia naturii poate deveni izvor de necredinţă.

Ştiinţele exercită ochiul sufletului pentru a putea discerne lucrurile

Dacă ne punem cumva întrebări în legătură cu conceptul de energie, asumat atât de teologie, cât şi de ştiinţe, capitolul redactat de părintele Răzvan Ionescu şi de Florin Caragiu ne iese în întâmpinare. Distincţia cu care autorii operează în principal este cea dintre Dumnezeu Cel necreat şi lumea creată. Disputa dintre Sfântul Grigorie Palama şi Varlaam de Calibria pune în lumină multe aspecte importante ale gnozei creştine. Este subliniată poziţia Sfântului Palama faţă de ştiinţă: Sfântul nu opreşte pe nimeni dintre cei care nu şi-au ales viaţa monahală să se îndeletnicească cu ştiinţele, dar atrage atenţia asupra nepotrivirii ca un creştin să aibă ataşament definitiv faţă de acestea: "Recunosc şi eu ş…ţ că e bine să te ocupi puţin cu studiul limbilor, cu retorica, cu istoria, cu tainele naturii, cu ştiinţa logicii, cu figurile geometrice, cu toate, bune şi rele. Şi aceasta nu numai pentru a le întrebuinţa la ceva, ci pentru că exercitează ochiul sufletului pentru a putea discerne lucrurile."

Autorii capitolului al treilea fac o analiză critică, de pe poziţii creştin-ortodoxe a logicii dinamice a contradictoriului, avansate de Ştefan Lupaşcu, care extinde modelul logicii oferite de realitatea microfizică la modelul unei logici universale aplicabile la orice nivel de experienţă. O logică nouă, care să evite insuficienţa principiilor logicii tradiţionale, s-a dovedit necesară, dar autorii acestui capitol privesc critic, din punct de vedere axiologic şi teleologic, modelul propus de Ştefan Lupaşcu. Astfel, "autorul acestui sistem de gândire a putut identifica finalitatea spirituală cu staticul, cu identicul, cu omogenul, adică viaţa cu moartea". Deoarece logica identităţii este logica subiectului, respingerea principiului identităţii presupune evitarea subiectului central, înlăturarea tainei şi a frumuseţii vieţii şi aşezarea morţii pe poziţii ontologice egale cu viaţa: "Această perenizare a morţii, ca unul dintre "subiecţii eterni" ai existenţei, decuplează ontologia celor trei materii de la legătura sa cu ontologia - şi, implicit, cu axiologia creştină. Moartea devine un sens egal, favorizat de existenţă ca şi viaţa. Moartea biologică îşi pierde, aici, caracterul de "rău necesar" în absenţa căruia nu e posibilă "recondiţionarea" vieţii muritoare. Rolul funcţional al morţii a fost cu desăvârşire ignorat."

Un punct în care teologia creştină şi teologia lui Ştefan Lupaşcu se intersectează este modalitatea de a privi ştiinţific fenomenul energetic ca "zonă de interferenţe, imprecis identificabilă şi posibil străbătută de curenţii conflictuali în condiţiile căderii sub moarte".

Pentru Ştefan Lupaşcu, "materia nu este decât o sistematizare energetică datorată unei anume rezistenţe". Rezistenţa "conferă reprezentării sensibile impresia de realitate fizică consistentă şi opacă numită de noi materie". Florin Caragiu şi părintele Răzvan Andrei Ionescu consideră că, din punct de vedere al teologiei creştine, termenul de "rezistenţă" poate descrie energia creată "în măsura în care energiile corporalităţii vii cunosc entropia şi starea de uniformizare prin moarte".

Capitolul trei este foarte dens, tratează aspecte ce ţin de contemplaţia naturală şi cunoaşterea ştiinţifică, de problema minunilor şi definiţiilor - problemă fundamentală a cunoaşterii. Este de admirat larga cultură teologică, dar şi ştiinţifică.


Omul este cununa creaţiei

Ultimul capitol, dedicat omului, chip al Sfintei Treimi, aduce în discuţie problema dialogului, a libertăţii şi responsabilităţii, evocă omul ca pe o fiinţă aflată în căutarea transcendenţei, a cărui taină nu poate fi explicată independent de Dumnezeu. Conştiinţa este întemeietoare de adevăr şi cale spre transcendent.

Valoarea omului constă în faptul că el este o cunună a creaţiei. Raţionalitatea, suveranitatea şi libertatea sunt caracteristici care definesc chipul lui Dumnezeu în om şi au fost dăruite cu scopul ca fiinţa umană să se apropie cât mai mult de creatorul ei: "Am primit raţionalitatea ca să-L putem cunoaşte pe Hristos, dorinţa ca să putem alerga spre El şi posedăm memoria ca să-l putem purta în noi, deoarece El a fost Arhetipul după care am fost creaţi." (Sfântul Nicolae Cabasila).

Chipul dumnezeiesc în om presupune libertatea: "căci dacă sila ar fi cea care ne-ar dirigui viaţa, atunci, de bună seamă, chipul din om nu ar mai fi dumnezeiesc, ci fals, înstrăinat şi fără asemănare cu originalul" (Sfântul Grigorie de Nyssa). Libertatea omului este ontologică.

Omul se bucură nu doar de libertate în Hristos, ci întruparea, chenoza şi jertfa mântuitorului sunt imbold de responsabilizare a persoanei umane. Creaţia, aproapele şi chiar omul însuşi solicită un răspuns la o chemare ce e mereu dincolo de timp.

Scopul pentru care a fost creat omul este îndumnezeirea, dar o condiţie esenţială este libertatea. În acest sens este citat Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Taina mântuirii se lucrează numai în cei ce vor, nu şi în cei ce rămân sub stăpânirea care-i robeşte."

Un subcapitol interesant este cel dedicat conştiinţei morale. După ce sunt prezentate diferite accepţii ale termenului "conştiinţă", autorii afirmă că, "pentru Sfinţii Părinţi, conştiinţa este: veşmânt vrednic de nuntă dumnezeiască, acuzatorul din tine, făgăduinţa nemincinoasă a odihnei şi frânghia împletită din gânduri mustrătoare, o carte naturală, mărturie a cugetului, e pârâş, dar e sfântă, un învăţător sincer, iar cel ce ascultă de ea petrece fără greşeală".

În concluzie, încoronarea omului nu poate presupune decât viaţa îndumnezeită. A recunoaşte chipul lui Dumnezeu în om înseamnă a avea în vedere raţionalitatea, suveranitatea şi libertatea omului.

Lucrarea se remarcă printr-o mare complexitate, prin varietate tematică, coerenţă şi rigoare, aprofundare a scrierilor patristice, printr-o mare deschidere faţă de domeniul ştiinţific (de altfel câţiva dintre autori au o dublă specializare. În afară de teologie, Florin Caragiu şi diac. Sorin Mihalache sunt licenţiaţi în matematică, iar părintele Răzvan Andrei Ionescu şi Adrian Lemeni sunt absolvenţi de Politehnică). Cartea oferă repere pentru cei care sunt interesaţi de domeniul ştiinţific şi de cel teologic, sau de raportul dintre ele. Recomandând-o, Părintele Patriarh Daniel vorbeşte despre chemarea noastră, a celor de azi, la cultivarea cunoştinţei mântuitoare, urmând exemplul părinţilor ortodocşi. Preafericitul afirmă că "Sfinţii Părinţi, prin toate cele cugetate, s-au raportat la Hristos, relaţionând totul la El ca Logos Creator şi Pantocrator al întregii existenţe. Prin modul duhovnicesc şi eclesial de a fi, Sfinţii Părinţi au dobândit mintea lui Hristos. Spre acest mod de viaţă suntem chemaţi şi noi, cei de astăzi, cultivând astfel, cu discernământ, adevărata cunoştinţă dătătoare de viaţă veşnică."

Link catre sursă

closeandfaraway (poem by Florin Caragiu, English translation: Corina Gina Papouis)

you like entering the room without me sensing you,
the way I can not sense the past anymore
when I pass through a paper wall
depicted well by a genius with a familiar hatred

notebooks are filling up the wood stove
the suspension of laws won’t be read in the papers
because the night we scatter the flowers over the seashore
trying out the endurance of sand
shall not repeat itself. this says something about the arrhythmia of love
the love you can not deny, although you are the target
of a well co-ordinated invasion, with unpredictable meanings
predicted only by each deserted home.

but I want you closeandfaraway,
I am setting you free from my habits and allow you to see me.
but that unique night will not leave the corridor
through which you’re running, in full day-light, away from the crowds
towards a place where you may tell them apart.

Poem published in the volume "Sentic", Vinea Publishing House, Bucharest, 2009, p. 8
English translation: Corina Gina Papouis - in photo.
Source

An Evening with Leonhard Euler

Recently on Mathematical Trips: An Evening with Leonhard Euler şi Alain Connes: Fun with F1.

Metanoia

Citiţi "Întoarcerea la Hristos a poetului risipitor" (articol semnat de Daniela Cârlea Şontică - Cotidianul Lumina, 28 Mai 2010). Apoi vizitaţi librăria de carte ortodoxă “Taina inimii” (librar: Marius Ianuş).

Părintele Johannes din Buchhagen despre mânăstirea Frăsinei şi scrierile părintelui Ghelasie

“Mă socotesc foarte fericit că am vizitat, împreună cu alţi trei părinţi cu câţiva ani în urmă Mânăstirea Frăsinei. Chiar dacă vizita a fost foarte scurtă, a fost cu toate acestea de neuitat, căci acolo Taina Monahismului stă atât de puternic în centru şi într-un mod cât se poate de firesc. Ne simţim profund legaţi de Frăsinei şi ne rugăm mereu pentru părinţii şi lăcaşul de acolo. Fericit poporul care posedă un asemenea loc! Textele părintelui Ghelasie trimise de dvs. reflectă în mod minunat o foarte autentică spiritualitate monahală. Ceea ce el descrie poetic corespunde deplin Sfintei Predanii vii, aşa cum eu însumi am putut s-o învăţ de la marii părinţi din Sfântul Munte Athos şi cum o transmitem la rândul nostru mai departe aici, în mica noastră mânăstire”

Arhimandritul Johannes şi părinţii cei împreună cu mine
Mânăstirea Sfintei Treimi
Buchhagen, Germania

(textul a fost tradus din limba germană, fiind conţinut într-o scrisoare adresată de arhimandritul Johannes d-nei Monica Lassaren, traducătoarea în limba germană a volumului Ierom. Ghelasie Gheorghe, "Isihasm", Ed. Platytera, Bucureşti, 2008. Varianta originală în limba germană se găseşte aici)

May 25, 2010

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Isihasm, Întreitul Acatist al Inimii"


Icoană a Sf. Arhanghel Mihail,
zugrăvită de Georgeta Marioara















În Inimă Sufletul se arată la Chip şi stă ca într-o barcă,
Din Inimă Sufletul îşi răspândeşte „Razele“ sale ca Trup,
În Inimă Sufletul Cântă Dumnezeiasca Laudă Creatorului.

Din Inimă Sufletul se întinde şi se Întâlneşte cu celelalte Suflete,
Din Inimă Sufletul se deschide şi se revarsă peste Inimă, la infinit,
În Inimă Sufletul Primeşte ca într-o Biserică pe Însuşi Dumnezeu.

Sufletul este Substanţa noastră Fiinţială Creată,
Care are totodată şi o Energie ce se face Corp,
Noi fiind o Unitate Fiinţială Creată cu Energiile sale Create.

Căderea din Rai cu păcatul diavolesc ne „rupe în două“,
Ne contrariază şi ne înstrăinează Fiinţa Suflet de Energiile sale Corp
Şi aşa părem două realităţi ce se duşmănesc de moarte...

La fel, ne rupe de Creator şi ne face orbi şi muţi fără Cântarea Sfântă
Şi suferinţa morţii şi a întunericului ne îngrozeşte continuu
Şi dorim să recâştigăm Pacea şi Odihna Vieţii nemuritoare.

Mintea Corpului trebuie Sacralizată prin Rugăciune Hristică,
Simţirea Corpului trebuie Sacralizată prin Pocăinţă şi Post
Şi Duhul Sufletului trebuie trezit prin Venirea în Inimă a Domnului Iisus.

Isihasmul este un „Întreit Acatist“ de Sfântă Rugăciune,
Rugăciunea Minţii în Cântarea Numelui Dumnezeiesc fără contenire,
Rugăciunea Simţirii prin Post şi a Duhului prin Pocăinţa directă de Suflet.

Vino, Doamne Iisuse, în Inima mea şi trezeşte-mi Sufletul,
Vino în Inima mea şi dă Vedere Ochilor orbiţi de păcat,
Vino în Inima mea, Doamne Iisuse, ca Sufletul meu să te „Întâlnească“!

Mintea mea o fac Rugăciune Cuvântătoare,
Simţirea mea o fac pocăinţă-Rugăciune simţitoare,
Sufletul meu îl fac Vorbire-Împărtăşire directă cu Tine.

Doamne Absolutule Părinte miluieşte-mă!, a Creaţiei căzute Iertare,
Doamne Duhule Preasfinte miluieşte-mă!, Duhul Inimii Rugătoare,
Doamne Iisuse miluieşte-mă!, neîncetata Inimii Rugăciune...

Text apărut în volumul Ierom. Ghelasie, "Isihasm", ed. Platytera, Bucureşti, 2007, pp. 61-62. 
Sursa imediată:blogul Părintele Ghelasie de la Frăsinei
Versiunea în limba germană poate fi accesată aici.

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Ca în Icoană, între Dincoace şi Dincolo"

Mulţi ar dori să ştie mai multe amănunte atât despre mine personal, cât şi despre Moş-Avva, căruia i-am fost un „nevrednic şi un zis Ucenic”.Eu însumi, ca Ucenic, într-o zi, am pus tocmai această întrebare:

– Avva, cum ai ales această Viaţă Duhovnicească şi ce Anume te-a determinat?

Avva s-a încruntat puţin şi apoi cu îngăduinţă mi-a răspuns:

– Fiule, să ţii minte pentru totdeauna şi să spui şi altora, că o astfel de întrebare este „neruşinată, obraznică şi de ispitire drăcească”. În primul rând, un Om Duhovnicesc nu vorbeşte niciodată de Virtuţile lui, cât despre păcatele lui, de asemenea nu vorbeşte ca să nu smintească pe alţii şi să nu producă tot felul de răstălmăciri hulitoare. Omul Duhovnicesc este Taina Lumii şi TAINA Lui DUMNEZEU. Sunt mulţi „vânători de păcate”, care „ucid Duhovnicia” celor Duhovniceşti şi de asemeni sunt „hulitori de HAR” faţă de MINUNEA Lui DUMNEZEU cu cei ce au ieşit din păcate şi s-au ridicat la Cele Sfinte. Dacă te uiţi în Calendar, trei sferturi din Sfinţi sunt „păcătoşii Lumii”, ce au putut cu HARUL DUMNEZEIESC să devină Sfinţii Lui DUMNEZEU. Este o Minune că au fost Oameni Aleşi să nu „treacă” prin Stigmatul păcatelor, dar este tot o Minune că au fost „păcătoşi” ce s-au ales şi au ieşit din păcat şi au ajuns alături de Sfinţii ce n-au păcătuit. De aceea Fiule, să ştii că cine vorbeşte şi huleşte pe careva că are „păcate”, care-i distruge Duhovnicia şi posibilitatea de Duhovnicie, acela este ca un „diavol” ucigător de Om. Când vrei să vorbeşti cu un Om despre Duhovnicia Sa, să nu-l întrebi de Viaţa sa Personală, ci de Lupta, nevoinţele şi experienţele sale Duhovniceşti. Sfinţenia Omului nu are voie s-o judece şi s-o evalueze nimeni decât DUMNEZEU, UNICUL JUDECĂTOR al Omului. Nu se admite „atacul direct la Persoană”, indiferent de „zisele păcate” ale acesteia. Sunt cazuri când trebuie „opriţi” unii păcătoşi periculoşi şi distrugători, dar şi aceştia în sensul „păcatului şi răului” propriu zis ce este „periculos”, nu atât Persoana direct avizată. Atenţie, Fiule, să nu „Personifici păcatul”, cu Persoana(ele) păcătoase… Când pui păcatul direct în spatele cuiva, te faci „ucigaşul aceluia”, chiar dacă este păcătos şi ar merita „judecata lui”. DUMNEZEU nu admite judecata păcatului directă cu judecata Omului păcătos… Să faci o mare deosebire între „păcatul ca atac” şi Omul păcătos ce poate fi „salvat” ca şi tâlharul de pe Cruce. Trebuie, însă, judecat fără milă păcatul în sine, dar fără „personificarea lui” cu Persoana păcătoasă.

Când trebuie Opriţi „păcătoşii” de la cele sfinte, să fie judecat mai întâi „păcatul în sine” fără Persoana(ele) respectivă şi date remediile necesare şi apoi separat să se „judece în trei şi acoperit” şi Persoana păcătoasă. A face „gălăgie” cu „păcatul” unei Persoane este cel mai urât fapt. Ai vrea să vorbeşti despre păcate, dar nu ai vrea să vorbeşti direct de Persoane păcătoase. Politizarea de a confunda păcatul cu Persoanele păcătoase este „război, ură, răzbunare, ucidere”, ce iese din Duhovnicie. Blestemat este cel ce face gălăgie şi hulă faţă de păcatul direct şi Personal al cuiva. Creştineşte, Judecata Personală se face doar la Spovedanie şi la Judecătorie, în mod tacit şi acoperit, dar cu „asprimea şi pedeapsa” păcatului în sine (peste Persoana respectivă). Nu ai voie să pui „peste” chipurile lucrurilor murdăria păcatului. Se zice că diavolul vede toată Creaţia rea şi cu chipul anormal al păcatului, tocmai prin acest fapt.

Nu te uita la păcatul nimănui, ci caută Chipul Curat, cum l-a Creat DUMNEZEU. Cine se „uită la păcatul cuiva” şi îl vede, se zice că îl preia pe jumătate şi cine îl strigă şi îl arată, cade în ucidere şi blesteme. Nu trebuie să fii „îngăduitor” cu „păcatul în sine” şi aşa trebuie Oprite Persoanele să păcătuiască şi să fie un „pericol” pentru alţii, dar cu „deosebirea” dintre păcat ca atare şi persoana păcătoasă. Duhovnicul meu care a fost un timp şi Stareţ de Mănăstire era foarte aspru cu păcatul, dar reţinut cu cei ce păcătuiau. Dacă a greşit ceva un Frate sau vreun călugăr, striga în gura mare „păcatul”, dar acoperea pe cei ce l-au făcut. Şi la spovedanie le dădea „pedeapsa” în tăcere şi neştiinţă de alţii.

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "DIN TAINELE HARICE ale ISIHASMULUI" (fragment)

Încercăm astfel „câteva repere de Dicţionar Isihast”. Alfabetul este în „Origini”. CHIPUL, TRIFIINŢIALITATEA CHIPULUI şi PERSOANA, sunt cele Trei Începuturi, ca Logică şi Gramatică a Limbajului Creştin. Revelaţia Creştină vine cu „descoperirea CHIPULUI TREIMIC” al Lui Dumnezeu. De aici cele Trei Categorii de Limbaj Creştin:

1. CHIPUL, Deplină Fiinţialitate – Totalitate de Sine, permanentă, Indestructibilă, în deschidere nesfârşită de Sine;

2. TRIFIINŢIALITATEA CHIPULUI [1], ca Deplinătate UNUL deschis deja în Sine, în Potenţă dar nu Manifestat. CHIPUL Absolut este DUMNEZEU TATĂL, care este deja în Sine TATĂL – TRIFIINŢIALITATE, ca Potenţă de Purcederea Sf. Duh şi Naşterea Fiului. Aşa CHIPUL este ORIGINEA Originilor, este TATĂL, SPIRITUL DUMNEZEU ABSOLUT.
În Viziunea Creştină, SPIRITUL Absolut DUMNEZEU nu este „neantul divin”, ci « UN DUMNEZEIESC CHIP – TATĂL, nu este „necuprinsul fără formă”, ci Necuprinsul „SUPRAFORMĂ CHIP TATĂL”. CHIPUL este SUPRAFORMA – Deplinătatea şi a Formei şi a Conţinutului şi Dincolo de ele. SUPRAFORMA – CHIPUL are deja în Sine FORMA şi CONŢINUTUL, are pe SF. DUH şi pe FIUL şi aşa din CHIPUL TATĂL deja TRIFIINŢIALITATE POTENTĂ se Naşte TREIMEA de PERSOANE CHIP. De aici:

3. PERSOANA, ca CHIP TRIFIINŢIAL PROPRIU. Revelaţia TREIMII Creştine ne „readuce” Originile „tuturor Chipurilor” de Realitate, ne „rememorează” Limbajul Realităţilor. (Mai pe larg în manuscrisul „Memoriile unui Isihast”, vezi Triadele Chipului – Persoanei).

De aici „Limbajul” nostru Creştin, ca CHIP de Dumnezeu, CHIP de TREIME de PERSOANE, TATĂL, SF. DUH, FIUL. Chipul Creat este „după CHIPUL Lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26). CHIPUL Lui Dumnezeu tradus în Creaţie este CHIPUL ALTAR + PREOŢIE. Chipul Creat este Chipul Biserică, Templul CHIPULUI Lui Dumnezeu.

Început în Dicţionarul Limbajului Trăirii Mistice Isihaste sunt acestea: Limbajul Preoţiei – CHIP de Dumnezeu, şi Limbajul Bisericii – Chip de Creaţie. Trăirea Isihastă este astfel Dialogul Haric între CHIPUL Lui Dumnezeu ca Preoţie şi Chipul de Creaţie ca Biserică – Cântare (adusă, n. red.) Lui Dumnezeu.

Sursa: Ierom. Ghelasie Gheorghe: "DIN TAINELE HARICE ale ISIHASMULUI"  (articol publicat pe 1 Mai 2010 pe blogul Părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei)

Notă: [1] sau TREIMICITATEA CHIPULUI; în lucrarea sa „Mystagogia Icoanei”, Părintele Ghelasie precizează: „Esenţa-DUMNEZEIREA este SUPRAESENŢA TRIFIINŢIALĂ, fără să fie „trei fiinţe”, ci o Absolută FIINŢĂ cu Esenţă de Trifiinţialitate...

May 19, 2010

Poezie şi natură originară

Poezie şi natură originară

de Florin Caragiu
articol publicat în revista "Ramuri", nr. 5, Mai 2010

Pe mulţi dintre noi ne frământă întrebarea: în ce măsură este posibilă astăzi existenţa unei sensibilităţi religioase în materie de poezie? Este compatibilă sensibilitatea postmodernă cu o renaştere a poeziei şi, în sens mai larg, a artei de inspiraţie religioasă? Un răspuns afirmativ la această din urmă întrebare ar putea invoca în favoarea sa, cu prioritate, argumentul metapoeziei, înţeles ca specificitate ireductibilă a valorii estetice. În raport cu aceasta, tot restul (personaj, situaţie, temă, sentiment psihologic) e un „procedeu” menit să contribuie la constituirea unui macrosemn misterios (opera sau, mai nou, „scriitura”), ale cărui efecte esenţiale sunt, pe de o parte, bucuria (bucuria întâlnirii cu o reuşită estetică) şi, pe de altă parte, e vorba de întâlnirea cu „o viziune şi o enigmă”, cum ar fi spus Borges, în „iminenţa unei revelaţii” (chiar dacă aceasta întârzie să se producă).

În mod aprioric, arta deschide pentru orice receptor un orizont de aşteptare al surprizei plăcute (plăcute în chip esenţial, adică estetic), în raport cu care orice neplăcere de ordin psihologic la care face trimitere o creaţie nu ţine decât de „procedeu” şi îndeplineşte astfel o funcţie similară cu aceea a condimentului amar tonifiant menit să intensifice savoarea produsului degustat. Prin această prismă înţeles, caracterul atemporal luminos al metapoeziei este acel cadru aprioric (la care face trimitere, de altfel, ideea de artă minimală), care impune în orice situaţie depăşirea banalului şi a profanului, către o sferă mai adâncă şi mai promiţătoare a trăirii, unde orice poet se vede împins adesea, chiar împotriva propriilor idei şi tendinţe, o dată ce a „găsit”, printr-o străfulgerare, cuvântul fericit. Această „lovitură de trăznet” a verbului poetic acţionează şi ca un paratrăznet, care va respinge interpretările reducţioniste ulterioare. Existând sub auspiciile major definitorii ale esteticului, orice poezie bine scrisă promite să fie, prin natura ei de semn complex şi nesupus raţionalizării factice, o fereastră deschisă spre sentimentul religios.

De aici pornind, poeziei religioase i se cere, pentru a fi cu adevărat poezie, să existe cu naturaleţe. Un atare mod de existenţă nu se afirmă, fireşte, ridicând bariere de limbaj şi ziduri de ideologii în direcţia unei tabere adverse, din care fac parte acele producţii cu orientare vădit relativistă şi desacralizantă. Menirea poeziei religioase creştine, mai cu seamă, este recucerirea firescului în raport cu natura noastră originară. În cartea Structurile antropologice ale imaginarului, unde autorul Gilbert Durand a schiţat temeiurile pentru o fantastică transcendentală, s-a afirmat, pe bună dreptate, că omul se simte cel mai în largul său în mediul poveştilor, al istorisirilor fantastice, al căror efect creşte puterile sângelui, cauzând o benefică vasodilataţie la orice nivel al fiinţei. În genere, fiinţa umană are nevoie ca de oxigen de o imagine transfigurată despre lume, la care se raportează psihologic şi spiritual. În renumita sa carte Prière et poésie, abatele Henri Bremond a văzut acţiunea „poeziei pure” ca pe o purificare de răul psihologic şi implicit de răul moral. „Răul de care ne curăţă catharsis-ul e de natură psihologică şi numai implicit morală. (…) Patima e un element dăunător în măsura în care tinde să stânjenească activitatea sufletului profund, centru şi sediu al întregii activităţi poetice”. Catharsis-ul restabileşte calmul favorabil receptării frumosului iconic.

May 18, 2010

Carl Gustav Jung. Psihologie şi Religie. Arhetipuri.

Carl Gustav Jung. Psihologie şi Religie. Arhetipuri. (O perspectivă creştin-ortodoxă)
de Florin Caragiu şi Mihai Caragiu
Revista Sinapsa nr. IV, 41-75 (2009)

De pe situl de scribd al lui Florin Caragiu - întregul articol (Fullscreen URL -> aici):

Carl Gustav Jung. Psihologie şi Religie. Arhetipuri. (O perspectivă creştin-ortodoxă)

May 16, 2010

Florin Caragiu: "Cultura în lumina Tainei (Dilemele identităţii şi paradoxurile isihiei)"

Existenţa bisericească nu este lipsită de primejdiile adeseori negândit de fertile ale dilemelor. Cea mai izbitoare autoispitire este căutarea prin hăţişurile gândirii a propriei identităţi. Orice „înaintare” riscă să devină multiplicare a impasului atunci când nu presupune proximitatea intimă a unui chip călăuzitor şi chemător la dialog. Cuvântul împrimat de frumuseţea duhovnicească a Chipului de Părinte se face „trup” al unei comunicări-cuminecări aparte, descoperitoare a înseşi tainei identităţii.

În ce mod săvârşeşti dialogul interpersonal, cum comunici şi mai ales cum te comunici celuilalt, dacă nu ai conştiinţa chipului dinamic al propriei identităţi, dacă nu te-ai „împărtăşit” de Chipul de fiu al lui Dumnezeu, în specificul creştin, însuşi Chipul omului? Iar această comunicare nu devine ea, oare, odată împlinită, purtătoare în „inima” fiinţei a unei „prezenţe” cuvântătoare pe care nimeni nu o poate lua de la noi?

Transformarea societăţii presupune dialogul între identităţi, un dialog „în care se întâlnesc toate valorile, în care ele se regăsesc şi mai mult, se unesc, fără să se distrugă”, spunea Părintele Ghelasie. „Filiaţia duhovnicească” nu împiedică astfel „întâlnirea”, ci şi-o asumă în specificul propriu, într-o vedere faţă către faţă. De o importanţă aparte îmi pare la Sfinţia sa acordul fin, nuanţarea şi plasticizarea iconică la nivel comprehensiv a realităţii şi, în acelaşi timp, păstrarea contrastului viu, maximal al tensiunii ecclesiale eshatologice, ca resort intim al implicării ascetice, duhovniceşti.

Aceasta face din dilemele identităţii orizonturi de aşteptare, rememorare şi răspuns creativ faţă de iubirea Dumnezeiască şi omenească, în împletirea şi denecuprinsa lor taină.

Echilibrarea acestor două planuri, al înţelegerii şi al implicării, în specificul lor, degajează terenul minat al conflictualităţii resentimentare sau uniformităţii in-diferente şi dă tocmai cheia prezenţei „dospitoare” a teologiei în spaţiul culturii.

Cultura, remarcă Andrei Pleşu în „Minima Moralia”, „nu e un domeniu autonom”, „mai trebuie ceva dincolo de cultură, ceva care să o susţină şi care să ne susţină pe noi înşine odată cu ea”, „în problemele esenţiale, în momentele cheie ale vieţii”. Altfel, după cum conchide filosoful român, „cultura intră într-un proces de degenerescenţă, cu rezultate destul de grave”.

„Spărgând” multe aşteptări şi şabloane ale gândirii repliate într-o redută dialectică, într-un formalism aproape monologic şi într-o adresare uneori întoarsă într-un gest reflex, uşor împanicat, de la spontaneitatea realului, Părintele Ghelasie a dat discursului teologic o nouă turnură, o deschidere mistică, iconologică, ce îngăduie chiar imposibile altădată „convorbiri între contrarii”.

Dacă „autonomizată”, desprinsă agresiv de religie, cultura devine lipsită de „acel” suflu viu de Duh, este nu mai puţin adevărat că „redutele” unei ştiinţe teologice „autonomizate” faţă de cultură sunt tot mai fragile şi doar un spirit ecclesial apostolic, într-un dialog creator-dospitor cu lumea, spre împărtăşirea cuvântului-viaţă, poate fi o soluţie viabilă la criza de identitate ce răvăşeşte omul contemporan.

O deschidere mistică, dar şi dialogică, recuperatoare, paradoxal, „plineşte a lumii taină”, întinzând punţi ontologice, împrietenind limbaje, lărgind înţelegeri într-o mai cuprinzătoare vedere, operând nu numai strict dialectic, prin negări-excluderi, ci şi prin parcurgerea unor câmpuri de alternative apropieri şi distanţări, prin depăşiri nuanţatoare şi recuperatoare, într-o rară varietate şi bogăţie a reliefului unui limbaj integrator, deşi atent păstrător al peceţii identitare.

Trecând prin rigoarea ascultării pustniceşti, ca ucenic al lui Arsenie Praja Pustnicul din Cheile Râmeţului, Părintele Ghelasie a dat rodul, surprinzător pentru unii, al unei libertăţi ce poartă spre împlinire însăşi ascultarea ce a născut-o.

În această logică iconică, convieţuirea dilematică a „contrariilor” din ordinea lumii devine cu putinţă. Astfel, Părintele a trecut pustniceşte, în rugăciune, la 2 iulie 2003, „hotarul de taină” al morţii, cu o extraordinară discreţie şi o rară limpezime a minţii, parcă îmblânzind şi iconizând modul de neîmblânzit al morţii. Între aici şi dincolo ieşind la iveală familiaritatea unui chip iconic, pe care de altfel, Părintele Ghelasie îl trăia ca pe însăşi pecetea fiinţialităţii sale.

May 12, 2010

Articolele din Sinapsa IV

  1. Liturghia comunităţii şi jertfa interioară în viziunea filocalică. (p. 5-13)  Autor: Pr. Dumitru Stăniloae
  2. Infarctul sufletesc. (p. 15-17) Autor: Dan Puric
  3. Spre un Angajament Teologic Ortodox-Răsăritean Radical în Dezbaterea Modernă Ştiinţă-Religie. (p. 19-36) Autor: Alexei Nesteruk (traducerea: Florin Caragiu) 
  4. Uitând că am învăţat să uităm. (p. 37-40) Autor: Dumitru Horia Ionescu
  5. Carl Gustav Jung. Psihologie şi Religie. Arhetipuri. (O perspectivă creştin-ortodoxă). (p. 41-75) Autori: Florin Caragiu şi Mihai Caragiu
  6. Omul care ne trebuia. (p. 77-87) Autor:Gheorghe Ceauşu
  7. Mistagogia Sf. Maxim Mărturisitorul / – spaţiu şi timp: exerciţii de lectură – / (p. 89-107) Autor: Alexandru Atanase Barna (p. 109-123) Autor: Pr. Neofit
  8. Diptic. (p.125) Autor: Seamus Heaney (traducerea: Ana Blandiana)
  9. Constantin Noica în arhiva Securităţii. (p. 127-161)
  10. Pot persoanele Treimii să fie numărate? / Răspunsul părinţilor capadocieni / (p.163-166) Autor: Ionuţ Mărăşoiu
  11. Libertatea fiilor. (p.167-176) Autor: Dan Popovici
  12. Problema înţelegerii limbajului. (p. 177-182) Autor: Ştefan Trăuşan-Matu
  13. Beethoven. Jurnal (ΙΙΙ). (p. 183-187) Autor: Carmen Caragiu-Lasswell
  14. Universalitate în sfera juridică. N. Rouland şi construcţia unei noi universalităţi. (p.189-207) Autor: Marius Dumitru
  15. MOŞ – PUSTNICUL din CARPAŢI. (p. 209-226) Autor: Pr. Ghelasie Gheorghe
  16. Portret al Părintelui Dumitru Stăniloae - de Horea Paştina (p. 229) 

May 10, 2010

Sinapsa IV - online

 
Toate articolele din Revista Sinapsa IV se află acum online!

Adevăr şi Simulare

Adevăr şi Simulare

Mihai Caragiu
Cotidianul "Lumina", Duminică, 9 Mai 2010

"Unul din principalele avantaje ale creierului pare să fie capacitatea lui de a mânui idei vagi, insuficient definite", spre deosebire de acţiunea maşinilor de calcul, care "sunt aproape incapabile să-şi programeze ideile în cazul ideilor neprecise" (N. Wiener, 1964). Încercări de a depăşi această "insuficienţă" a maşinii, menţionată de Wiener, au existat. La noi, notabilă a fost ideea avansată de Gr. Moisil, aceea de a construi un calculator "în baza trei", conceput astfel încât dialogul om-calculator să poată fi îmbogăţit prin includerea unor valori precum "îndoielnic" sau "problematic", intermediare între adevăr şi fals. Cu referire la logica multivalentă investigată la un nivel algebric de matematicianul român, Solomon Marcus a apreciat că originalitatea ei constă în faptul că "reţine din structura conceptelor vagi nu atât aspectul impreciziei, cât pe acela al nuanţării", deschizând posibil către o logică a judecăţilor de valoare.

Se cunoaşte raportarea viziunii matematice a lui Grigore Moisil la gândirea matematicianului L. A. Zadeh, descoperitorul conceptului de "mulţimi vagi", cel ce a impus o distincţie între "random-ness" (concepţia probabilistică a valorii logice) şi "fuzzy-ness" (concepţia nuanţată asupra acestei valori).

Entuziasmul de început care a marcat istoria ciberneticii şi a informaticii s-a temperat cu trecerea timpului, odată cu avansul luat de experiment. Astăzi, de pildă, este lipsită de suport credibil o afirmaţie precum cea făcută de Bruno Munari în 1938, când a lansat Manifestul maşinismului, el pretinzându-se a fi constructorul unei "maşini care produce artă", în mod instrumental şi artificial.

Gânditorul Petre Botezatu arăta că "de la judecată (fapt psihologic) ne-am ridicat la propoziţie (formaţie pur logică), de la aceasta la forma propoziţională şi de aici la formă (formal) în general". Astfel s-a ajuns la limbajul formalizat, cu pretenţii de metodologie universală, care este indiferent la valoarea de adevăr referenţial. D. Farcaş a sesizat în acest sens pericolul unui proces invers: în loc ca maşina să se apropie de om, "cei ce utilizează calculatorul încep să gândească precum maşina".

În arta permutaţională, să remarcăm faptul că hazardul este o condiţie sine qua non, procesului creator al artistului îi ia aici locul procesul de hazard. După cum s-a remarcat (d. ex. Ana M. Codrescu, "Maşina şi procesul de creaţie artistică"), "random-distribution (random hazard) joacă un rol de prim rang în arta ordinatorului". Permutaţia şi algoritmul sunt pentru maşina programată operaţii sau condiţii de operare, în procesul de simulare a unui act creator uman. "Suntem deci în situaţia când ordinatoarele, prin simulaţii şi metoda cibernetică a analogiilor, permit simularea, reproducerea, printr-un fel de "iteraţie a gândirii"" (Idem).

Când ordinatorul reconstituie o imagine pe baza unui program, el nu o creează, căci creaţia umană presupune existenţa unei psihologii, şi la acest nivel, a unei stringenţe motivaţionale de ordin psihic - opusă hazardului - care dirijează selecţia valorică. Mai mult decât atât, în orizont fenomenologic, receptorul de artă interacţionează prioritar cu "transcendenţa operei de artă" (ca semn obiectiv), cu universul psihic din spatele semnelor, care constituie fundalul uman sine qua non al existenţei acestora. Cum spunea filosoful Merleau-Ponty, figura umană implicită sau explicită este secretul prim şi ultim al oricărui act de expresie, originea şi finalitatea acesteia. Or, maşina de simulat artă ne propune un "semn" fără viaţă şi fără chip, fără rădăcini într-o geneză spirituală veritabilă şi, ca atare, existent în afara unui orizont de raportare în profunzime.

Emulii neocartezianismului maşinii tind, din contră, să reducă adevărul la o "ştiinţă a manipulării", la ceea ce poate fi reconstituit la ordinator, astfel încât se pretinde şi revizuirea scării valorilor - vechiul concept de "adevăr" devine, pentru ei, "gradul de similitudine" (Ab. Moles). Dacă adevărul trimite la om şi la ceea ce e originar, "gradul de similitudine", eludând cauza, se cantonează - prin procedeele de simulare - în exterioritatea efectului, ignorându-i filiaţia adâncă, temeiul motivaţional sigur.

Experimentarea prin arta permutaţională a esteticii aplicate e interesată să descopere reguli ştiinţifice, matematizabile, ale creaţiei, ignorând de regulă faptul că arta, ca act de creaţie, exprimă omul întreg şi inefabil, necuantificabil după nici o regulă strictă. Mai mult: contrar aparenţelor, rigoarea formei artistice e cel mai ades incompatibilă cu procedeele structurale de analiză care pornesc de la parte pentru a reconstitui întregul. Metoda reconstrucţiei e, din punct de vedere genetic, chiar contrară actului creaţiei, comparabil cu o geneză vie, impulsionată de intuiţia originară şi organică a întregului. În acest punct, darul artistic se întâlneşte cu misterul vieţii ca dar al lui Dumnezeu, originar şi ireproductibil prin manipulări tehnologice.

E de remarcat faptul că principiul pur operaţionalist (analitic în formă şi materialist în fond) "ceea ce construim este bazat pe ceea ce am descompus" în teologie şi în creaţia artistică autentică se răstoarnă, aici unde, dimpotrivă, "ceea ce poate fi construit este bazat mai ales pe ceea ce nu poate fi descompus". S-a spus, de ex., că producţiile pseudo-Brahms, similare cu falsele diamante, nu au nici o valoare.

Părintele Ghelasie a atins o problemă crucială a raportului între teologie şi ştiinţă, vizând posibilitatea sau imposibilitatea "de a reconstitui regresiv" cauza (Întregul) din artificiala punere în mişcare a efectului (însumarea părţilor). El arată că simpla mişcare a efectului nu poate genera cauza şi că nici o manipulare la nivel fizic nu poate ţine loc de Act creator.

May 8, 2010

Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mustaţă: Un Dialog despre ORIGINILE LUMII cu Părintele Ghelasie Gheorghe

Introducere

Începând cu anul 1990, universul gândirii mistice este susţinut şi de relatările Părintelui Ghelasie Gheorghe.

Lucrările sale ne surprind prin forţa cu care se pun problemele, prin stilul insolit şi prin caracteristicile ortografice. Cu adevărat importantă este însă profunzimea gândirii şi redescoperirea Duhului Misticii. Limbajul Părintelui Ghelasie Gheorghe încercă paradoxal o „desincretizare” a misticii creştine, pentru a fi apoi ,,restructurată”.

Ucenic al pustnicului Arsenie Praja din Cheile Râmeţului (Munţii Apuseni), la rândul său ucenic al ,,tradiţionalului” specific mistic Carpatin, Părintele Ghlasie Gheorghe ne dezvăluie ,,frumoase iconări” mistice ale Isihasmului Românesc. Mergând pe această linie,Părintele Ghelasie ne reaminteşte că Taina misticii creştine este Taina ,,ÎNTRUPĂRII-ICONĂRII” DIVINULUI în Lume.

Cine nu porneşte de la „CUVÂNTUL care se face TRUP”, nu va înţelege niciodată Taina creştină. .Şi cine nu vede Lumea ca pe o ICOANĂ a FIULUI Lui DUMNEZEU, care ,,Se face PRUNC în Braţele MAICII DOMNULUI, Fecioarei Lumii, nu va şti ce este „Sacralitatea ICOANEI” şi nu va şti să facă „Gestul de taină” al ÎNCHINĂRII DIVINE. Părintele Ghelasie ne dezvăluie în majoritatea relatărilor sale tocmai acest ,,ICONIC de Taină”, ce reprezintă de fapt însăşi ,,Misticul Lumii”. ,,ORIGINILE” Lumii sunt în Taina ,,TRUPULUI ICONIC” al CUVÂNTULUI DIVIN ce astfel se face şi o ,,Lume de Creaţie”.

Mai mult ca oricând se simte nevoia unor ,,Convorbiri” dintre ,,Ştiinţă şi Religie”. Cum spune Părintele Ghelasie, să nu se confunde ,,Cunoaşterea-Ştiinţă” cu ,,gnosticismul” (ce pretinde că Divinul se poate cuprinde de Cunoaştere). Cunoaşterea –Ştiinţă este ca ,,ceara şi uleiul” în care se poate ,,aprinde” LUMINA cea de TAINĂ a Revelaţiei, fără să se confunde.

Să urmărim scurtul nostru Dialog ce îşi propune tocmai această dezbatere.

Iaşi, Săptămâna Luminată,
Mai 1997,
Mustaţă Gheorghe

Un Dialog despre ORIGINILE LUMII cu Părintele Ghelasie Gheorghe

Mereu recitesc cartea dumneavoastră ,,Din Memoriile originilor” şi de fiecare dată, surprind noi faţete ale interpretării Originilor noastre. Unele aspecte sunt criptice pentru mine, iar altele au o apropiere paradoxală de teoriile ştiinţifice, în circulaţie astăzi, care încearcă să descifreze tainele Originilor.

Gheorghe Ghelasie – Acestea sunt cu adevărat taine. Ele pot fi înţelese doar prin revelaţie. Misterele Originilor nu se pot descifra doar prin gândire, fie ea şi ştiinţifică, cum pretind unii. Numai Revelaţia Divină ne poate permite accesul la cunoaşterea unor taine atât de profunde care, altfel, sunt de nepătruns pentru Fiinţa umană.
Mustaţă Gheorghe – Pe bună dreptate, D. D. Roşca consideră că tragedia umană este tragedia cunoaşterii. Cu cât cunoşti mai mult, cu atât ţi se deschide hăul necunoaşterii.
G. G. – Cunoaşterea este limitată pentru Om. Numai prin Harul lui Dumnezeu ni se poate deschide calea către Cunoaşterea Divină.
M. G. – Prea Cuvioase Părinte, ştiu că vă daţi silinţa să pătrundeţi în tainele cunoaşterii mistice. Căutarea Originilor este calea misticii pe care o alegeţi.
G. G. – Într-adevăr, trăirea mistică este Regăsirea Originilor în propria Fiinţialitate. Originea Originilor este DUMNEZEU şi noi suntem Chipul şi Asermănarea Lui.
M. G. - Întrucât am descoperit multe afinităţi în gândirea noastră, nu ar fi lipsit de interes să încercăm a găsi elemente comune privind descifrarea Originilor.
G. G. – În prima perioadă, se accepta Creaţia şi se căuta planul după care Dumnezeu a făcut lumea.
M. G. – Au pornit de aici, însă treptat s-au detaşat de ideile creaţioniste şi au încercat să explice lumea ca urmare a unui proces de evoluţie, unde hazardul sau jocul întâmplărilor ar fi avut un rol mai mult sau mai puţin important în realizarea configuraţiei actuale a universului şi în apariţia vieţii.
G. G. – În multe privinţe, gândirea mistică nu intră în contradicţie cu cea ştiinţifică.
M. G. – Pentru mine, a constituit un paradox faptul că multe aspecte privind Căutarea Originilor prezintă elemente comune în gândirea ştiinţifică şi cea mistică, sau vizează aceleaşi esenţe, chiar dacă interpretările sunt adesea diferite.
Biolog fiind, eu văd Cosmosul într-o perpetuă evoluţie. Evoluţia este pentru mine un dat, o dogmă, care caracterizează nu numai viaţa, ci întreg Cosmosul. Putem surprinde multiple aspecte evolutive la nivelul structurii profunde a materiei, la nivelul atomului, de asemenea putem vorbi de o evoluţie a elementelor chimice şi chiar a cristalelor, înainte de evoluţia fiinţelor vii, fiecare palier tinzând parcă spre desăvârşire.
G. G. – În această privinţă, nu cred să găsim puncte comune, deoarece Dumnezeu a Creat Lumea cu adevărat ,,Întreagă” chiar din Actul Creaţiei.
M. G. – Pentru ochiul cercetătorului, pentru cel care încearcă să urmărească fenomenele vitale de la primele începuturi, i se deschide perspectiva evoluţiei. Planeta noastră a început a fi populată cu fiinţe cvasisimple, de tipul Monerelor lui Ernest Haekel, iar treptat au apărut fiinţe din ce în ce mai complex structurate şi cu funcţii mai diversificate şi mai integratoare. Seria fosilelor porneşte chiar de la formaţiuni abiologice, de la microsferele imaginate de S. Fox şi se desfăşoară până la omul de Cro Magnon.
G. G. – În Căutarea Originilor, trebuie să pornim de la faptul că Viaţa este o permanentă Rememorare a Originilor. Viaţa este reproducere din Memoriile Originilor.
 M. G. – În biologie există o lege fundamentală, care postulează faptul că ,,ontogenia reprezintă o recapitulare scurtă şi rapidă a filogeniei”. Deci, în dezvoltarea individuală, de la celula ou până la maturitate şi chiar pînă la senectute, pot fi recapitulate anumite etape ale istoriei speciei. Aşa cum aţi afirmat, Viaţa este o reproducere din memoriile originilor.
G. G. – În Adâncul Fiinţei noastre se găsesc Memoriile Originilor, care fără oprire se renasc pe sine.
M. G. – Fiecare fiinţă realizează o recapitulare sau o rememorare a originilor, putând adesea să introducă o notă particulară, o conotaţie de care se va putea ţine seama în dezvoltarea altor fiinţe.
G. G. – Memoriile Originilor din Adâncul nostru ,,Singurul SACRU” căruia trebuie să ne ,,Închinăm” cu adevărat.
M. G. – În căutarea originilor trebuie să pornim de la începutul Timpului,de la Explozia Primordială sau Big- beng.
G. G. – Şi noi, în gândirea mistică vorbim de ,,Big – bangul Creaţiei” deoarece Creaţia începe cu Big – bangul CUVÂNTULUI CREATOR.

May 7, 2010

Élie Cartan and Paul Montel



On Mathematical trips, briefly about Élie Cartan (pictured to the left), Paul Montel (PhD advisor of Élie Cartan's son, Henri Cartan) and some of their Romanian connections.

Hieromonk Ghelasie: "PSALM of the Created Being’s Prostration" (Translation: Alice Butnar)

1. How can I lift up my eyes onto You, my LORD, how can I regard Your GLORY?
2. You have Created me in Your own IMAGE and LIKENESS.
3. You call for me – “come and Partake of all that is Mine”.
4. Your GRACE is pouring forth into me to open up the “borders” of the Created Being, so that You may COME in.
5. I shudder at how You THE GREATEST can Come into me, the smallest . . .
6. How can the Created Being hold You, the CREATOR?
7. You know the MYSTERY of Coming into me, for You are GOD. I cannot even approach You.
8. You can hold me within You, I cannot even touch You . . .
9. You Come into me beyond my Created Nature, and I shudder as I cannot hold You.
10. This MYSTERY is my eternal AWE and Prostration.
11. It is the MYSTERY of Your IMAGE that is SEALED into me, for it is only Your own IMAGE that can hold You.
12. You have Created me bestowing upon me Your IMAGE, the only one allows me to stand to Your FACE.
13. O, THE GREATNESS of Your IMAGE, I am amazed at how my Created Image can hold You.
14. How can I, the Created one, be a “dwelling place” of Yours? . . .
15. O MYSTERY! YOU COME INTO me first, to make me Your Own IMAGE and LIKENESS, so that I myself can “RECEIVE” You.
16. I, the Created one, do not stand “within” You, yet You COME INTO me so that I can MEET you in my turn.
17. You have Created me out of Your LOVE, and this is the MYSTERY that can do everything.
18. Without LOVE You could not COME INTO me YOURSELF, and thus I myself could never MEET You.
19. Without LOVE I would “lose” myself into You, for LOVE is the one that makes me be one at Your side.
20. You have Created me to be “an Eternal”, like You.
21. No, You do not transform Yourself into Creation, but endow this Creation with Your Own Image and Likeness.
22. The Creation can never come into Your Image, for Your IMAGE comes into the Creation. And thus You bestow Your Eternity upon the Creation.
23. You the ETERNAL ONE can Create only something equally Eternal.
24. O my LORD and GOD, You have Created me bestowing upon me the LIKENESS of Your IMAGE, which thus makes You akin to me and me akin to You.
25. Through Your IMAGE which is sealed onto my Being, You have made me the TABLE of Your SUPPER, where You want me to partake of those that are Yours.
26. You come first with Your LOVE into me, and thus I also become Love.
27. O, GOD, You are my MYSTERY, in which I find my own Image of Creation.
28. O, I have fallen into the deception of sin and the DOOR of Your HOLY SUPPER has closed.
29. My LORD, forgive me, welcome me once more as You have welcomed “the prodigal son”.
30. O, my LORD, how blessed am I at the TABLE of Your SUPPER.
31. I bow and pray to You my LORD, and with the Arms of my Image of Beingness
I dare touch the fringes of Your GRACE-COAT.
32. Blessed am I, the Created one, in whom You have WILLED to make for Yourself a Dwelling Place of Creation.

Published in the volume "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu" ("Abba Ghelasie, the Theologian"), Platytera Publishing House, Bucharest, 2005, p. 13-15.  
Translation from Romanian: Alice Butnar.
Copyright: Platytera Publishing House.
The German version can be found here.

Hieromonk Ghelasie: "PSALM of the Created Being" (Translation: Alice Butnar)

1. Blessed are all those whom You have created, LORD.
1. O, Mystery known only by You, to also Create a Being, that did not exist and that You bring into Existence!
2. O, “naught” that didst not exist, look how you become Creation! The CREATOR only holds your Mystery.
3. You, my LORD, indeed Create a Created Being as well, without taking away anything from Your Own BEING, yet in which You pour forth all of Your BEING.
4. This Creation is beyond Your BEING and not out of Your BEING, for You also bring into Being a Created Being.
5. Yet how can a second Being exist?
6. Only if You also truly Create a Created Being, can there be two, a CREATING ONE and a Created one, who do not take over each other.
7. O, my GOD and CREATOR, Blessed am I, the Created Being, for I can “stand by” You, the absolute BEING, Partaking of Those which are not mine.
8. You are the MYSTERY beyond Creation and I am the Mystery beyond You.
9. You have poured forth Your awesome MYSTERY into me, and beyond Nature You hold Yourself within me, not growing less, not suffering any division.
10. Your MYSTERY as a CREATOR is that beyond NATURE You also create a Being of Creation. And my Mystery as a Created Being is that beyond Nature I can “stand by” Your BEING.
11. Blessed am I, the Created Being, in whom You descend as GOD, for me to ASCEND into GODLINESS.
12. Day and night I pray to You and thank You, and I sing the MYSTERY OF YOUR LITURGY, which descending into the Mystery of my Liturgy of Creation, thus becomes the EUCHARIST of Your SUPPER.
13. Blessed am I, the Created Being, for I can be in the LAND and stand by the RIVERS of the LITURGY of Your HOLY SUPPER.

Published in the volume "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu" ("Abba Ghelasie, the Theologian"), Platytera Publishing House, Bucharest, 2005, p. 11-12.
Translation from Romanian: Alice Butnar.
Copyright: Platytera Publishing House.
The German Version can be found here.

May 5, 2010

Părintele Ioanichie de la Frăsinei, despre Părintele Ghelasie

Un dialog cu Avva Ioanichie de la Sf. M-re Frăsinei, despre Avva Ghelasie (consemnat de Florin Caragiu şi Florin Ganţă, 26 februarie 2005)


Florin Caragiu: Blagosloviţi şi iertaţi.
Pr. Ioanichie: Domnul!
F. C. Ce frumos e, Părinte, astăzi!
Pr. I. Da, aţi văzut? Ca la munte!
F. C. Mai mult ca la munte, ca la Dumnezeu ne simţim aici, la sfânta mănăstire.
Pr. I. Da, e foarte frumos.
F. C. Vă rugăm, dacă se poate, să ne spuneţi câteva cuvinte despre Părintele Ghelasie.
Pr. I. Părintele Ghelasie era un părinte de o mare asceză. Eu, când îl vedeam aşa slab, îi spuneam: „Mai mănâncă şi tu ceva, ca să te mai îngraşi”. Dar el zicea: „Lasă, bă, sufletul e mai important!”
F. C. L-aţi cunoscut de mult timp pe Părintele Ghelasie?
Pr. I. Da, de mult timp. Păi eu am venit aici prin ’70 şi Părintele Ghelasie în 1973. El a fost mai înainte în Apuseni, ucenic la un Părinte Arsenie, pustnic. Şi de acolo a deprins el asceza asta deosebită. La masă venea, dar mai mult de formă, lua aşa, puţină ciorbă, dar ouă sau peşte nu mânca.
F. C. Eu am înţeles de la dânsul că avea chiar un canon primit de la Părintele său, Arsenie Praja, referitor la hrană, la alimentaţia pustnicească. Un canon pe care i l-a lăsat Părintele lui pentru toată viaţa.
Pr. I. Probabil că da.
F. C. Avea mare bucurie să slujească, nu-i aşa?
Pr. I. Oooo! Da, slujea şi atunci când nu era de rând, împreună cu ceilalţi preoţi slujitori.
F. C. Cum l-aţi cunoscut?
Pr. I. El fusese asistent medical şi făcea injecţii la cei din mănăstire, îi îngrijea pe bolnavi.
F. C. Am auzit că aţi fost odată, împreună cu Părintele Ghelasie, la Părintele Arsenie Boca pentru sfat. Ce i-a spus Părintelui Ghelasie Avva Arsenie?
Pr. I. Da, am fost. I-a zis: „Să ai grijă, bă, că tu întărâţi spiritele cu scrisul tău!”
F. C. Scria deja pe atunci Părintele?
Pr. I. Nu, dar Părintele Arsenie era văzător cu duhul.
F. C. Am înţeles că se ducea şi pe la Techirghiol, pe la cursurile de ghizi.
Pr. I. Da, acolo învăţau mai multe lucruri. Cum să prezinte istoricul mănăstirii, cum să vorbească şi să-i îndrume pe oameni şi alte lucruri. Părintele Ghelasie avea darul acesta deosebit al convingerii. Veneau la el mulţi oameni. Veneau şi securişti şi-i puneau întrebări şi Ghelasie le răspundea şi ei nu aveau ce să mai zică nimic. Cum făcea, cum nu făcea, tot în picioare cădea. Nu aveau ce să-i facă, îi dezarma. Ei încercau să-l prindă în cuvânt, dar le răspundea aşa de bine şi frumos, că-i făcea praf. Le impunea respect, şi îi cucerea. Pe unii dintre ei i-a şi convertit. Unul dintre securişti a zis odată că „dacă îl aveam pe ăsta cu propaganda la noi, eram de neînvins”. Avea o mare putere de convingere. Ştia mai mult decât pregătirea teologică.
F. C. Şi artă, şi filosofie, şi medicină...
Pr. I. Şi multe altele, în multe domenii. Veneau profesori mari, din toate colţurile ţării. Vorbea cu toţi şi-i aducea la credinţă. Au fost şi mulţi yoghini pe care i-a adus la credinţă. Da, avea un dar nemaipomenit al convingerii.
Florin Ganţă: Eu personal am fost unul dintre ei. Mă ocupam cu bioenergia şi numai citindu-i Părintelui Ghelasie cărţile, fără să-l fi cunoscut încă, m-am convins că trebuie să mă las. Ajunsesem să mă simt foarte rău, deşi din punct de vedere metabolic nu mi s-a găsit nimic. Era ceva probabil energetic.
Când am citit din cărţile Părintelui Ghelasie, era scris aşa clar totul, că m-am convins să mă las de practicile bioenergetice. Înainte de a mă desprinde definitiv, în timp ce simţeam efectiv că mă sfârşeam pe picioare, mi-a spus şi duhovnicul meu, Teofil Braşoveanu, că trebuie să fiu eu însumi curat ca să se vindece prin mine şi alţii şi nicidecum să nu încerc aceasta în starea de mizerie în care mă aflu.
Mi-a explicat că energiile tămăduitoare vin de la harul Duhului Sfânt şi nu sunt aşa, manevrabile, cum cred unii. În momentul când mi-a spus Părintele Teofil, în gura bisericii, „te laşi de bioenergii din astea”, şi după ce am răspuns „Da, Părinte!” la întrebarea Părintelui Teofil „Acum?”, mi-a trecut instantaneu starea de rău.
Era o stare morbidă, care mă apropia foarte mult de moarte, şi nimeni nu reuşea să-i dea o explicaţie. Ajunsesem că nu mai puteam să respir normal, orice efort mă apropia parcă de moarte, mă epuiza.
Au mai rămas totuşi nişte urme. Abia după mai multe Sfinte Liturghii problema mi-a trecut definitiv, încât chiar nici nu-mi mai aminteam de starea respectivă, revenisem la normal complet.
Părinte Ioanichie, Acatistele acestea făcute de părintele Ghelasie împreună cu părintele Valerian mi se par extraordinare. M-au ajutat foarte mult. Te ajută să rezolvi probleme de viaţă, să intri în starea aceea de duhovnicie, să fii un adevărat iubitor de Dumnezeu, fără să intenţionezi să fii tu cineva, fără să forţezi. Părintele Ghelasie spunea că acatistele sunt o pregătire pentru rugăciunea inimii.
Pr. I. Da, sunt folositoare. Mă bucur că aţi venit la mănăstire. Eu mă duc acum, că e târziu, dar ne vedem la slujba de noapte.
F. C. Vă mulţumim, Părinte. Ne-aţi făcut o mare bucurie. Blagosloviţi şi iertaţi.
F. G. Iertaţi-ne că v-am reţinut. Blagosloviţi.
Pr. I. Domnul şi Maica Domnului să vă binecuvânteze.

(text publicat în volumul "Avva Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu", Ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 11-13)

Ion Monoran, poetul „cu steaua pe gură”

Ion Monoran, poetul „cu steaua pe gură”
Recenzie de Florin Caragiu
5 Mai 2010

În prefaţa intitulată „Despre cartea lui Înaintescriitoare, despre el Iartrăitor”, Daniel Vighi numeşte volumul optzecistului Ion Monoran „Eu însumi” (Cartea Românească, 2009) cea mai frumoasă carte în care „stă” poezia autorului, adăugând că este: „o poezie limpede, patetică, sinceră şi dezinhibată, gâlgâitoare, contestatară, inteligentă, obsesivă, interpelativă, autobiografică, demitizantă, politică, înaintescriitoare”.

Ion Monoran († 1993) este autor al aşa-numitului manifestul monodersilist, numire compusă plecând de la iniţialele sale şi ale prietenilor săi Mircea Bârsilă şi Adrian Derlea, pe care-i invocă în graniţa numinosului: „Vă scuturaţi de Singurătate în faţa intrării, ca nişte/ negustori bizuindu-vă pe deznădejdile mele. / A. Derlea, poezia mea e un Cuvânt care trebuie dus la reparat. (...) M. Bârsilă, crezi că voi mai putea ajunge cândva o apă limpede şi adâncă (…) Înspăimântat poetul îşi termină sângele/ şi cade-n genunchi ca sămânţa pe arie, în neştire, ca o gărgăriţă strălucitoare” (p. 112).

Spiritul boem al autorului e înnobilat de gravitatea unui mister ce străjuieşte „poarta” cuvântului: „Sunt plin de mine ca un englez/ Îmi place muzica lui Beethoven/ Îmi place să mor/ Dar mai întâi de toate/ vreau să trăiesc/ aşa cu steaua pe gură” (p. 23).

„Miruna e la străini” sau „împărăţia poeziei se ia cu asalt”

„Miruna e la străini” sau „împărăţia poeziei se ia cu asalt”
Recenzie de Florin Caragiu
1 Mai 2010

După volumele de debut ale lui George Asztalos şi Dan Mureşan, colecţia de debuturi poetice apărută la editura Grinta sub girul reputatului Adrian Suciu se îmbogăţeşte în 2010 cu o nouă piesă: „Miruna e la străini”. Autorul? Poeta de 16 ani Miruna Constantina Ţuţuianu, a cărei voce distinctă, necontrafăcută, certifică faptul că a paria pe această carte este din start un câştig. Cum altfel ar putea fi, când dai peste pasaje precum: „umbrela îţi zboară spre/ Ecuator/ rămâi singur cu o mare de străini în spate (...) & viaţa noastră e cât se varsă/ un val pe ochii mei” (Vărsare în oameni). Sigur, ca la orice debut timpuriu, sunt şi „reglări ale vocii”, „exerciţii de zbor”, însă potenţialul expresiv e cert şi poezia autentică iese învingătoare.

La răscrucea vârstelor, Miruna ştie să dozeze cu spontaneitate amestecul de detaşare şi încleştare spre a transmite emoţia estetică. Elanul întrepătrunderii şi jovialităţii este dublat de o luciditate mereu în gardă, cu accente de (auto)ironie şi scepticism. Însă nu cât să se piardă dominanta armonică a ingenuităţii: „vreau să dârdâi şi să/ simt o răsuflare aproape/ de mine// dar noi trebuie să fim/ închişi într-o seră/ pe aici/ pe undeva (...) sentimentele mele/ sunt încleştate şi uitate/ pe o foaie (…) de câte ori gândurile mele îşi/ pierd direcţia mi le imaginez/ ca pe nişte baloane gigantice/ dezumflate” (Înnoptezi în mine).

„Joaca de-a nimicul” degajă erosul atracţiei spre geneză şi artefact: „sper că mă vei îmbrăţişa cu nisip/ între dinţi/ şi pielea ta va mirosi a mare/ iar din nimicul care sunt/ va înflori un trandafir metalizat” (Suflet hoinar). Tendinţa de reconstituire a unei originarităţi prereflexive transferă poemelor, în nota aceluiaşi melanj între proiecţia optimistă şi retragerea ei în fantomatic, o frustă verticalitate: „hai să ne transpunem într-un plan vertical, / optimist/ fantomatic/ & hai să redevenim ceea ce am fost/ înainte să fim” (Îndemn). În fapt, este vorba de o reconstituire a originarităţii unui „corp poetic” al experienţei, prin care să se depăşească schematismul ideii „fără carne” şi diluţia sentimentului amorf: „încerc să fac din ceea ce simt/ un obiect/ să ţi-l pot răstigni pe corp” (Răstignire); „bezna mă sărută ca spuma/ unui stingător de incendiu” (Noaptea e un infern angelic); „gâtul e tăiat de mătasea părului” (Am o oglindă în mână).

May 3, 2010

Ştefan Trăuşan-Matu: "Răspunsurile Părintelui Ghelasie"

Din nefericire, nu am mai avut posibilitatea să-l întâlnesc personal pe Părintele Ghelasie. Am aflat de el de la Florin Caragiu, pe care l-am cunoscut de abia la scurt timp după plecaea Părintelui dintre noi… Din cărţile primite cu mare generozitate de la Florin, am descoperit un gânditor de mare profunzime şi originalitate, şi în plus, care răspunde destul de clar şi răspicat (deşi uneori în exprimări un pic ermetice) la nişte întrebări care mă frământă de ceva timp…

De mulţi ani am simţit atracţia de a studia şi proiecta automate în versiunea lor extremă, de programe de calculator, cu un număr imens de stări posibile. Am fost fascinat de complexitatea şi posibilităţile remarcabile ale programelor, care depăşesc cu mult capacităţile umane de calcul. De aici a fost doar un pas către curiozitatea de a vedea cât de departe se poate merge pe drumul construirii unei maşini, a unui robot care să se comporte ca un om, o aşa numită inteligenţă artificială (IA)...

Ceva îmi spunea însă că omul are ceva în plus, acel chip şi acea asemănare... Cred că voiam să înţeleg ce înseamnă acestea, ce lipseşte unui robot ... Îmi doream să cunosc un teolog cu care să pot discuta aceste lucruri. Am căutat şi cărţi sau scriitori creştini ortodocşi care s-au preocupat de acelaşi întrebări.

Iată că deodată, la scurt timp, am descoperit doi gânditori care au mai multe în comun: sunt din aria ortodoxiei, au avut o viaţă chinuită de suferinţe şi, cel mai important, au câteva idei similare, care, în plus, mi-au adus un început de răspuns la întrebările mele. Este vorba, de Mihail Bahtin şi de Părintele Ghelasie. Primul este un filosof, filolog şi critic literar rus, care a trăit în cea mai mare parte în prima jumătate a secolului trecut, a avut o boală cumplită (mielită), a fost persecutat în perioada comunistă, neavând drept de a scrie pentru o perioadă (scriind sub alte nume) şi care este acum foarte apreciat, poate că chiar mai mult în Statele Unite (unde a fost descoperit de circa 30-40 de ani) decât în Europa. De el am aflat întâmplător, acum câţiva ani, de la o profesoară de la Universitatea din Simferopol (Crimeea), care mi l-a recomandat în legătură cu studiile mele despre metafore. Atunci n-am dat multă importanţă, crezând că nu a fost tradus în română, însă, în contextul unui proiect de cercetare la care am participat la Philadelphia, am văzut că este citat la loc de cinste..., ceea ce m-a făcut să mă interesez de ceea ce a scris...

Cel de-al doilea gânditor este cu mult mai puţin cunoscut în străinătate, a murit de curând, a suferit şi el cumplit..., este vorba, bineînţeles, de Părintele Ghelasie. Şi cu el lucrurile s-au întâmplat oarecum similar: Imediat după revoluţie am cumpărat o carte a lui, care mi s-a părut că are multe de spus. Este vorba de „Isihasm, Dialog în absolut”. Poate că atunci nu eram pregătit pentru a trece de limbajul lui, greu de urmărit, din această carte..., aşa că am răsfoit-o şi am pus-o alături de multele cărţi pe care mi-am propus să le citesc cândva. Mi-am adus aminte de ea atunci cînd Florin Caragiu mi-a zis de el şi mi-a dat câteva cărţi despre el...

Să trecem însă la ceea ce zic eu că-i leagă mai profund pe cei doi decât întâmplările vieţii... La amândoi am găsit idei oarecum asemănătoare referitoare la problema limbajului, care a fost şi unul din subiectele predilecte ale filosofiei secolului al XX-lea. Eu am ajuns la această problemă pe drumul pe care l-am parcurs de mai mulţi ani prin inteligenţa artificială. Alături de conştiinţă, intuiţie şi creaţie, limbajul este o trăsătură definitorie a naturii umane, şi, totodată, toate sunt obstacole către obţinerea unui surogat de natură umană prin tehnologie.

Structuralismul, una din paradigmele predominante în secolul trecut, nu numai în lingvistică ci şi în multe alte domenii, a susţinut posibilitatea descrierii limbajului prin structuri fixe. De aceea probabil, Saussure, iniţiatorul structuralismului, refuza să considere limba vorbită, ca fiind în permanentă schimbare, în favoarea limbii scrise, cu caracter stabil. Pe de altă parte, tot el afirma caracterul pur arbitrar al cuvintelor, văzute ca semne, ca o formă arbitrară. Concepţia structuralistă se încadrează în direcţia (neo)pozitivistă care încerca să reducă totul la descrieri independente de subiectivitatea umană şi, mai ales, de o influenţă religioasă. Metafizica şi religia sunt considerate de pozitivişti ca etape în istoria omenirii către idealul în care totul este bazat pe ştiinţă, ca model având matematica şi fizica.

Un pasaj din Părintele Ghelasie care m-a făcut să fac o asociere cu reacţia mea de respingere a unor idei structuraliste este cel în care el spune: „DUMNEZEU nu Creează Structuri, ci direct FORMELE- ÎNTREGURILE (care au de la sine părţile-structurile)”. (Ghelasie Gh, Chipul Omului, Colecţia Isihasm, 2003, p.7)

Ideea unui întreg apare apare şi la alţi filosofi, adepţi ai holismului. Un exemplu drag mie este Constantin Noica, care, în „Scrisori despre logica lui Hermes”, face o distincţie între „logica lui Ares”, care disecă, împarte, şi „logica lui Hermes”, care păstrează permanent întregul... De fapt, structuralismul este astăzi contrazis de mulţi gânditori, unii dintre ei grupaţi în curentele poststructuralist şi postmodernist.

David Chalmers on Consciousness


YouTube link
David Chalmers' website