November 29, 2010

Duhovnicii Sfintei Mânăstiri Frăsinei adormiţi în Domnul



Din volumul "Istoricul Mânăstirii Frăsinei", tipărit cu binecuvântarea P. S. Gherasim, Episcopul Râmnicului, 2009. Publicat anterior online pe blogul Părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei.

November 24, 2010

A apărut revista „Sinapsa”, nr. VI/2010

Revista „Sinapsa”, nr. VI/2010
Cuprins:
  • Pr. Dumitru Stăniloae, Temeiurile teologice ale ierarhiei şi ale sinodalităţii ei
  • Dumitru Horia Ionescu, Lumina firavă a toamnei adevărate
  • Mihai Sârbulescu, Prolog şi Pictura de Icoane (Fragment din lucrarea DOSAR PROLOG, în curs de apariţie)
  • Alexei Nesteruk, Angajamentul Teologic în Cosmologia Modernă (trad. din lb. engleză de Florin Caragiu)
  • Pr. Dumitru Stăniloae, O poezie a întâlnirii cu Dumnezeu (II)
  • Florin Caragiu, Mihai Caragiu, Cu faţa spre Dumnezeu. Isihasmul în actualitate
  • Răzvan Codrescu, Părintelui Arsenie (Zian) Boca, la Centenar
  • Gelu Almăşan, Iconar al Misticii Carpatine: Părintele Ghelasie Gheorghe
  • Dumitru Caragiu (1904-1983), Viaţa mea zbuciumată şi adevărată (II)
  • Ana Petrache, Realitatea transdisciplinară
  • Florin Caragiu, Incursiuni în Gândirea Patristică: Sfântul Grigorie de Nyssa
  • Alexandru Valentin Crăciun, Părintele Arsenie Boca şi locul său în spiritualitatea românească. O smerită reconsiderare
  • Ovidiu Hurduzeu, Soluţia ortodoxă la criză: restaurarea oikonomiei
  • Neofit, Părintele Stăniloae/Viziunea Filocaliei Româneşti
  • Dora Mezdrea, Sistemul de filozofie al lui Vasile Băncilă în lumina cercetării arhivei sale
  • Carmen Caragiu-Lasswell, Beethoven. Jurnal filosofic (V)
  • Dan Popovici, Mistreţul cu colţi de argint, în ochi teologic
  • Monah Daniel Cornea, Ostrov, Matrix, El angel exterminador
  • Marius Dumitru, Despre demnitate, nu doar în drept
  • Eugen Serea, Pierdut...
  • Ierom. Ghelasie Gheorghe, MOŞ-PUSTNICUL din CARPAŢI

November 22, 2010

Despre cunoaşterea experimentală a binelui şi a răului

Despre cunoaşterea experimentală a binelui şi a răului
de Florin Caragiu
Articol publicat în Revista “Ramuri”, Nr. 11/2010

Sfinţii Părinţi au adus în discuţie problema răului, ca şi pe cea a binelui, prin intermediul noţiunilor de „înstrăinare” şi de „familiarizare” (Sf. Grigorie de Nyssa). Omul şi natura alcătuiesc un tot solidar, astfel încât ceea ce creştinii înţeleg prin Cădere reprezintă o catastrofă, deopotrivă din punct de vedere uman şi macrocosmic. Înstrăinarea de bine se traduce psihologic, nu în ultimul rând, ca o ruptură între raţiunea dumnezeiască a binelui şi afectivitate. Sentimentul cunoaşte un nou mod şi un nou sens al investirii sale în lume, care este, de fapt, o investire de fiinţă. Aceasta participă la o altă imagine a lumii, pe care şi-o făureşte, şi la o altă ordine a valorilor decât cea pe care o reclamă raţiunea duhovnicească. Afectivitatea fals orientată derivă din investirea unei realităţi cu un sens pe care ea nu-l are. De pildă, ne punem întreaga noastră fiinţă în căutarea gloriei individuale, ca şi când ni s-ar da de aflat nemurirea. Când iluzia se sfărâmă, nu mai rămâne nimic în urmă, încât omul se simte ca şi când ar fi pierdut totul. Aici se arată limpede că am căutat „totul” acolo unde nu era decât „nimic”.

Răul se foloseşte de însuşirile binelui pentru a se impune. „Esteticul” pe care-l promite devine cvasi-posibil, dar numai în clipă. Cum spunea Kierkegaard, prin supradimensionarea clipei, „carpe diem”, şi prin ocultarea timpului pe dimensiunea consecinţelor sale de durată. Odată şi odată privirea se va întoarce în urmă, conform legilor alternanţei naturale. Consumului de plăcere îi urmează saturaţia şi sentimentul de săturare. Vine momentul când cenzura-reflexă cade şi când dorinţa de relaxare – imposibil de satisfăcut în condiţiile date – se loveşte de fenomenul refulării. Acele margini ale lumii reprimate şi/sau respinse pe nesimţite în inconştient se destind brusc, ca din arc, şi atacă din spate subiectul. Cunoaştem că suntem muritori. Stressul latent nu părăseşte fiinţa. Una dintre lecţiile majore de psihanaliză afirmă un adevăr incontestabil: ce aruncăm în uitare nu ne părăseşte, ci se refugiază în nervi, în tensiunea muşchilor, luând forma stressului şi pe cea a depresiei. Aceste senzaţii traduc nu simple stări, ci probleme ale omului. Experimental (ceea ce presupune raportarea exhaustivă la fenomen), numai binele poate fi cunoscut, răul niciodată până la capăt. În momentul experimentării răului, cunoaşterea „îşi trage un văl pe ochi”.

November 20, 2010

Teologia dialogului la Părintele Constantin Galeriu (video)

Florin Caragiu - prezentare la Simpozionul Naţional "Părintele Galeriu – 7 ani de la plecarea la Domnul", desfăşurat în data de 18 noiembrie 2010 la Facultatea de Teologie Ortodoxă, „Patriarhul Justinian” Bucureşti, amfiteatrul "Părintele Dumitru Stăniloae".


Florin Caragiu: Teologia dialogului la Parintele Constantin Galeriu pe video.crestinortodox.ro

November 19, 2010

Teologia dialogului la Părintele Constantin Galeriu

Text prezentat la Simpozionul Naţional "Părintele Galeriu – 7 ani de la plecarea la Domnul", desfăşurat în data de 18 noiembrie 2010 la Facultatea de Teologie Ortodoxă, „Patriarhul Justinian” Bucureşti, amfiteatrul "Părintele Dumitru Stăniloae".

Cuprins:

1. Dimensiunea originară a Jertfei. Jertfa ca dar
2. Exigenţa dialogului din perspectiva unei viziuni integratoare
3. Antropologia iconică şi critica concepţiilor panteiste
4. Maximalismul valoric în perspectivă creştină
5. Părintele Galeriu – vector al dialogului cordial între teologie şi cultură


1. Dimensiunea originară a Jertfei. Jertfa ca dar

Pentru părintele Galeriu, „jertfa se descoperă a fi actul originar de deschidere şi comunicare, de împlinire prin dăruire” [1]. Presupunând o angajare a întregii fiinţe, ea este o taină, „în sensul apropierii de ea cu un dublu sentiment: şi de veneraţie, fiind o cale harică, şi de continuă explorare şi adâncire” [2]. Este o punte peste distanţa datorată contingenţei şi mai ales păcatului, o renunţare la „a avea” pentru împlinirea în „a fi” [3].
Părintele Galeriu vizează dincolo de caracterul expiator, substitutiv al acestui act, caracterul său dinamic şi existenţial, cu alte cuvinte „participarea ontică” a omului [4]. Jertfa transpare, printr-o memorie primordială a condiţiei de rai imprimată genetic în fiinţa umană, ca dialog al reciprocei şi liberei dăruiri între Dumnezeu şi om [5]. O dăruire care are ca temei dragostea, cu originea ultimă în viaţa lăuntrică a Sfintei Treimi [6].

November 17, 2010

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (5)

Cuvântul V

„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri! Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel viclean!”

Cum „nimeni nu poate ierta păcatele decât singur Dumnezeu” (Lc. 5, 21), a-i ierta pe cei ce ne greşesc ne conferă o asemănare cu trăsăturile firii dumnezeieşti. Prin aceasta Cuvântul ne învaţă – după cum remarcă sfântul Grigorie – „ca mai întâi să dobândim îndrăznirea prin fapte şi apoi să cerem iertarea păcatelor de mai înainte”, astfel încât „prin libera voinţă” să ne asemănăm celui binefăcător, drept, iertător, iubitor de oameni, blând, îngăduitor, dăruitor de bunătăţi, împărţitor de milă etc.; „cel ce păstrează supărare pe cel ce i-a greşit s-a rupt, prin felul său de purtare, din legătura cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu” (p. 442).
Prin iertarea aproapelui, omul îşi poate da sieşi „sentinţa mântuitoare (...) întărită prin judecata dumnezeiască”, după cum neiertarea lui se face o sentinţă împotriva sa; prin iertarea celor ce ne greşesc se recâştigă îndrăzneala cea bună, ce „se află în libertatea sufletului şi a fost de la început sădită în fire” (p. 443). Este afirmată aici o reciprocitate între legătura noastră cu Dumnezeu şi cea cu aproapele. Suntem întăriţi în această dispoziţie iertătoare atunci când contemplăm covârşitoarea mărime a bunătăţii şi milostivirii dumnezeieşti în contrast cu „păcatele omeneşti faţă de Dumnezeu” (p. 445).
Despărţirea de Creator şi „întoarcerea feţei” de la frumuseţea lui Dumnezeu spre „urâciunea păcatului” l-a „rostogolit” pe om spre vrăjmaşul său. „Libertatea stăpânirii de sine” a fost înlocuită cu „robia” sau „chinul tiranizării de către puterea cea stricătoare”, care a afectat pecetea întipărită în fiinţa noastră de către Dumnezeu. Viaţa omului plecat de la „masa părintească” s-a amestecat cu patimile şi a risipit darul dumnezeiesc, ca în pilda fiului risipitor (pp. 445-446).

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (4)

Cuvântul IV

„Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ! Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi!”

Tâlcuind cuvântul „Fie voia Ta”, sfântul Grigorie face apel la o teorie medicală care spune că „abaterea vreuneia din stihiile din noi de la măsura ei cumpătată e începutul şi pricina naşterii unei patimi”, iar „readucerea celor mişcate în chip greşit la lucrarea lor cea după fire aduce vindecarea pricinii bolii” (Ibid., p. 431). În starea de sănătate, mişcările omului sufletesc erau amestecate „într-un chip cumpănit prin raţiunea virtuţii” (pp. 431-432). Însă din pricina despărţirii de voia dumnezeiască şi din mişcarea neînfrânată, „fără măsură, a poftei spre cele ce nu se cuvin (…) s-a născut în fire păcatul, ca boala cea spre moarte” (Ibid., p. 432). Însă Doctorul sufletelor „ne readuce la sănătatea sufletească”, care este „buna mireasmă a voii dumnezeieşti”, intrând în viaţa noastră şi „înlăturând prin gândurile rugăciunii pricina făcătoare de moarte” (Ibid.). Cuvintele de mai sus ale rugăciunii sunt „tămăduire bolii ivite în suflet”, căci „voia lui Dumnezeu e mântuirea oamenilor” (Ibid.).

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (3)

Cuvântul III

„Sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta!”

Sfântul Grigorie face din nou o comparaţie între Legea veche şi Legea nouă în ce priveşte intrarea în „locul nepătruns” spre a aduce rugăciune lui Dumnezeu, după pregătirile necesare. Acolo numai unul singur a fost condus la convorbirea cu Dumnezeu, aici vrednicia aceasta este hărăzită fiecăruia, deopotrivă, fiind îmbiaţi toţi cei ce voiesc cu „harul cel de obşte al curăţiei”; în loc de veşmântul preoţesc croit din felurite materiale, culori şi lucrări de ţesătură, avem „haina înflorită a harurilor virtuţilor”; în loc de podoaba de aur a pieptului, „conştiinţa nepătată şi curată care e adevărata frumuseţe a inimii”; razele pietrelor preţioase ce împodobesc mitra sunt acum strălucirile sfintelor porunci; podoaba picioarelor devine „haina neprihănirii”, „rodiile şi clopoţeii” sunt „găteala ascunsă a nădejdii în cele viitoare, acoperită sub o viaţă aspră”, respectiv „cuvântul bine răsunător al credinţei”, acestea fiind atârnate de „ciucurii vieţii” ca „înfăţişările văzute ale vieţii virtuoase”; „locul nepătruns” este în Legea nouă „cămara ascunsă a inimii”, iar capul nu mai este împodobit cu „litere din aur” ci cu „cuget ceresc” şi, în loc de mir, cu „mireasma ce se revarsă, prin virtuţi, din lăuntrul sufletului”; ca „dar de jertfă sfinţită” se aduce pe sine însuşi lui Dumnezeu, „omorându-şi cugetul trupului prin sabia duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu”; şi, în taina inimii, „şi-L face îndurător pe Dumnezeu, sfinţindu-se pe sine însuşi printr-o astfel de jertfă şi înfăţişând trupul său jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu (Rom. 12, 1)” (pp. 423-424). Acesta este cel ce s-a pregătit pe sine să cuteze să numească cu îndrăznire Tată pe Dumnezeu” (p. 425).

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (2)

Cuvântul II

„Tatăl nostru care eşti în ceruri”

Comentând adresarea către Tatăl de la începutul Rugăciunii Domneşti, Sfântul Grigorie de Nyssa face o paralelă între lucrarea proorocului Moise, care a adus poporul la „cunoaşterea tainică de pe munte” şi cea a Domnului nostru Iisus Hristos, care „ne-a adus pe noi la harul dumnezeiesc” (p. 414). Pentru a putea primi arătarea puterii dumnezeieşti, Moise a trebuit „să se curăţească prin ferirea de împreunare trupească şi prin stropire”, făcându-se de asemeni „mijlocitor al voii dumnezeieşti” pentru poporul care „nu era în stare să se apropie de Dumnezeu”; Mântuitorul Hristos „în loc de munte îi urcă pe oameni la cerul însuşi, deschizându-le păşirea în el prin virtute; apoi îi face nu numai văzători ai puterii dumnezeieşti, ci şi părtaşi ai ei, ducându-i în oarecare chip pe cei ce se apropie la înrudirea cu firea dumnezeiască” (ibid.). Slava dumnezeiască nu o mai ascunde sub negură, ci, luminând-o cu „lucirea de departe văzută a învăţăturii”, o face să se vadă în „seninul strălucitor al celor curaţi cu inima” (p. 415). Stropirea are acum ca sursă izvoare lăuntrice, precum lacrimile de pocăinţă şi conştiinţa curată a inimii, cerându-se curăţirea „de orice pată a împreunării legiuite de pe urma nunţii”, ba chiar de orice simţire care şi-a pierdut orientarea spre Dumnezeu şi transparenţa faţă de Har, şi a căzut sub instincte şi patimi (ibid.). Prin Hristos se dă la o parte vălul literei şi apare „înţelesul urcuşului la Dumnezeu, înfăptuit printr-o înaltă vieţuire” (ibid.).
Sfântul Grigorie remarcă faptul că atunci când Domnul spune „Când vă rugaţi...”, socoteşte împlinită o făgăduinţă ce premerge „harului rodirii”, subînţelegându-se că apropierea prin rugăciune de Dumnezeu e precedată sau pregătită de o „făgăduinţă plină de mulţumire a unei dăruiri” (pp. 415-416). Minunea cuprinsă în cuvintele „Tatăl nostru care eşti în ceruri” îl face pe autor să exclame împreună cu psalmistul: „Cine îmi va da mie aripi de porumbel?” (Ps. 54, 7). Căci înălţimea măreţiei acestor cuvinte cere aripi de înţelegere care să poată zbura mai presus de toate cele pământeşti şi cereşti, în afară de toate cele schimbătoare, spre a ajunge la firea neschimbată, care, „întemeiată în sine, le conduce şi le poartă pe toate câte sunt în fiinţă, pe toate câte atârnă de voia negrăită a înţelepciunii dumnezeieşti”; şi, ajungând la o stare „neschimbată şi neclintită a sufletului”, să-şi facă „familiar, prin alegerea voinţei” pe Dumnezeu, chemându-l prin cea mai intimă numire: „Tată” (pp. 416-417).

November 12, 2010

Cu faţa spre Dumnezeu. Isihasmul în actualitate

Cu faţa spre Dumnezeu. Isihasmul în actualitate
Florin Caragiu şi Mihai Caragiu
Publicat în revista "Sinapsa", nr. 6/2010, pp. 55-66
Foto: Diana Popescu

CUPRINS
Introducere
Raţiune obiectivantă şi experienţă dialogică
Raportul între existenţial şi simbolic
Memoria originilor
Antropologia iconică
Tradiţia patristică în actualitate
Despre bunul simţ comun
Practica isihastă
Concluzie
Note



Introducere

„Am vrut să prezint în Dogmatica mea”, afirmă într-un interviu Părintele Stăniloae [1], pe Dumnezeul cel viu venit la noi şi lucrător în noi şi nu definiţii raţionale închise în ele însele”. Şi, în acelaşi interviu, el îşi precizează intenţia: „am vrut să fac să iasă dogmatica din cadrul strâmt şi rigid al scurtelor definiţii scolastice, care predomina şi în manualele dogmatice de la noi, propunând conţinutul viu, profund şi bogat în semnificaţii, după modelul Părinţilor, punând în evidenţă conţinutul spiritual cuprins în mod virtual în ea”. Acesta constă într-un mesaj mediat de Iubire, ni se arată, în măsura în care în învăţătura asupra Sfintei Treimi sălăşluieşte chipul iubirii supreme.
Într-un studiu intitulat „Profilul dinamic al comunicării în ontologia creştină a Părintelui Stăniloae”, Sandu Frunză observa că „promovând ideea Dumnezeului personal, încearcă să explice calitatea de persoană ca fiind dată de structurile de comunicare arhetipale”, fapt ce nu permite plasarea discursului în planul raţionalizărilor scolastice şi al speculaţiilor abstracte, conchide comentatorul [2]. „Această dimensionare a finitului de către transfinit, ce plasează omul în orizontul comunicării, e posibilă”, arată Sandu Frunză, „datorită «chipului dumnezeiesc» din om” [3].
Scrierile Părintelui Ghelasie Gheorghe asumă perspectiva iconică, proprie gândirii patristice, realizând o sinteză teologico-mistică ce cuprinde şi corelează într-o viziune unitară şi coerentă momentele esenţiale ale cugetării patristice.

Raţiune obiectivantă şi experienţă dialogică

În reflecţia ortodoxă actuală, părintele Ghelasie este cel mai de seamă promotor al isihasmului iconic. Pe linie palamită, isihasmul porneşte cu premiza că e posibilă experienţa energiilor necreate, ce se realizează ca o relaţie personală între om şi Stăpânul vieţii sale, Dumnezeu. Această experienţă dialogică, în fond, constituie, o dată admisă, codul de lectură ulterioară a lumii. Dialogul cu Fiinţa este cel ce întemeiază gnoseologia la orice nivel, întrucât acest demers participativ e singurul în măsură să concorde, în premize şi consecinţe, ce se armonizează, cu ontologia creştină personalistă, şi totodată să unifice iconic funcţiunile şi modurile cunoaşterii, adecvate la scopul ce le este propriu. Calea de urmat este „cu faţa spre Fiinţă”, a coborârii minţii în inimă.
Nu mai suntem prizonieri pe drumul scurt ce leagă semnul de semn, prin verigile raţiunii obiectivante. De regulă, semnul trimite spre energiile create, ca spre ceea ce se poate face si desface, prin operaţii de compunere şi de descompunere corespunzătoare tezei şi antitezei, desfăşurate într-o lume ce şi-a pierdut transparenţa originară în raport cu Logosul. Logica antagonistă domină sistemul de opoziţii din care fac parte corpul, mintea şi lumea, în condiţiile căderii sub moarte.
Numirile ce indică lucrările lui Dumnezeu din sfera energiilor create nu vin „de la sine”. Ele depind de om şi de felul cum el judecă lumea. Cazuistica nu ţine loc de mărturie despre prezenţă, prezenţa care este acel ceva sau mai degrabă cineva, ce ne poate dezvălui cu certitudine existenţa sa ca „fiind-aici”. (Nu-i inutil de menţionat, au existat esteticieni care au respins atât definiţia operei de artă în termeni de obiect estetic, cât şi descrierea rezervată procesului de creaţie ca fiind unul de „obiectivare”, pe motiv că obiectul sugerează ceva existent în faţa ochilor, la o distanţă mentală fixă, tipică, ce separă subiectul de obiect. Acestei noţiuni considerată inadecvată ei i-au preferat-o pe aceea de prezenţă, sinonim al atmosferei, care cuprinde de jur împrejur, îmbrăţişează şi covârşeşte. Opera deschide o lume ce acţionează asupra fiinţei cu sugestia relaţiei de aproape, a atingerii personale şi vii şi trezind în receptor dorul de a se lăsa cuprins de ceva care îl depăşeşte, mai degrabă decât de a cuprinde şi de a domina o apariţie prin forţa oculară).
Orice idee, dacă e simplă idee, fără alte implicaţii, suferă de un neajuns major, cel al interpretabilităţii. Plecând de la una şi aceeaşi imagine a lumii, iluminiştii au putut deduce raţionalitatea acesteia, pe când unii existenţialişti absurdul ei.

November 11, 2010

Anni-Lorei Mainka - Burgundia (ed. Brumar, lansare de carte la Gaudeamus, 20 Noiembrie)

Anunţ al poetei Anni-Lorei Mainka:

Târgul de carte „Gaudeamus” - Bucureşti
"Burgundia" - autoare anni-lorei mainka
20 noiembrie 2010 // după ora 15:00
Editura Brumar – editor Robert Şerban

Burgundia este gustul târziu al mierii sau magiunului între două felii de pâine neagră, este oftatul vântului din amintirile noastre...

Burgundia nu este departe, ea este cărarea din noi, apa din fântâna viselor noastre.

Burgundia a fost oaspetele fericit al editurii Brumar din Timişoara.

Robert Şerban şi Florin Caragiu vor fi alături de cititorii de poezie şi pentru câteva momente Burgundia va fi populată de noi toţi într-o sâmbătă de toamnă.

Pe 20.11 este ziua poetului Paul Celan – lui şi fiicei mele le este dedicată Burgundia.

"Duse-s vremurile când Dinicu Golescu se hurduca cu diligenţa până în Apus, unde se minuna de ordine, bunăstare şi eficienţă. În sfârşit, sunt şi români care au scăpat de o asemenea viziune naivă şi visează la fericirile lăsate într-o patrie aşa cum e ea, dar a lor. Anni-Lorei Mainka nu vede Burgundia cu ochii vreunui persan din neamul lui Montesquieu. Ea priveşte cu ochii singurătăţii, ai înstrăinării. Cu foarte multă nostalgie pe alocuri, sec şi direct alteori, ceea ce are efect comic. Nicio comoară a Nibelungilor nu-i înseninează ziua. Sau comoara este inteligenţa care înregistrează cu detaşare amuzată stingerea, descompunerea, risipirea. Faţă de Jurnalul pe bilete de autobuz, mustind de amintiri şi păţanii româneşti-balcanice, Burgundia este o carte elegantă şi tristă. Pe ascuns tristă, din fericire. Căci numai când ai toate motivele să fii fericit îţi poţi permite să fii trist pe faţă. Or, europeanul adevărat n-are timp de tristeţe. Singur cu facturile lui." (Felix Nicolau)

Sursa: http://www.agonia.ro/index.php/article/13960693/Lansare_

***

„Burgundia”, nume cu pretenţios şi vast răsunet în timp, să cheme prin rezonanţa sa – uşor ambiguă, de altfel – nostalgia vechiului burg, trezită în miezul existenţei Mega-metropolisului?... Nivelul de profunzime al textului pare a confirma concluziile celui mai de seamă estetician contemporan al peisajului, care a fost Rosario Assunto. În Burgundia bunăstării fără breşă oamenii nu mai vor să cunoască bucuria şi durerea, ci numai confortul „constând în a avea, şi în a arunca şi a înlocui ceea ce au”. „Poleiala” şi „plombele” sunt, în viziunea poetei metafore majore pentru „surogatul” de existenţă. Materializarea, cantitativizarea şi mecanizarea vieţii care se vestesc în civilizaţia contemporană constituie, aşa cum spunea şi Berdiaev, „un proces de dezincarnare”. Maşinalizarea vieţii „distruge formele plastice ale cărnii istoriei, substituie elementului organic un element mecanic. În acest sens, pielea constituie o imagine de tipul temei obsedante, pe care o vedem frecventată de Anni-Lorei Mainka în universul poemelor sale. Lumile se ascund sub piele. Atingerile pot avea sau nu un ecou în suflet. Pielea se poate acoperi cu solzii orbirii spirituale şi în acest caz poate deveni o platoşă insensibilă închisă comunicării. Furnicarul cromatic şi miniaturizările dinamice (literele „cât furnicile” îşi au micul muşuroi în scrisorile din buzunar) ţin şi ele de procedeele unei dermatologii poetice sui-generis care, sub lupa unui consult încordat, îşi propune să deceleze poate ultima urmă de viaţă care mai pulsează în omul „epidermic până la a nu mai fi”. (Florin Caragiu)

November 10, 2010

Rugăciunea fără sfârşit

Rugăciunea fără sfârşit
(text publicat în revista “Ramuri”, Nr. 10/2010)

Denumirea psalmos se traduce fie ca instrument cu strune, fie ca un cântec acompaniat de acest instrument. Pssalein, cuvânt grecesc, desemna chiar ciupirea strunelor cu degetele. Poemul ca litanie cântată este totodată un dialog purtat cu Dumnezeu, într-o foarte variată gamă de sentimente, căreia fără doar şi poate muzica, acest zbucium curgător, i-a imprimat ceva din fizionomia ei proprie. Imnuri de laudă, cosmice sau istorice, închinate Creatorului, rugăminţi sau plângeri, psalmi de pocăinţă sau de mulţumire, sapienţiali, profetici sau apocaliptici, toate aceste poeme cântate au o caracteristică fundamentală comună: nu doar că vorbesc despre Dumnezeu, ci îi presupun prezenţa ca interlocutor nu departe de „aici”.

Psalmul este, în fond, expresia artistică a rugăciunii care nu pune la îndoială condiţiile posibilităţii sale. În termeni kantieni, este exercitarea pură a intuiţiei practice, ca dat nechestionat, prin care ne e dat să ne încredem necondiţionat. Din această pricină, dialogul cu Dumnezeu nu începe, el se desfăşoară. Cum ar fi spus Heidegger, la nivel de „trăit” se începe întotdeauna din „miezul” lumii în care eşti „aruncat”, ca şi când de fapt s-ar exercita un gest de continuitate într-o unitate psihică nepusă la îndoială. Prezenţa şi atmosfera nu au prioritar coordonate teoretice, nu stau sub semnul dualităţii disecante, căci sunt manifestări ale acelei evidenţe interne care constrânge trăitul să se închege spontan în direcţia ei. Dialogul care îşi chestionează continuu condiţiile sale de posibilitate nici nu poate începe. Psalmul, însă, confirmă, practic, posibilitatea dialogului.

Praxisul poetic desfăşurat în genul psalmului tradiţional poate aduce dovada că e convingător ceea ce se „arată” (Wittgenstein), chiar dacă se situează dincolo de ceea ce poate fi spus şi argumentat strict teoretic. Practica rugăciunii pune în mişcare cele mai adânci straturi şi resorturi ale fiinţei, în orientarea spre interesul ce îi este propriu.

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (1)

Cuvântul I

În scrierea „Despre Rugăciunea Domnească” (în: Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Partea I-a, Colecţia P.S.B. 29, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, note Pr. Prof. D. Stăniloae, ed. I.B.M. al B.O.R., 1982) sfântul Grigorie de Nyssa extrage din cuvântul dumnezeiesc cunoştinţa despre rugăciune. Aceasta este arătată de Domnul „prin înseşi cuvintele rugăciunii”, astfel încât urgenţa de a ne ruga primează asupra învăţăturii cu privire la rugăciune şi la modul cuvenit de a o săvârşi, autorul observând că mulţi au părăsit „acest lucru sfânt şi dumnezeiesc” (p. 403).
Mai exact, stăruinţa în rugăciune, după cuvântul Apostolului (Rom. 12, 11), ne face receptiv auzul spre glasul dumnezeiesc, „care ne înfăţişează felul cum trebuie să aducem lui Dumnezeu cererea noastră” (p. 403). Foarte mulţi oameni „se lasă furaţi de ceasul rugăciunii prin lucrurile râvnite”, ocupaţi cu lucrul de zi cu zi uită de lucrarea rugăciunii, trecând cu vederea, ca pe un lucru „fără folos şi netrebuincios” ajutorul dumnezeiesc (pp. 403-404). Uită de Cel ce a dat mâinile spre a lucra şi cuvântul spre a grăi, alungând prin excesul preocupării de cele lumeşti îndeletnicirea sufletului cu „cele mai mari şi cereşti”.
Uitarea de Dumnezeu, urmată de depăşirea trebuinţelor, goana după acumulare şi, în mod consecvent, intrarea într-un raport antagonist cu aproapele şi cu natura, raport manifestat prin tendinţe agresive şi dominatoare, favorizează împletirea păcatului „în toate sârguinţele omeneşti”. Lăcomia slujitoare la idoli, râvnirea bunurilor aproapelui, certurile, „mâniile, pornirile spre rău şi năpustirile spre ucidere şi spre vărsare de sânge”, vicleşugul nedreptăţii şi multe altele au ca pricină – ni se spune – faptul că „oamenii nu cer ajutorul lui Dumnezeu în cele pentru care se sârguiesc” (pp. 404-405).

November 9, 2010

Spicuiri - 8/11/2010: Jean-Claude Larchet

Jean-Claude Larchet 
Păcatul originar în teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul
Interviu realizat în Studioul Radio Trinitas Iași
link către video

November 7, 2010

Sfântul Nectarie - minuni în România (Lansare de carte)

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre viaţa lui Moise" (VI)

Sfântul Grigorie se referă în continuare la la tablele de piatră tăiate în munte de Dumnezeu şi sfărâmate, după ce Moise a văzut poporul păcătuise prin facerea unui idol, o statuie în formă de viţel. Însă idolul a fost „sfărâmat în întregime şi topit în apă şi făcut băutură celor ce păcătuiseră”; prin aceasta, se arată risipirea înşelăciunii idoleşti, sorbită de cei ce „vor trece de la înşelăciune la dreapta credinţă”, care „prin mărturisirea cea bună au pricinuit în ei înşişi nimicirea materiei necredinţei” (pp. 143-144). Leviţii care trec sub ascuţişul sabiei pe cei ce-i întâlnesc arată, în înţelesul după literă, că certarea lui Dumnezeu, „lovind într-o parte”, cuminţeşte „întregul ca pe un trup”, ca „prin loviturile venite peste unii” să-i abată pe toţi de la rău (p. 145); într-un înţeles mai înalt, e vorba de uciderea gândurilor crescute în noi, „a căror moarte pricinuieşte viaţa noastră” (p. 146), sau de „nimicirea păcatului (…) sădit prin sfatul celui potrivnic” (şi, ca urmare, a celui ce „vieţuia în sine prin păcat”) (p. 147). Idolul era confecţionat din cercei de aur. Dacă podoaba cercelului închipuie legea, cu care Moise a împodobit auzul israeliţilor, neascultarea poruncii dumnezeieşti scoate „podoaba pusă în auz şi face din ea idol” (ibid.), adică îl îndepărtează pe om de Cuvântul Vieţii.
Tablele lucrate de Dumnezeu, în care era înscrisă legea dumnezeiască, au căzut din mâna lui Moise sfărâmându-se. Însă Moise „cheamă harul”, făcând „din materia de jos” alte table, şi Însuşi Dumnezeu îşi întipăreşte „cuvintele pe piatră” (p. 148). Aici, ni se spune, trebuie să înţelegem „grija proniei dumnezeieşti faţă de noi”, tablele fiind numite de apostolul Pavel „inimă”, adică „partea conducătoare a sufletului” (ibid.) Mai precis, „la început firea omenească era nesfărâmată şi nemuritoare”, creată de Dumnezeu şi „împodobită cu semnele nescrise ale legii; şi deci era sădită în chip firesc în noi voinţa, conformă legii, de a respinge păcatul şi de a cinsti pe Dumnezeu” (pp. 148-149).
Prin căderea omului, „tablele acestea s-au sfărâmat”, dar „adevăratul Legiuitor, al cărui chip este Moise, a creat din nou Sieşi din pământul nostru tablele firii noastre”, făcându-se „El Însuşi făuritor al trupului Său, pe care scrie degetul dumnezeiesc”; cu alte cuvinte, firea a primit din nou nesfărâmarea şi „vindecarea rănilor” prin Trupul Domnului, care a fost umbrit de Duhul Sfânt, Cel „numit adeseori de Scriptură deget” (p. 149).

November 6, 2010

November 4, 2010

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre viaţa lui Moise" (V)

Înlăuntrul Sfintei Sfintelor şi al „adevărului celor ce sunt” – „cu adevărat sfânt şi de necuprins” – e întemeiat mai presus de înţelegere „cortul tainelor” (p. 136). Sfântul Grigorie descoperă un înţeles mai înalt, de „podoabă a sufletului, ţesută din purtările virtuoase” şi în „mulţimea şi numirile veşmintelor” (p. 137). În ce priveşte „haina până la călcâie, de culoare albastră”, după unii ar închipui cerul, iar autorul remarcă potrivirea acestei tâlcuiri cu înţelesul virtuţii. Ea se referă la cel „ce are de gând să se sfinţească lui Dumnezeu şi să-şi aducă trupul său ca pe o victimă neomprâtă, într-o jertfă vie şi o simţire cuvântătoare”, fără să-şi „înăbuşe sufletul” prin grosimea unei vieţi carnale, pătimaşe, ci prin „curăţirea vieţii” subţiindu-şi deprinderile, să se despovăreze de greutăţile ce-l împiedică să fie „răpit în văzduh împreună cu Domnul” (pp. 137-138). „Haina aeriană” acoperă tot trupul, „de la cap până la picioare”, pentru că „legea nu vrea să se scurteze virtutea”, iar „clopoţeii de aur, urmaţi fiecare de câte o rodie de jur împrejurul hainei, închipuiesc strălucirea faptelor bune”; aceste fapte, prin care virtutea sporeşte, sunt cuprinse în „credinţa în Dumnezeu” şi „conştiinţa în purtarea vieţii” (p. 138). Asemeni rodiei, al cărei înveliş e „tare şi aspru, dar ceea ce se ascunde înăuntru este plăcut la vedere prin chipul frumos şi felurit al fructului, însă şi mai plăcut la gust şi dulce la mâncare”, vieţuirea „înţeleaptă şi aspră este greu de primit şi neplăcută simţurilor, dar e plină de bune nădejdi”; după creşterea la vremea ei, încântă prin frumuseţe şi „împărtăşirea de roadele ei este dulce” (pp. 138-139). La fel, cu trimitere la spusele apostolului Pavel, „orice educaţie la început nu pare plăcută, ci tristă, cum e coaja rodiei celor ce o ating. Dar mai pe urmă dă un rod plăcut. Aceasta este dulceaţa cea dinăuntru a fructului” (p. 139). Împletirea în porunci de ciucuri frumoşi – adăugiri sub formă de globuri, nu din „trebuinţă”, ci spre împodobire – învaţă că „virtutea nu trebuie îndeplinită numai pe măsura poruncilor, ci trebuie să ajungă şi ceva gândit de noi din cele din afara lor”, un adaos propriu, „spre împodobirea veşmântului” (ibid.).

November 2, 2010

spovedanie

(foto: Diana Popescu)

motto: „aici e îngropat un om care n-a putut să devină dumnezeu” (G. Papini, „Un om sfârşit”)

din zori până seara
se poate ajunge la măsura sfinţeniei

dar cel mai ades apuc să fac
ce mi se pare straniu de uşor –
Îl privesc pe Dumnezeu ca superfluu
şi doar când am nevoie Îl caut
ştiind că mă va primi înapoi

aşa trec zilele
ca marea îmbrăţişând un înecat

privirea secretă iluzia
în care anii se prind fără scăpare

sângele nu mai trece în cuvinte

experienţa a ceea ce mi-e cu neputinţă să ating
fără să mă schimb
e singura de care mă lipsesc
deşi fără ea celelalte sunt tot mai palide

şi joaca din ce în ce mai nesigură
aduce tot mai mult
cu frica de a iubi

(în: Florin Caragiu, “caracombe. aici totul e viu”, ed. Vinea, 2008, pp. 33-34)

Spicuiri - 1/11/ 2010: Veşmânt nou luminos la Biserica studenţilor de la Politehnică

Sfinţirea picturii bisericii din incinta Universităţii Politehnica: Veşmânt nou luminos pentru Biserica „Palama“ (în Ziarul Lumina pe data de 1 Noiembrie 2010, articol semnat de Silviu Dascălu). Mai mult despre biserica "Sfântul Grigorie Palama" - aici, aici şi aici.

November 1, 2010

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre viaţa lui Moise" (IV)

„Existând de mai înainte ca necreat”, acelaşi cort văzut în duh de Moise primeşte „alcătuire văzută, făcându-se creat” (p. 129). Este însăşi taina credinţei, ce spune că Unul Născut, Care era mai înainte de veacuri, S-a întrupat. „Şi-a fixat între (în) noi cortul Său” spre a ne restaura, căci „prin lipsă de voinţă ne-am stricat fiinţa”, ajungând (ca) „în afara ei” sau, altfel spus, abătându-ne de la raţiunea ei. Denumirea de „cort” vine şi din aceea că trupul apare alcătuit „din cele patru stihii”, trupul fiind în înţelegerea apostolului Pavel „catapeteasma cortului de jos”, iar Hristos cel întrupat „cuprinde în Sine totul”, în trupul Său locuind „plinătatea dumnezeirii” (pp. 129-130).
Cât priveşte cele din interiorul cortului, „stâlpii înălţaţi, strălucitori de poleiala argintie şi aurie, verigile şi heruvimii care acopereau cu aripile lor chivotul şi celelalte” închipuie „Puterile mai presus de lume (...) care, din voia dumnezeiască, susţin toate (...), slujind celor ce vor primi mântuirea” (p. 131). Ele sunt „contemplate în cort”, adică în Unul-Născut, deoarece „întru El au fost făcute toate cele văzute şi cele nevăzute, fie Scaunele, fie Stăpâniile, fie Începătoriile, fie Domniile, fie Puterile” (cf. Col. 1, 16). Heruvimii ce „acoperă cu aripile lor tainele ascunse în chivotul legii” desemnează „Puterile ce se contemplă în jurul firii dumnezeieşti, pe care le-au văzut Isaia şi Iezechiel” (pp. 131-132).

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre viaţa lui Moise" (III)

Mana din cer „tuturor li se îmbie deopotrivă şi nu se deosebeşte întru nimic după puterea celui ce o adună, apoi nu e nici mai puţină, nici mai multă decât le trebuie” (p. 112), Prin aceasta, spune sfântul Grigorie, se cere să nu se treacă, în agonisirea mijloacelor de trai din bunurile materiale, peste „măsurile de obşte” şi trebuinţa zilei, căci „celor ce păstrează prisosul”, din pofta lăcomiei, „se preface în ziua următoare, adică în viaţa viitoare, celui ce a adunat-o, în viermele neadormit” (p. 113). Faptul că vinerea se pune deoparte numai cât trebuie pentru sâmbătă arată că voinţa „lacomă” trebuie îndreptată numai către cele nestricăcioase, adaugă autorul, vinerea (paraschevi) fiind ziua de pregătire dinaintea „nelucrării de dincolo de moarte” (p. 114). Este chiar „viaţa aceasta”, ziua semănării în duh, pentru a secera viaţa veşnică (Gal. 6, 8).
După primirea merindei, „ostaşii virtuţii (…) purced la războiul” cu cel potrivnic, căci câtă vreme omul e covârşit de slăbiciune altul se luptă pentru el, însă o dată eliberat din robie, întărit şi maturizat prin hrana duhovnicească, „se prinde el însuşi în luptă” sub conducerea lui Dumnezeu (p. 115). În această confruntare, „ridicarea mâinilor lui Moise spre înălţime” (în chipul crucii), care aduce biruinţa, închipuie „vederea înţelesurilor mai înalte ale legii”, iar „aplecarea lor către pământ”, prin care vine înfrângerea, trimite spre „tâlcuirea mai umilă şi mai coborîtă a legii, după literă” (p. 116). Astfel, „adevărata preoţie unită cu cuvântul dumnezeiesc ridică din nou spre înălţime puterile (energiile) legii căzute la pământ din cauza îngreuierii înţelegerii iudaice”, sprijinind legea pe piatra Hristos şi arătând în ea taina crucii (ibid.).
Numai în urma biruinţei repurtate asupra patimilor omul este călăuzit şi capătă îndrăzneală să se apropie „cu înţelegerea de muntele cunoaşterii lui Dumnezeu”, spre a contempla în mod negrăit „firea cea mai presus de toate” (pp. 117-118). Necesitatea curăţirii duhovniceşti ca şi condiţie de acces la tainele dumnezeieşti este indicată şi de spălarea veşmintelor. „Prin chipul veşmintelor” se arată „înfăţişarea vieţii cu bun chip”, care „dă pe faţă starea dinlăuntru a sufletului” (p. 119).