December 29, 2010

Din faguri de lumină n-ai gustat... (în memoria pruncilor avortaţi)

Din faguri de lumină n-ai gustat... (în memoria pruncilor avortaţi)
 - poem de Florin Caragiu.-

Din faguri de lumină n-ai gustat,
Îmbrăţişare sau sărut în dar n-ai luat
Şi nici cuvânt nu ţi-a-nflorit pe buze,
Doar strigăt mut în adâncimi difuze.

Înfăşurat în giulgiurile tainei
Te-ai dus, fugar, fără căldura hainei,
Purtând în trup tăişul neiubirii
Şi setea de paharu-mpărtăşirii.

Nimeni nu-ţi ştie-a chipului icoană,
Nici numele, în rugă să-ţi picure pe rană,
Doar într-al inimii nemângâiat mormânt
Picură mir din crucea iubirii Celui Sfânt.

Florin Caragiu

Acatistul Sfinţilor Prunci ucişi de Irod (din volumul "Acatiste ale Sfinţilor Isihaşti şi Mărturisitori", Editura Platytera, 2004)

December 28, 2010

Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (6)

În continuare la Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (5) (va apărea în revista "Sinapsa").

Sufletul cărui om e „curat de pată”?, întreabă sfântul Grigorie. Cine nu are rănile îngâmfării, „mâna păcătoasă”, piciorul alergând spre păcat, moleşeala provenită de la ochiul „ieşit din rânduială”, întinarea produsă de auzul „neţinut în frâu” sau de atracţia gustului, inima împinsă spre „mişcări deşarte”? (p. 448). De aceea, este îndreptăţită cererea de iertare a păcatelor, cu încredinţarea că Dumnezeu este iubitor de oameni sau conştiinţa că „împărtăşirea milei e lucru bun” şi, de asemeni, cu întărirea prin fapte a judecăţii „ce o are despre ceea ce este bun” (p. 449). Cu alte cuvinte, cel ce cere iertarea se cuvine să ierte el însuşi, cel ce cere milostenie se cade să o ofere la rândul său, cel ce doreşte să nu primească sentinţa de osândă trebuie să nu osândească el însuşi pe aproapele său în nici un fel, cel ce imploră ştergerea de către Dumnezeu a datoriilor trebuie să ierte şi el pe datornicii săi (Idem). Pe de o parte, împărtăşirea în comun a naturii umane face ca răul făcut aproapelui să fie, în fond, un rău pe care mi-l fac mie însumi, pe de alta, faptul că omul e creat după chipul lui Dumnezeu face ca răul făcut aproapelui să fie şi o necinstire adusă icoanei vii a lui Dumnezeu. Avem nevoie, în fapt, de a menţine în noi vie o sensibilitate în care comunică şi se întrepătrund relaţia cu Dumnezeu şi relaţia cu aproapele. Sfântul Grigorie aminteşte aici pilda scripturală cu datornicul nemilostiv, în care cel căruia i se iertase o datorie de 10 000 de talanţi, după eliberarea sa, pentru o sumă infinit mai mică ce i se datora, îl asuprea cu cruzime pe aproapele său. Înţelegem de aici diferenţa uriaşă între ceea ce datorăm noi lui Dumnezeu, întreaga noastră viaţă şi iertarea nenumăratelor greşeli pe care le-am săvârşit, şi tot ce ne-ar putea datora aproapele, pe care – după o atât de mare milostivire a lui Dumnezeu faţă de noi – suntem datori să îl iertăm.

Părintele Sofian Boghiu - Introducere în Rugăciunea inimii


Youtube link.


Youtube link.

December 26, 2010

The Dialogic Perspective of Language in Artificial Intelligence and Christian Theology

The Dialogic Perspective of Language in Artificial Intelligence and Christian Theology
(previously posted on the English Corner - iconicrenaissance blog)
May 2008, Bucharest


Florin CARAGIU
Mathematician and master student in theology,
Universitatea din Bucuresti
Theology Department
Str. Sf. Ecaterina nr. 2, 040155, Bucharest, Romania
Email: editura_platytera@yahoo.com





Adrian LEMENI
Associate Professor, PhD
Universitatea din Bucuresti
Theology Department
Str. Sf. Ecaterina nr. 2, 040155, Bucharest, Romania
Email: adlemeni@hotmail.com





Ştefan TRĂUŞAN-MATU
Professor, PhD, engineer
Universitatea Politehnica Bucuresti
Computer Science Department
Splaiul Independentei 313,
Bucharest, Romania
Email: trausan@cs.pub.ro




ABSTRACT: In a Christian view, consciousness, memory and language are three interpenetrated modes of the human being that indicate the relational and dialogic ontology in the created realm. We make a short introduction to the problem of language in artificial intelligence, distinguishing two basic classes of languages: dialogic and monologic. In the same time we indicate the growing non-reductive tendency in the sciences stimulated by the failure of the programmatic strivings to reduce language and consciousness to artificial intelligence. The recognition of limits is regarded as a most important step towards the healing of the artificial split between theology, philosophy and sciences. As the language of theology is integrative, we present first shortly a recent triadologic and iconic approach to the theology of person, self and soul, made by the Romanian Father Ghelasie of Frasinei. As regarding the human knowledge, the distinction between the created and the uncreated reality and the distinction between being and energy asks for a double methodology seen in a unitary way. The synthesis of St. Gregory Palamas from the XIV-th Century on the distinction between being and energies in God is translated also at the anthropological level. As a consequence we can talk not only about a divine apophaticism, but also about an apophaticism of the human being, person or soul relative to the field of its energetic reflections. This can be read also in terms of a revelatory distinction between language and thinking. In this perspective, language is affirmed as the apophatic or holistic source and generative-model for thinking, provider of the concreteness that actualizes and fulfils the discourse of thinking. In the last part of our article we present an important non-reductive trend in the contemporaneous research, the growing tendency to affirm a unitary non-reductive and non-separating view in gnoseology. In the current mainstream of thought the ontological unity of the world is affirmed (Planck, Prigogine). The interpenetration or inseparability without confusion between theological and scientific language is brought into light in the plane of philosophical or meta-physical reflection by personalities as Heisenberg and Weizsäcker. Christian thinkers speak of an open epistemology (Torrance) or an existential and relational ontology corresponding to the ontological monodualism required by the substantial distinction and the onto-iconological relation of interpenetration between the created and the uncreated realm (Nesteruk). We follow the classification of sciences, made by Jean Ladrière, in: formal sciences represented by mathematics and logic, empiric-formal sciences built on the basis of models given by physics and hermeneutic sciences that are interpreting the signs and symbols from a written or spoken discourse. The irreducible contextual dimension of language makes manifest the living personal presence implied in it with all its relational background and openness. The distinction between a natural language and an artificial one is highly relevant for our evaluation of the dialogic perspective of language in artificial intelligence and Christian theology.
CONTENTS
  • Introduction. Language in Artificial Intelligence 
  • A triadological and iconic approach in the theology of Personhood
  • Language and thinking from a theological approach
  • Theological and scientific language
  • Endnotes

December 24, 2010

Cântări psaltice de Naşterea Domnului


 Youtube link.

Adrian Stolnicu - "Vrednică eşti..."


Youtube link.

Humans and Animals in the Kingdom

A most interesting article posted on the Orthodox Research Institute's website:
Humans and Animals in the Kingdom - by Robert Flanagan
Originally appeared on Jacob's Well, Newspaper of the Diocese of New York and New Jersey Orthodox Church in America, Spring/Summer 1997.
Man is not a being isolated from the rest of creation; by his very nature he is bound up with the whole of the universe... In his way to union with God, man in no way leaves creatures aside, but gathers together in his love the whole cosmos disordered by sin, that it may be transfigured by grace.
St. Maximus the Confessor, as quoted in the Orthodoxy and Animals page.

December 22, 2010

NANA (May 2, 2002 - December 22, 2010)

Our most kind, most loving, and most loyal dog, and to us the best ever, the one and only NANA the Sheltie, died today, December 22 at 6am, due to lymphoma.

NANA - September 19, 2010

NANA - December 13, 2010

NANA - December 18, 2010

A dog is better than I am, for he has love and does not judge.
-Abba Xanthias

December 19, 2010

"Florin Caragiu – Scriitorul destin şi opţiune... " - Interviu realizat de Petruţ Pârvescu

Sursa: http://petrutparvescu.blogspot.com/
decembrie 2010, Bucureşti

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?







Destinul nu-i decât o „materie primă” interesantă. Aşa cum în literatură, din orice punct ar porni, un scriitor talentat poate trage firul unei poveşti memorabile, tot astfel, destinul ca dat iniţial al vieţii e pentru om, mai degrabă, un punct de plecare decât de sosire, aş spune, o provocare. Opţiunea e cea care „scrie” destinul, care îl poate transforma pe acesta într-o „poveste”, cu relevanţă general umană. Ca şi creştin, nu cred în teoria destinului, în accepţia sa de predestinare. Opţiunea reuşită realizează un acord armonios cu fiinţa noastră lăuntrică, reuşeşte să ne apere de contorsiune, de disimulare, ca şi de fructul efemer al acesteia, care este uşurătatea; „insuportabila uşurătate a fiinţei”, vorba unui scriitor încă la modă.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare. 3. Care a fost drumul până la prima carte?

Primele încercări literare, din câte îmi amintesc, s-au petrecut în liceu. Pe atunci căutam, de pildă, să compun în maniera lui Cummings. Debutul meu propriu-zis în poezie a avut loc o dată cu lansarea volumului „catacombe. aici totul e viu” (Vinea, 2008). Până la acest volum au existat, desigur, diverse încercări de cristalizare a unei arte poetice. Lectura şi exerciţiul poetic, precum şi conţinutul existenţial implicat, îndeosebi concretizarea simţământului de iubire şi transmutarea suferinţei, sunt nelipsite de pe acest drum.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Aici sunt multe persoane şi evenimente demne de menţionat. Părintele Ghelasie de la Frăsinei, de exemplu, mi-a marcat viaţa şi ca om şi ca scriitor, printre altele în sensul că a „supra-determinat teologic” orientarea mea profesională şi culturală. Prin aceasta, am găsit un interes crescând în cercetarea zonei de întrepătrundere între ştiinţă, teologie şi cultură, ca un corolar al credinţei creştine că omul creat de Dumnezeu e o fiinţă unitară, nu fragmentată. Din punct de vedere creştin se consideră că Dumnezeu e orizontul absolut al omului, iar omul însuşi se află la orizontul naturii ce tinde spre umanizare. Ştiinţa însăşi, în ceea ce priveşte observaţiile ei, nu se poate sustrage circularităţii gândirii, ce tinde să atragă tot ceea ce poate fi gândit către orizontul unei interpretări filosofice şi, în ultimă instanţă, teologice, un orizont propriu disciplinelor umaniste. Acestea, vorba lui Eminescu, „dau orizont nemărginit singurătăţii”.

December 17, 2010

corp mişcat

(foto: Diana Popescu)

când crezi că poţi ceva, cazi din îmbrăţişare; nu poţi,
dar iese din tine o putere ce drămuieşte fericirea
într-un război fără tabere adverse, însă cu o miză mult mai mare:
corpul mişcat din loc de o durere vecină cu dragostea.

străzile nu duc nicăieri, pentru că se termină
acolo unde pierzi sensul lovirii şi nu poţi să-l trasezi
fără puterea ce aruncă un pumn de pământ
peste ape încinse în dansul pe loc.

trecerile prin fiinţe lasă noduri pe care le desfaci între staţii,
când liniştea accelerează schimbarea şi vezi prin pânza lumii
un loc în care timpul nu se defineşte prin pierderi de sânge,
ci prin umplerea unor contururi.

răzvrătirile îşi muşcă primii născuţi şi vor un plâns pe măsură,
din care ieşi cu faţa spre Dumnezeu,
cu suflul rotunjit de Duhul Lui şi gura încălzită de Cuvântul Lui
în vreme ce arunci din sertare toate impresiile uzate despre oameni.

îi surprinzi venind dinspre uşi cu inima care îşi lipsea,
de când ai ales să faci pe plac nisipului
şi ai legat în lanţ libertatea în numele dublurii ei.

(în: Florin Caragiu, “Sentic”, ed. Vinea, Bucureşti, 2009, p. 84)

December 15, 2010

Serile Sinapsa, Ediţia a V-a

Interviu: Despre poezia religioasă creştină, ca paradigmă viabilă în actualitate

Radu Găină: Vă rugăm, pentru început, să ne spuneţi câteva cuvinte despre ideea întrupată în sensibil, aspect despre care aţi amintit într-o intervenţie cu privire la poezia religioasă creştină.









Florin Caragiu: Raportul dintre existenţial şi simbolic este esenţial pentru a ne referi la o paradigmă a poeziei religioase creştine, viabilă în actualitate. Câteva aspecte îmi suscită în mod special interesul în privinţa modului de a gândi astăzi raportul dintre teologie şi artă, în particular literatură. În contextul actual, când criticismul a devenit o componentă genetică a structurii mentalului cultural colectiv, se pune întrebarea: ce rol revine artei? În primul rând trebuie remarcat faptul că acest criticism a „erodat” fundamentele simbolismului, considerându-se că simbolul se bazează pe sau poate avea la bază o convenţie. Concepţia asupra lumii axată pe alegorie şi simbolism fiind pusă în criză, rămâne totuşi o regiune a realităţii imposibil de supus uzurii şi destructurării: regiunea existenţială. Cum a spus şi Gianni Vattimo referindu-se la ea, iubirea (în speţă, trăirea participativă) rămâne ultima care nu poate fi destructurată. Prin trăire, experimentăm simţirea creativă şi totodată comprehensivă în sens religios (la care trimite şi noţiunea de sentic), depăşind stadiul imitativ al reflectării. Reflectăm posibilul, intuim transcendentul, şi, cum spune Giambattista Vico, ne reîmprietenim cu simţul comun, învăţăm să gândim în termeni de verosimil. Raportul viabil, armonic, între existenţial şi simbolic se împlineşte, în arta religioasă creştină, tocmai în dimensiunea iconică a limbajului, în care converg şi se complinesc aspectul catafatic şi cel apofatic al cunoaşterii, prezenţa sau manifestarea existenţială a chipului şi referinţa simbolică la ceea ce e dincolo de cuvinte, la acea taină de dincolo de lume, taină care, după cum spune părintele Ghelasie de la Frăsinei, „nu se raţionalizează, nu se forţează, ci se descoperă tot prin taină”.


De la poet la poet există diferite variante de abordare a fenomenului religios. După cum aţi amintit cu un alt prilej, modurile de poetizare practicate de Vasile Voiculescu, Daniel Turcea, Ioan Alexandru, Tudor Arghezi ş.a. diferă între ele, dvs. înşivă propunând o perspectivă distinctă. Numiţi câteva aspecte care în opinia dvs. se cer urmărite şi concretizate în zilele noastre, în poezia religioasă creştină.

În general, ca şi creştin, atunci când vorbim de omul restaurat, de omul „deplin”, ne referim la natura originară a acestuia. Cred că poezia religioasă se sprijină pe un simţământ natural, chiar pe cel mai natural simţământ al omului, care sub denumirea sa cea mai generală, universal accesibilă, este cunoscut sub numele de speranţă. Fără speranţă, care este şi o virtute teologică alături de credinţă şi de iubire, nu sunt posibile elanul, fantezia şi creativitatea. Ba se poate spune că trăim cu inhibiţii teribile. Fără credinţă în bine şi nemurire, valoarea de vârf a Persoanei, nu sunt posibile în adevăratul sens al cuvântului nici arta şi nici bucuria estetică. În acest sens, fundamentală mi se pare afirmaţia lui Gilbert Durand din „Structurile antropologice ale imaginarului”. El spune că fantezia încrezătoare în lumea valorilor spirituale, acest lirism fundamental al fiinţei, se opune refulării.
Omul religios este o personalitate dezinhibată, în care devine activ simţul posibilului, imediat vecin deschiderii către credinţă.

Nativity canon



http://www.youtube.com/watch?v=7JBzWNOvq-U
Nativity canon (D. Allemanov)

December 14, 2010

Poezia

poezia nu mai poate să rabde cruzimea cu care oamenii sunt aruncaţi în mizerie. îşi iese din fire. poezia strigă după copiii nenăscuţi. suntem un popor de irozi, zice. un neam de copii cruzi, gata să jertfească uitării.
unde s-a pierdut frumuseţea creştină, strălucirea de a pătimi pentru dragoste? când s-a topit puterea de-a da un sens suferinţei, de a învinge, prin ea, necesitatea brută? îşi va regăsi omul chipul mai presus de fire? fără forţa renunţării la sine, fără ochiul bun care vede în toate miracolul, suferim fără speranţă.
în goana după lucruri, viaţa noastră se termină înainte de a fi început. viaţa – un pumn de aur ce, rămânând nedăruit, se preface în pulbere. ce e mai important decât sufletul? iar trupul, biserică a Duhului Sfânt, până când va fi profanat? lovim cu piciorul în ţepuşă şi găsim voluptate în asta.
aşa cum există o viaţă a poeziei, există şi o poezie a vieţii. dar nu mai vedem ieşire, pentru că am uitat s-o căutăm la Dumnezeu, Cel ce naşte poezia vieţii.
ea ne poate salva şi acum, după căderi fără număr, pentru că are suflarea Cuvântului, despre care nimeni nu ştie de unde vine şi încotro se duce. ea dă ochilor lumina credinţei.
poezia o visează pe Lucia Fecioara: nenumăratele mâini nu pot s-o clintească din loc, chipul ei tronează în focul lipsit de putere. o vede cum cere lungirea pătimirii, ca să risipească frica de chinuri a celor din jur. cu gâtul străpuns de sabie, ea nu încetează să spună gândul lui Dumnezeu.
poezia caută la rănile lui Evstratie, arse şi frecate cu hârburi ascuţite, la corpul său deodată eliberat de plăgi. la felul cum merge cu tălpile străpunse de cuie, când de pe acoperiş Mardarie vede o stea strălucind peste el. poezia află capul lui Avxentie în stejar, străjuit de un corb. ea înfăşoară în tăcere limba şi mâinile tăiate ale lui Evghenie, şi fluierele sfărâmate ale picioarelor lui.
ne resemnăm prea uşor, pentru că nu preţuim timpul, ci obişnuinţele vremii.

December 13, 2010

Lupta lui Iacov

Lupta lui Iacov
de Florin Caragiu
publicat în revista "Ramuri", nr. 12 (1134), 2010, p. 17.
Te-ntorci din depărtările uitării...
Vadul tăcerii-l treci, bogate daruri
În inimă purtând, rodul chemării
Unui cuvânt făcut izvor de haruri.

Singur rămâi în tabăra-nserării.
Şi, deodată, Cineva apare.
Te-atrage în vârtejul încleştării,
Şi îţi cuprinde viaţa-n braţu-I tare.

Atingerea-I îţi dă divină vlagă
În trupul istovit, şi-n vie şoaptă
Îţi toarnă jar în zbaterea beteagă,
De te arunci uimit în luptă dreaptă.

Te-aprinzi de-nvăpăierea frumuseţii
Ce-ţi strânge viaţa-n sânu-i de lumină,
Şi arde-n rugu-i patimile vieţii,
Născând dorirea tainică, divină.

Înfiorat, nu vrei a te desprinde
De-mbrăţişarea sfântă: te-adânceşti
În lupta fără seamăn, spre a prinde
Raza iubirii-n palme pământeşti.

În revărsat de zori, uitând de tine,
Cu nerăpus dor, afli nou avânt
Spre binecuvântarea care vine
Din cingători de veşnic legământ.

Atingerea aripei de lumină
Încheietura coapsei ţi-o răneşte,
Dar nu slăbeşti strânsoarea ta senină
Ce mai vârtos în noru-i se-adânceşte.

Atunci Te roagă Cel ce te cuprinde
Să-L laşi să plece, să-ţi încerce vrerea,
De s-a hrănit din tainica merinde
Şi-a-ntrezărit în noapte învierea.

Dar tu-I răspunzi cu vie neclintire
Şi-I smulgi cuvântul care dă fiinţă,
Iar faţa Lui o vezi în adumbrire
Şi nume nou primeşti drept biruinţă.

Făgaşul inimii-şi revarsă cu suspin
Fiorul întrebării-n repezi unde:
„Spune-mi şi Tu numele Tău divin”
„De ce întrebi? E minunat!”, răspunde.

Când soarele răsare, încă şchioapeţi,
Purtând în şold însemnul, de sub haină
Izvorâtor al mirului ce-l capeţi
Dintr-a iubirii cruce-n chip de taină.

Florin Caragiu

Despre limbă şi despre noi

Despre limbă şi despre noi
de Florin Caragiu
Text publicat în cotidianul "Lumina", Duminică 12 Decembrie 2010, rubrica "Invitatul săptămânii".

Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată" - iată un gând al lui Constantin Noica pe care e bine să-l scoatem din uitare, cel puţin ori de câte ori reflectăm la ideea românităţii noastre. Vorbirea omului este şi fiinţa lui, ca tezaur de înţelesuri uitate, spunea filosoful român. Ea poate "reîmprospăta şi spori gândul, din neaşteptatele, uneori uimitoarele adâncimi de înţeles". Mai mult decât atât, neîntrecutul analist al rostirii româneşti ("Cuvânt împreună despre rostirea românească") înclina să creadă - nu întâmplător, traducându-şi această năzuinţă conform unui scenariu creştin - că merită să ne înfăţişăm cu limba noastră la judecata istoriei, pentru că astfel putem da seama noi, ca naţie, despre modul şi măsura în care particularul a întrupat universalul. Acest universal, spre care deschide limba istorică şi pe care, în felul său unic, Noica a ştiut să-l surprindă, ne-a prilejuit, în fond, întâlnirea cu chipul universalităţii creştine a firii.

Deschizând cartea rostirii româneşti, care zace adormită sub peceţi de timp, şi de pe care scrisul pare a se fi şters sub depuneri de neatenţie, restauratorul se vede pe sine ca şi jucând rolul unui prinţ din basm, un basm precum "Frumoasa din pădurea adormită". E nevoie de a bate un drum lung şi împănat cu peripeţii, dar mai ales de cuminecare, de fericita întâmplare cu "sărutul", pentru a întâlni şi apoi a trezi din somnu-i de moarte fiinţa limbii.

În fond, e vorba de o întâlnire cu noi înşine. Modernul Borges se referea şi el la aceasta, atunci când obişnuia să afirme despre limba naţională că e agentul unui act de personalizare, făcând cu putinţă cuminecarea iubitoare. În acest sens, Borges invoca un argument poetic, citând adesea memorabilele versuri despre o îndrăgostită fascinată de faptul că alesul ei o "privea în germană" şi "îi vorbea în germană".

Cuvântul "cuminecare", a arătat Noica, vine de la latinescul "communicare" şi, prin latina eclesiastică, a dobândit acel sens teologic specializat în toate limbile romanice. Româna, însă, cu o fervoare care îi este proprie, a preluat cuvântul spre uzul vorbirii obişnuite, ajungând să extragă din el un sens diferit de ce înseamnă, simplu, "comunicare", şi transmiţându-ne un mesaj de felul: omul din adânc aspiră după starea de încreştinare a comunicării, care este "cuminecarea". El râvneşte după relaţia înţeleasă prioritar ca dialog al iubirii, chiar mai presus de ce se comunică. Astfel, ne vedem îndemnaţi de însuşi spiritul limbii să acordăm maximă însemnătate - pentru tot ce înseamnă menire şi realizare umană - stării de împărtăşire, de reciprocitate sufletească. Acesta este, de fapt, şi orizontul optim în care se poate realiza comunicarea însăşi, fără a tăia informaţia de la rădăcina "restului ei nespus", de la legătura ei vie şi intens capilarizată cu întregul.

Un alt cuvânt, cel de "hotar", a cunoscut un destin cu totul special în română. Cu hotarul, spune Noica, "putem încerca să deosebim, să hotărâm între partea diavolului şi cea a omului în lucruri". A avea hotare, a se hotărî, a hotărî, a se drept hotărî şi a bine hotărî, iată cum se poate gândi în limba noastră. Iubitul îi "hotărăşte" zilele sale iubitei (i le dăruieşte şi i le jertfeşte deopotrivă). Cineva e zidit şi hotărât pentru o altă lume. Există un hotar al vederilor de taină, care stă deschis asemeni orizontului.

Aici Noica vede "pozitivul hotarelor şi al hotărârilor", care nu semnifică limitaţia rigidă. Când e înfrânt diavolul?, se întreabă Noica în acest punct. "Când hotarul vine dinlăuntru, nu din afară, când ai nelimitaţia înăuntrul, şi nu în afara hotarelor". Ne întâlnim aici cu aceeaşi concepţie despre viaţă pe care o elogiază şi Eminescu în "Scrisoarea a III-a", cu cuvintele atribuite lui Mircea cel Bătrân: "Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...". Aparent, un paradox uriaş... Cum să-şi "apere" cineva sărăcia? În acest punct, patriotismul devine, evident, o mărturisire creştină - cu semnificaţii nebănuit de adânci - despre rostul vieţii şi al istoriei.

Florin Caragiu

December 6, 2010

Avva Ghelasie, Despre Taina Icoanei Creştine

Avva Ghelasie, Despre Taina Icoanei Creştine
(din Ghelasie Gheorghe, Icoana Chipului Maicii Domnului, colecţia Isihasm, 1996, p. 4)

Lumea are o Taină, pe care se bazează şi spre care tinde. Dacă Viaţa are Firea ei proprie, peste aceasta este o necontenită Căutare spre un Ceva dincolo de ea, în care îşi găseşte Odihna. Acest Dincolo Transcendental este Taina Vieţii, Chemarea peste Sine. Taina Lumii se desacralizează tot mai mult astăzi, când spiritualitatea artificială şi mecanică înlocuieşte pe cea Adevărată. Noi căutăm tocmai Sacrul Tainei vieţii. Ştiinţa nu a putut găsi enigma Vieţii – Ce este Acel Ceva care face materia moartă să fie Vie? Ambele au structura zisului spiritual, acele legi configurative, dar Viaţa este ceva în plus. Iată Sacrul!
Creştinismul aduce Lumii tocmai Taina Sacrului, ce este Viaţa cea Adevărată. În vechime, Chipul de Spirit era considerat Chipul de Divin; dar spiritele rele nu mai sunt divine, ci demonice. Aşa că SACRUL nu este Spiritul, ci altceva peste Spirit. Ce este acest SACRU dincolo de Spirit şi de corpul aşa zis profan? Dumnezeirea este Spiritul Absolut, dar mai are şi Altceva ca Sacrul Absolut, ca Divinul Divinului; Spiritul, ca Inteligenţă în sine, impersonală (aşa zisul principiu de spiritualitate, cum e evaluat de moderni), este insuficient – de aici desacralizarea de azi, a unui divin fără divin, ci doar inteligenţă pură. Unii fac şi un fel de mistică fără divin, considerându-se ei înşişi de esenţă divină.
Revelaţia Creştină vine cu „Divinul Divinului”, cu „Sacrul propriu-zis”. Viaţa este Originea – Fiinţa Spiritului. Sacrul-Viaţa este Supra-esenţa Spiritului. Şi Viaţa este Arhechip în Sine, o Anume Comunicare de Sine, Sacrul Suprapermanenţei de Sine, un Chip Anume de Comunicare. Comunicarea nu este simplă primire şi transmitere de informaţie, nu este acumularea celuilalt, ci Naşterea Celuilalt prin Propria şi totala Dăruire de Sine, o Ieşire peste Sine în Celălalt – aceasta este Taina Vieţii. Acest Anume Chip Sacru în Sine este numit Teologic Mistic Dumnezeu-Viul Absolut, care în Revelaţia creştină este Treimea Divină.
Chipul Sacru are un anume Arhechip în Sine, Chipul de Persoană Divină, ce Mistic se mai supranumeşte Iconicul Divin în Sine. Cei de astăzi se laudă cu o spiritualitate ştiinţifică, dar operează tot cu o logică mistică, lipsită de Logica SACRULUI Creştin. Noi evidenţiem şi o Vedere Spirituală prin Sacrul Chipului Iconic Creştin.

December 1, 2010

Christian Neacşu: "Calea către Frăsinei..."

Calea către Frăsinei...
de Christian Neacşu
artist plastic, Franţa

Prima oară când l-am cunoscut pe Părintele Ghelasie, pe atunci fratele Gheorghiţă, a fost pe 24 mai 1984, la Frăsinei. Era o zi frumoasă, de Sâmbătă.
Uneori, este greu să rememorezi anumite amintiri sau clipe trăite. Însă atunci când ele îţi rămân întipărite în minte şi în suflet şi sunt de neşters, păstrându-şi prospeţimea sufletească, este semn că ele te-au marcat cu adevărat, oricare ar fi sensul şi nuanţa lor dialectică.
Prietenia sau consonanţa artistică cu câţiva apropiaţi din Piteşti m-au făcut să aud, sau mai degrabă să aflu, de existenţa unui nume geografic – Frăsinei. O Mânăstire. Pe undeva în Vâlcea. Dar fără să ştiu pe unde anume, era un ceva vag în imaginaţia mea, având parcă un parfum de legendă sau chiar de istorie paralelă cu vieţile noastre în lumea terestră. Am aflat de Frăsinei pentru prima oară de la un prieten al meu din Piteşti, pictorul de biserici Ion Popescu. Ironia sorţii, şi realizez abia astăzi, o tainica coincidenţă, cu numele fratelui pe atunci, Gheorghiţă... POPESCU, care era în ascuns şi în fapt Părintele GHELASIE.
Pictorul Popescu mi-a descris Frăsineiul ca pe un loc minunat, binecuvântat de Dumnezeu, unde oamenii şi Părinţii se află mai aproape de Dumnezeu şi unde Duhul Sfântului Calinic dăinuie şi lucrează încă, continuând să facă minuni. Această imagine mi-a stârnit curiozitatea şi mi-a aprins imaginaţia.