September 26, 2010

The Grand Design: A Critique

This is an interview with Dr. William Lane Craig (audio, in 3 parts), in continuation of the preliminary considerations communicated previously in The Hype Over Stephen Hawking's "The Grand Design" and Lawrence Krauss On Creation Out Of Nothing:








For yet another (fairly critical) review, see The Economist - 'Order of creation' (Sept. 9)

Image source - here.

September 23, 2010

Utopia antilirică


Utopia antilirică
Florin Caragiu
Revista “Ramuri”, nr. 8/2010

În sculptura anilor ’60, minimalismul (artă a structurilor primare, artă ABC, cum a mai fost numit) era menit să semnifice „mai mult” prin „mai puţin” (Mies van der Rohe). Din istoria artei cunoaştem că toţi minimaliştii au rejectat noţiunea operei de artă ca marfă şi au dorit să mute accentul pe funcţia activă a trăirii privitorului, care, într-o asemenea concepţie, nu mai e gândită la modul reducţionist, ca o reflectare psihică pasivă vizavi de produsul artistic ca atare. Ideea e că noutatea viziunii artistice ţine în chip esenţial de existenţa orizontului de aşteptare uman, în matricea căruia stau înscrise a priori nu doar puterea de a vedea altfel lucrurile, dar şi credinţa că lumea pe care o aşteptăm e şi poate fi într-adevăr alta (ontologie implicată necesar în fenomenologie). Astfel, orizontul de aşteptare – activat ca o dispoziţie similară celei erotic-spirituale prin care lumea apare şi se organizează altfel – constituie acesta cadrul artistic primar, însuşi mediul vital sine qua non în atmosfera căruia obiectul receptării devine un organism viu, ce poate să respire şi să se dezvolte. De altfel, forma minimalistă a fost pusă în legătură cu perceperea sa instantanee ca o esenţă primară (mod al unei forma mentis), neprecedată de o analiză compoziţională.

Simplu aşezate în cadru, un băţ sau un banal cub nu mai sunt ce par a fi. Minimalismul astfel înţeles şi practicat pune în lumină „excedentul” aşteptării, scoate în evidenţă faptul că primim ce aşteptăm (spiritual şi maximal), nu ce – atât cât – ni se dă (obiectual şi minimal). Minimalismul formei nu poate fi un impediment absolut pentru reflexul aşteptărilor maximaliste, dispuse să vadă aproape pretutindeni şi oricum enigme şi sensuri, antropofanii, teofanii, cratofanii latente (de pildă, un unghi cubal e citit reflex ca un unghi nazal, cu implicaţii pe cât de curioase pe atât de enigmatice).

În Structurile antropologice ale imaginarului, Gilbert Durand s-a referit la acţiunea eufemică a artei, afirmând că aceasta se opune psihologiei refulatorii. Eufemismul e antiutopic şi liric prin esenţă, şi există în raport direct cu funcţia fantastic-vizionară, prin mijlocirea căreia se propune o lume plenară afectiv şi spiritual, ce se sustrage, în ultimă instanţă, destinului muritor. În acest sens, imaginaţia artistică e împinsă înainte de o forţă cu adevărat metafizică, crede Durand. Este non-refulatorie în măsura în care criteriul ei firesc de existenţă îl constituie „durata calitativă interioară”, prin care se coagulează evidenţele inimii şi ale unui mod de a fi în lume. Numai în raport cu acestea, Omul Inimii sau al Doririi nu se simte constrâns să-şi caute refugiul în uitare şi în provizoratul clipei înşelătoare.

September 21, 2010

Ava Ghelasie, Despre Logica Trinitară şi Logica Dualistă, Icoană-Chip şi Idol-Mască

Pogorârea la iad (detaliu), frescă de părintele Ilie (Dantes) Bobăianu

Fiul este Descoperirea Icoanei Chipului Tatălui. „Dacă M-aţi văzut pe Mine, aţi văzut pe Tatăl!”, zice Însuşi Fiul. Dar Descoperirea este în Mişcarea Sfântului Duh-Tainei. Creştinismul are o Logică Trinitară, pe care nu o are nici o religie şi nici o filosofie. Logica dualistă este Iconoclastă, nu admite Icoane în cadrul Tainei, considerându-se că Taina în descoperire se distruge ca Taină. Logica dualistă este prin raportare, prin Afirmaţie şi negaţie. Logica Trinitară este Afirmaţie tot prin Afirmaţie şi niciodată prin negare. În Logica dualistă, Afirmaţia, astfel, nu mai este Perfecţiune Absolută, ea putând fi distrusă de negaţie, ceea ce înseamnă, de fapt, că nu există Perfecţiune Absolută. Dar, ca Logică Trinitară este Perfecţiunea absolută, ca Afirmaţie Permanentă în Afirmaţii de Permanenţă. Aşa, negaţia nu există, deşi apare ca parazit al căderii, ca inversare a Afirmaţiei, dar nu ca transformarea Afirmaţiei în negaţie. Răul nu transformă Binele în rău, ci răul se maschează cu un pretins rău, care devine rău prin Participarea la rău. Binele este Chip-Icoană ce nu se poate anihila, dar se poate masca de o Participare rea, care nu Afectează Esenţa, ci doar Mişcarea Esenţei. Astfel, răul nu este o Permanenţă ca Binele, ci este un relativ al Mişcării Binelui. Esenţa este Icoana-Chipul-Permanenţa Absolută. Mişcarea este Taina, Memoria Icoanei, Afirmaţia Icoanei. Prin căderea din Rai, Creaţia face din Mişcarea Tainei tocmai negarea Tainei şi, de aici, pierderea Sfântului Duh şi profanarea-păcătoşenia căderii. Chipul-Icoana nu pot fi distruse şi aşa se acoperă de masca negării-păcatului. Dar păcatul poate fi dat la o parte ca o mască, pentru ca Icoana-Chipul să redevină ceea ce este ca Perfecţiune Nemuritoare. După căderea din Rai noi avem „măşti” de idoli pe Chipul-Icoana de Creaţie şi de aceea interzice Domnul, prin Moise, orice Chip de Creaţie, ca să nu se confunde idolul cu Icoana. Când Vine Hristos cu Chipul cel adevărat, masca idolului cade şi aşa Icoana-Chipul Neîndoielnic se arată la Faţă. Unde este Chipul Lui Hristos nu mai poate fi chip-mască idolească. De aceea, toate Chipurile Hristificate-Creştinate sunt curăţite de masca idolească şi pot fi cu adevărat Chipuri-Icoane. Icoana este greşit asociată cu idolul, căci Icoana este Perfecţiunea Primordială în Sine, iar idolul este negarea Icoanei-Perfecţiunii. Idolul şi Icoana se exclud reciproc, nu se întâlnesc niciodată. Afirmaţia că Icoana este idol este cea mai grosolană confuzie, căci unde este Icoana idolul dispare şi unde este idol, acolo dispare Icoana. Icoana este Perfecţiunea şi idolul este negarea Perfecţiunii. Idolul vrea să fie o Divinizare a imperfecţiunii, de aici frica de idol. Dar Icoana este tocmai Învierea la Perfecţiune prin Hristos şi aşa nu mai este frică de confuzie. Idolul este frica negării de Dumnezeu. Icoana este tocmai Afirmarea Lui Dumnezeu, de aceea nu mai este pericol de negare a Lui.

(în: Ieromonah Ghelasie, "Dialog în Absolut", ed. Platytera, Bucureşti, 2007, pp. 50-52)

September 19, 2010

Cenaclul "Marin Mincu" - Marţi 21 Septembrie ora 18, la Biblioteca Metropolitană "Mihail Sadoveanu" voi citi împreună cu Ofelia Prodan

foto: Diana Popescu

Marţi 21 septembrie ora 18, la Biblioteca Metropolitană “Mihail Sadoveanu” din str. Tache Ionescu nr. 4 (zona Piaţa Romană), se reia cenaclul „Marin Mincu”.

Vor lectura Ofelia Prodan (proză) şi Florin Caragiu (poezie).

Moderatori: Ştefania Mincu şi Octavian Soviany.


Intrarea liberă. Vă aşteptăm pe toţi cei interesaţi!

September 16, 2010

„Memoria fluviului” şi rana din zidul de întuneric

Monica Patriche: „Memoria fluviului” şi rana din zidul de întuneric

Recenzie de Florin Caragiu
2010-09-07

În volumul „Memoria fluviului” (ed. Brumar, 2009), poeta Monica Patriche descrie natura paradoxală a memoriei, care e, aici, deopotrivă înaintare spre alteritate şi întoarcere spre sine, survol şi retenţie, limbaj şi conştiinţă. S-a vorbit despre „memoria” moleculelor de apă, ca semn al inseparabilităţii fiziologicului de spiritual. Poeta aprofundează în experienţa poetică aceste virtualităţi ale cuvântului, care trimit la taina esenţei cuvântătoare a fiinţei, pentru care spaţiul şi timpul sunt plasticizări ale unei chemări dumnezeieşti la viaţă, la dialogul iubirii. Este mişcarea – fidelă albiei sale – orientată spre necuprinsul experienţei divine.
Poeta, însă, nu idealizează realitatea, ea descrie experienţa unui câmp cu rupturi, cu accese de înstrăinare, sfâşiere şi orbire lăuntrică – şi totuşi cu acea simţire înţelegătoare care urmează traiectul unei iconomii învăluitoare, surprinse fugar în flash-urile de graţie: „Ziua aceasta, un drum de la/ Dumnezeu înspre Dumnezeu. // Iubesc oraşul cu străzi lichide. De ce/ nu doar bărcile, singure, ca fagurii? / Aerul, lumina oarbă, mâinile/ care pipăie totul, ape fără dig” (I); „Lucrurile nu aşteaptă/ minuni spre a li se încredinţa. La fel ca rănile/ vechi, acoperă gura care spune da, / dincolo de care timpul vieţii noastre devine/ timpul lui Dumnezeu. (...) Un val străin şi o lunecare peste/ gândul lui. Iată ce mă desparte de lucruri” (II).
În acest mod al sensibilităţii receptoare, apa apare, firesc, şi ca simbol al metanoiei: „Cineva împunge cu acul/ fiinţa aceasta acoperită de pânză/ care plânge” (XXXVIII). Experienţa înaintării este una dramatică, pentru că în cale se interpun stăvilare de gând, ziduri de fum şi întuneric a căror traversare îşi cere tributul de sânge şi lacrimi: „Ciudat de aproape sunt de peretele acesta. / Aproape devin rana lui. (...) Ce pată de sânge este/ zidul de întuneric! Haideţi să-l luăm/ cu asalt, dacă atât de uşor sângerează” (XXXI); „Oraşul are ca hotar ochii peste care s-a aşezat fumul” (LI). „N-am pus nimic în golul pleoapei, acolo/ trebuie să se nască ochiul care se transformă în plâns” (XLIV).

September 15, 2010

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Rugăciunea ICONICĂ"

I

DOAMNE,
STAU înaintea Ta
Cu ÎNCHINARE!
Nu Te VĂD,
Căci sunt orb de păcat.

Încerc să Te PRIVESC
Cu Mintea,
Dar mă feresc
Să te Gândesc,
Să nu cad în închipuire.

Încerc să te simt
Dar mă tem
De simţurile mele pătimaşe.

STAU în FAŢA Ta
Te Chem cu RUGĂMINTE...

September 13, 2010

Florin Caragiu: "Sfântul Grigorie de Nyssa în apărarea dogmei Sfintei Treimi împotriva lui Eunomie”

În volumul „Împotriva lui Eunomie (I)” (ed. Polirom, 2010, trad. şi note de Ovidiu Sferlea, stud. introd. de Mihail Neamţu, ed. îngrijită de Adrian Muraru), sfântul Grigorie de Nyssa prezintă o apărare a Sfântului Vasile cel Mare împotriva acuzaţiilor lui Eunomie şi o critică a concepţiei eunomiene din perspectiva Revelaţiei creştine. În fond, remarcă autorul, „minciuna” lui Eunomie constă în „anularea Adevărului Însuşi”, căci „afirmă că Cel ce veşnic este nu era cândva”, definind pe „Creatorul tuturor drept o creatură” (p. 145). Sfântul Grigorie zugrăveşte viaţa sfântă a ierarhului Vasile cel Mare, modul în care acesta, apărând cu curaj martiric „deofiinţimea” Sfintei Treimi în faţa ereziei susţinute de puterea împărătească, „a stăvilit cu propria sa persoană şi a făcut să se retragă ruina ce se revărsa atunci, ca un val năpraznic, peste Biserici” (p. 159).
După Sfântul Grigorie de Nyssa, argumentarea lui Eunomie are la căpătâi „blasfemia împotriva dogmei evlavioase şi întreaga sa râvnă pentru a nimici, a anula şi a întoarce pe dos cu totul noţiunile evlavioase despre Dumnezeu cel Unul-Născut şi despre Sfântul Duh” (p. 165). Spre a face aceasta, arată sfântul Grigorie, Eunomie lasă deoparte numirile scripturale de „Tatăl”, „Fiul” şi „Sfântul Duh”, introducând Persoanele Sfintei Treimi printr-o concepţie subordinaţionistă, conform căreia prima Persoană este „fiinţa cea mai înaltă şi atotstăpânitoare”, a Doua (i.e. Fiul) este cea „care există datorită aceleia, dar are după ea întâietate asupra tuturor celorlalte”, iar cea de-a Treia (i.e. Duhul Sfânt) „cea care nu este coordonată niciuneia dintre acestea, ci este subordonată uneia pentru că [aceasta este] cauza [sa], iar celeilalte pentru că [aceasta este] lucrarea sa” (p. 169).
Această întemeiere prin concepte „menite să distrugă adevărul” o face Eunomie tocmai pentru a eluda „relaţia naturală şi familiară” dintre Persoanele Sfintei Treimi (p. 171) şi a conjectura că Fiul şi Sfântul Duh „nu subzistă în chip propriu”, ci sunt fiinţe produse de anumite lucrări (p. 173). Sfântul Grigorie arată că nici un interval temporal nu poate exista între Persoanele Dumnezeieşti, deoarece natura divină nu comportă „măsuri temporale”, şi de asemeni nu admite, în înţelesul ei luat în sine – nu cel relativ la „diferenţele care ţin de calităţi sau de însuşiri proprii” – „un grad mai mic sau mai mare al fiinţei”, după cum argumenta Eunomie (p. 179).

September 11, 2010

Spicuiri - 10/09/2010 - on Hawking's "Grand Design"

... or, rather a (more or less) "Grand Public Relations Push" for M-theory and the multiverse hypothesis (The Grand Design - by Stephen Hawking and Leonard Mlodinow, published by Bantam, September 7, 2010). It's somehow incongruous to see... agnostics on a mission from God - an impression conveyed by the repeated metaphysical insinuations (punctured by references to God, skeptical and theologically simplistic/naive) playing a central role in the worldwide campaign for promoting M-theory.


For a critical view on Hawking's ideas coming from the Eastern Orthodox tradition, one might want to consult Alexei Nesteruk's Light from the East: theology, science, and the Eastern Orthodox tradition (Fortress Press, 2003), in which both Hartle-Hawking No-Boundary Proposal and the multiverse hypothesis are addressed in the spirit of the "apophatic monodualism":
Surprisingly, Alexei Nesteruk develops a method of "apophatic monodualism" which allows the contemplation of the Creator even in the case of cosmological models without a boundary such as Hartle-Hawking's. Nesteruk's approach applies to such "ultimate theories" precisely because somehow they cannot avoid incorporating entities of different ontological status in the corresponding models - for example, in the Hartle-Hawking model, one cannot assign ontological reality to a timeless mathematical construct like an "imaginary time 4-sphere".  (Florin Caragiu - "Passing to the Limit – Landmarks for a Christian Hermeneutical Dialogic Approach", International Congress on the dialogue between Science and Religion in the Orthodox World, Bucharest 2008)

September 9, 2010

matryoshka (jam session Florin Caragiu and Monica Lassaren, English translation: Simona Sumanaru))

in the beginning there was the weeping
days were hills between the apparitions of the same face
that buried all things in your voice
displaced from light

sometimes I used to cling to its sharp edge
and cut myself, but no blood would come out, only a silence
filled with open mouths waiting for the word
that would take out one of my ribs
slowly rotating the universe, following the code
hidden behind it
long before the grass grew

your gaze alone would bend my bars
and they became strings
upon which a song would push you out

while you were coming out, a part of me
somehow remained painted inside you
a rock art shape moving opposite the arrow
I remained half in you
you were half open
into the body smeared with seeping visions
with a cross nailed to the back
so that the colors would keep calm

the unborn half was struggling to come out
that’s why with every backlash
you looked more and more like a child
wherever you went trees touched your head
with their tops
and hawks drank the night from your collarbones

*

I can no longer feel where you are, my flesh has been ripped off
I only stretch out my arms into the night to catch the rainbow
wet rags are shivering inside
towards a seal put on a crater

do you still know me? lip edges are calling you
do you recognize me? I cut myself with the echo

I don’t even know when you crush the glaciers under my eyelids
the color spreads out when you withhold
the outburst into words

I am the child left floating on the waters inside the tiny boat
with fists full of mud
between the oars that hold my quarter of the sun

all these because you have the face
I have never seen before

(poem published in the volume "catacombe. aici totul e viu" ("catacombs. everything is alive here"), Vinea Publishing House, Bucharest, 2008, pp. 78-80. English translation: Simona Sumanaru.)

September 7, 2010

September 5, 2010

la marginea ploii

(foto: Diana Popescu)


de aici lumea apare în două dimensiuni,
mai încăpătoare în ramele morţii
decât în spaţiu-timpul strâns împrejurul trupului –
o făptură care în cădere
s-a prins de o creangă şi se roagă,
ştiind că dacă ramura se rupe
va fi înghiţită de abis.
oamenii pe care i-am smintit
sunt plini de mirare când află marginea ploii,
şchiopătând înaintea lui Dumnezeu
ca să fie strigaţi pe nume.
suntem gata de cină,
sub privirea canceroşilor care se-ntorc
din pieţele pustii, fără reproş,
doar cu sclipirea de nădejde
în somnul transformat într-un fel de plutire.
pădurea umple fereastra cu grauri
şi semne ce strâng pământul
într-un punct dureros.
dinspre el, ne iubim
dezbăraţi de teama pătimirilor
care ne-mpletesc cu noduri mici.

(în: Florin Caragiu, “Sentic”, ed. Platytera, 2009, p. 21)

September 2, 2010

Paul Gorban: “Florin Caragiu. Catacombe. Aici totul e viu”

Poeţii vremurilor ce le trăim aleg de cele mai multe ori să aducă, în faţa auditorului sau a lectorului de poezie, frământările omului trecut prin toate cartierele urbanului, obsesiile acestuia, lăsate ca nişte umbre, parcă special pentru recuperatorii de memorii, de cuvânt şi de ce nu de mituri, pentru că, în fond, asta se urmăreşte, crearea unor mituri. Dacă întrebi acum, care este mitul lui Florin Caragiu, este acela că el, este poetul catacombelor postmodernităţii.
Parcă, în ciuda vremurilor pe care le trăieşte, în care majoritatea semenilor lui preferă eliberarea de tot ce este mistic, ce este religios, debutantul aduce în lumină semnele, mărturiile unui călugăr, harul unui iconograf, dar şi o lecţie de metafizică. În urma lecturării volumului „Catacombe. Aici totul e viu“, carte apărută anul trecut la Editura Vinea din Bucureşti, nu ai cum să rămâi rece şi distant faţă de poemele lui Florin Caragiu. Ele se cicatrizează pe inimă, asemenea cuvintelor lăsate, de creştinii prigoniţi de romani, pe zidurile cetăţii. Invitaţia de a coborî în cele 42 de tuneluri ale catacombelor caragiene este făcută, aşa cum poetul însuşi mărturiseşte în poemul tunelului XII, „între noi s-a crăpat de ziuă“, odată cu ieşirea noastră în lume în cătarea identităţii, a iubirii, a Dumnezeului nostru şi de ce nu a semnelor noastre: oamenii ies în stradă să afle cum îi cheamă / hainele lor vociferează atât de tare / încât nu se mai aud unul pe altul / iar sufletele li se întorc în buzunarul de la piept // tu ştii că te iubesc şi îţi este de ajuns vasul din care bem împreună: chiar dacă se sparge în bucăţi mici // apa nu se împrăştie ci rămâne să înfăşoare memoria.
Nu e nevoie de prea multă atenţie, ca să îţi dai seama la o primă lectură că debutantul în versuri nu apelează la fardurile literaturii contemporane. El refuză, asemenea călugărilor pustnici să îşi construiască universul poetic apelând la măştile de gaşcă sau cele de grup cultural. Preferă să fie singur, să fie lăsat să îşi facă rugăciunea în taină, în chilia lui să descifreze mesajele creatorului lui, mesaje lăsate pe zidurile catacombelor pe care odată cu el Dumnezeu le-a construit. În fond, catacombele caragiene sunt trăirile personale ale poetului, sunt acele direcţii pe care poetul le are de parcurs pe întreaga lui vizită în lume. Sunt direcţiile iubirii, ale memoriei, ale luminii şi ale viului în general, pentru că în afara viului semnele catacombelor nu mai există.