April 27, 2011

April 26, 2011

Nuns of Brancoveni Monastery - Paschal Troparion

Nuns of Brancoveni Monastery, Romania: Paschal Troparion

http://youtu.be/5bqLl44itCY
Hristos a înviat din morţi,
Cu moartea pre moarte călcând,
Şi celor din morminte
Viaţă dăruindu-le!

Cantarile Invierii - Sihastria


http://youtu.be/q7dXdy1sCm8
Cantarile Invierii - Sihastria
Marimurile-Oda a 9-a
Ingerul a strigat celei pline de dar:
"Curata Fecioara, bucura-te!
Si iarasi zic, bucura-te!
Ca Fiul tau a inviat a treia zi din groapa."
Lumineaza-te, lumineaza-te, noule Ierusalime
Ca Slava Domnului peste tine a rasarit!
Salta acum si te bucura Sioane,
Iara tu, curata Nascatoare de Dumneze
Veseleste-te intru Invierea Celui nascut al tau.

April 19, 2011

Aşa L-am întâlnit pe Dumnezeu

Aşa L-am întâlnit pe Dumnezeu
de Natalia Diaconescu
foto: Mircea Popovici

Vorbisem cu Mircea să scrie o Mărturie despre Părintele Ghelasie pe care s-o trimită spre publicare în noul volum de Mărturii. Peste câteva zile mi-a telefonat rugându-mă să scriu eu acest material, pentru că el nu poate afla nici un răgaz, având un program zilnic fără odihnă... Să-l scriu pentru că ştiu toate cum au fost… Atunci m-am gândit că această Mărturie a noastră este Răspunsul pe care îl dăm prin Părintele Ghelasie, Avva-Duhovnicul nostru, lui Dumnezeu Însuşi: Cine mă va mărturisi în faţa lumii, şi Eu îl voi mărturisi în faţa Tatălui Meu.
Nu fără emoţii şi nu fără teamă, încerc să povestesc cum l-a Întâlnit Mircea pe Dumnezeu în Chipul de Părinte Duhovnicesc, de Avva, al Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Sfânta Mănăstire Frăsinei.
Să fi fost în urmă cu vreo nouă-zece ani. Ţineam orele de filosofie la clasa a XII-a E, o clasă de băieţi toţi „unul şi unul”, o „furtună” de clasă... trosnete, urlete, ţipete, şi abia după 10-15 minute tăcere. Le vorbeam despre etimologia cuvântului filosofie: philia-iubire şi sophia-înţelepciune. Mai ales când le vorbeam despre philia, care este Însuşi Dumnezeu, când le spuneam că şi ei au în adâncul lor Chipul de philia, adică Chipul de Dumnezeu, Dumnezeu care i-a creat-născut cu Iubire, ca Fii ai Iubirii, din Iubirea Sa… mă priveau cu reproş, cu făţişă neîncredere, mai că nu mă făceau mincinoasă în faţă. Le simţeam ţipătul nerostit: „şi Iubirea asta unde este, că noi ne uscăm, pierim, dispărem de atâta ne-Iubire, urlăm de ne-Iubire, ne zdrobim zdrobind totul într-o mlaştină murdară, în familiile şi în viaţa noastră de dezorientaţi, de depravaţi”… Şi totuşi, ceva în ei tresărea, nădăjduia că le-am spus adevărul, mai ales unul dintre băieţii despre care aflasem că e „zmeul” cel mare, „boss-ul” răutăţilor celor mari. La ora de filosofie era cuminte ca un miel, cel mai cuminte, mereu tăcea şi asculta. Într-o pauză a venit să-mi spună cu multă fermitate că el crede că Dumnezeu este Iubirea, crede că El ne iubeşte, că nu de la Dumnezeu este suferinţa şi mizeria. Mi-a zis: „dacă eu aş fi sculptor, aş modela fiecare sculptură cu multă iubire şi n-aş distruge-o niciodată; aşa şi Dumnezeu. Nu ne-a făcut ca să ne distrugă, ca să ne urască. Cred că ne iubeşte”. Băiatul acesta este Mircea.

April 16, 2011

Florin Caragiu: cronică de teatru (Macbeth, TNB, în regia lui Radu Penciulescu)

Macbeth: condiţia umană, între tirania răului, ca eliberare de exigenţa virtuţii, şi libertatea înţeleasă ca legătură de bunăvoie a dragostei
Cronică de Florin Caragiu

Pusă în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti, Sala Mare, piesa „Macbeth”, în regia lui Radu Penciulescu, evidenţiază relaţiile dinamice complexe dintre gând, cuvânt şi faptă în împrejurări istorice în care un om îşi depăşeşte condiţia. Sub presiunea momentului, sub varii influenţe şi tentaţii, aceste raporturi se pot reaşeza, cu un impact major asupra personalităţii şi destinului său, cu impact asupra întregii societăţi. Macbeth (rol interpretat de Ion Caramitru) se remarcă pe câmpul de luptă ca un erou prin excelenţă, într-un moment în care nobili locali trădători împreună cu trupe străine aliate lor au dat năvală spre a cuceri tronul Scoţiei. Armata uzurpatorilor copleşeşte sub raport numeric pe cea fidelă bătrânului rege, însă vitejia uimitoare a lui Macbeth înclină balanţa luptei, împotriva oricăror aşteptări. În acest punct, gândul, cuvântul şi fapta s-au unit într-un unic act de eroism, ce i-a făcut numele şi chipul slăvit înaintea regelui şi a celor din oastea lui, ce se vedeau deja învinşi.
La întoarcerea de pe câmpul de bătălie, în calea lui Macbeth se aţin nişte vrăjitoare, care prevestesc încoronarea sa viitoare ca rege, urmată de urcarea la tron a fiului celui mai bun prieten şi camarad de luptă al său. Acest cuvânt al vrăjitoarelor scoate la viaţă din ascunsul inimii un gând de mărire al lui Macbeth, care nu îl respinge, îl lasă să crească în el alături de gândul bun al fidelităţii faţă de rege, onoarei, cinstei, verticalităţii morale, până atunci fără cusur. Lăsând să clocească în el acest ou al dorinţei născător de şerpi, Macbeth devine scindat interior.
Regele Duncan (Mircea Anca, Matei Alexandru), îl ridică în cinste, socotindu-l cel mai strălucitor şi mai de încredere slujitor şi prieten, însă atunci când îl anunţă pe fiul său drept următorul succesor la tron, Macbeth reacţionează, trădându-şi prin tulburarea sa propria râvnă către tron. Regele şi fiul său, Malcolm (rol jucat de Mihai Calotă), devin în gândul său nişte obstacole, praguri peste care trebuie să calce spre a-şi împlini ţinta. Exteriorizându-şi gândul în scrisoarea în care îi vorbea soţiei sale despre prevestirea vrăjitoarelor, lady Macbeth (în interpretarea Valeriei Seciu) se prinde în joc şi devine cel mai aprig îndemnător la urmărirea cu orice preţ şi prin orice mijloace a tronului.

April 15, 2011

Ontologie iconică: cu faţa spre Fiinţă

"Toată creaţia are în sine Arhechipul de Om, ca un comun de fiinţialitate de creaţie; pe baza şi în substanţialitatea acestuia are loc desfăşurarea lumii”. Este vorba, în fapt, arată părintele Ghelasie, despre condiţia de filiaţie de creaţie ca părtăşie la taina filială a Logosului divin, care a asumat în Sine „icoanele” făpturilor create." (sursa)



Image Credits:
The Hubble Ultra Deep Field (NASA/ESA)
A View inside Trinity Church, Bellingshaussen, Antarctica

April 13, 2011

Liviu Ofileanu: “Între mondenitate şi dedicare spirituală”

Între mondenitate şi dedicare spirituală” 
(recenzie la volumul Sentic, Editura Vinea, Bucureşti, 2009)
Liviu Ofileanu
Revista „Litere”, Anul XII, Nr. 3 (132) – Martie 2011, pp. 22-23.

Dupã „Catacombe” (2008), al doilea volum de poeme semnat de bucureşteanul Florin Caragiu, „Sentic”, are parte tot de largheţea editorialã oferitã de poetul Nicolae Tzone, primenire care a revelat destule talente, între care şi autorul cãrţii de faţã. Împãrţitã în cinci secţiuni (anii rotunzi, un oraş autentic, întâlnirea, un punct dureros, sentic), cartea beneficiazã de referinţe critice favorabile – Paul Aretzu, Şerban Axinte, Felix Nicolau, Nicolae Tzone şi Marin Mincu.

Cartea e destul de compactã şi cere un efort de interpretare, mai ales pentru cei nefamiliarizaţi cu livrescul teologic spre care textile referã prin sugestii şi parafrazã. Solemnã, prima parte a cãrţii (anii rotunzi) debuteazã cu monologuri care curteazã fiinţa etericã a Poeziei: „îţi place sã intri în camerã fãrã sã te simt,/ aşa cum nu-mi mai simt eu trecutul/ când trec printr-un perete de hârtie/ pe care un maestru a retuşat o urã familiarã.” (aproapedeparte, p. 8), dar şi interogãri ale anorganicului, elemente capabile sã-i înţeleagã în chip blagian foamea de univers: „şi tu, iarbã, şi tu, munte, prea curând loviţi/ de o privire otrãvitã la vârf,/ ne limpeziţi cuvintele.” (şi tu, p.14).

April 12, 2011

Florin Caragiu: "Şansă Cerească (Heavenly Chance)"

Şansă Cerească (Heavenly Chance)
de Florin Caragiu

Câteva gânduri despre piesa „Dulcea pasăre a tinereţii”, de Tennessee Williams, pusă în scenă la Teatrul Naţional, sala Atelier, în regia lui Tudor Mărăscu. Într-o societate dominată de vraja imaginii, puterii şi poftelor, uneori ascunse sub masca unui puritanism dus până la rasism, doi tineri cunosc dragostea adolescentină. Ea, Heavenly (rol jucat de Ilinca Goia, sau Viorica Vodă), fiica unui mare potentat al zonei, el, Chance Wayne, un tânăr frumos, dar sărac, cu vise de mărire (în interpretarea lui Ionuţ Adăscăliţei).
Tatăl, Boss Finley (interpretat de Damian Crâşmaru) nu e interesat de sentimentele fiicei sale, o vrea doar ca pe un obiect docil servind intereselor sale în sfera de putere. Nici nu concepe ca ea să se mărite cu sărăntocul, care începe, cu disperare, să se prostitueze cu tot felul de femei din lumea bună, în speranţa că în timp se va îmbogăţi şi va fi acceptat în rândul ei, având, astfel, şanse la mâna iubitei. Iluzie deşartă! Se procopseşte doar cu o boală venerică, pe care i-o dă şi celei pe care o iubeşte, fără s-o avertizeze în vreun fel.
Afundarea în mocirla patimilor are, astfel, ca de fiecare dată într-un fel sau în altul, un deznodământ tragic. Ea are să sufere o operaţie, prin care i se scoate uterul. El află de aceasta tocmai când, după deşarta sa goană după mărire, se întoarce ca însoţitor al unei actriţe, Alexandra del Lago (în interpretarea Adelei Mărculescu), depravate şi ea, şi dependentă de droguri, ca şi el, de altfel. În oraşul natal, stăpân absolut e tatăl fetei, ultimul bastion al sudiştilor, comandând o mafie locală care taie şi spânzură totul, sub pretext de menţinere a ordinii şi moralităţii publice.
În fapt, totul e joc de interese meschine şi retorică goală, pentru că toţi aceşti sudişti puritani, ce conduc oraşul, sunt ei înşişi, fiecare în parte, „pereţi văruiţi”, întreţinători ai mizeriei morale ascunse sub o imagine oficială poleită şi menţinută artificial cu legea pumnului. În pofida interdicţiei totale din partea tatălui fetei şi stăpânului regiunii de a se reîntoarce în oraş, tânărul înfruntă orice risc spre a-şi revedea iubita. Află de răul ireparabil pe care i l-a provocat şi, cu toate că e împins de toţi ceilalţi să fugă, rămâne în oraş, ca unul ce nu mai are nimic de pierdut (în afară de dragostea sa) şi este, în final, castrat de „gorilele” lui Boss Finley.
Este, aceasta, în mod paradoxal – deşi într-un mod de gândire împotmolit în freudianism poate să pară un indiciu al totalei înfrângeri – urma de bărbăţie, de umanitate, a celui care, pe de o parte, se hotărăşte să se aşeze, fără ezitare, la răscrucea dintre dragoste şi moarte (ori, ori!), oprind fuga (de sine?) şi realizând că alergarea sa după iluzia măririi a adus numai distrugere şi stricăciune în viaţa sa şi a celei pe care o iubea, iar pe de alta, simţindu-se direct responsabil pentru ce i-a provocat acesteia, preferă să împărtăşească destinul ei tragic, decât să caute o scăpare aiurea... încotro?
Căci dragostea e ţinta căutată, chiar şi atunci când e ratată, şi este unicul „loc” de odihnă a sufletului. Iar mărturia însuşirii ei e capacitatea de autosacrificiu în împărtăşirea destinului comun, mai presus de instinctele de supravieţuire (mai bine zis, de subvieţuire, căzute sub păcat) ale unei lumi povârnite spre iad („Vreau să scap din acest iad”, exlamă actriţa del Lago spre final, când, aflând că i s-a încredinţat un nou rol, prin care iese de pe „linia moartă” în care se găsea, îşi regăseşte cumpătul).
Prin aceasta, Chance adevereşte, în felul lui, de „om sfârşit”, că dragostea e mai mult decât pofta trupească, frica de moarte, visele de mărire sau imaginea publică întreţinute de o societate, idolatră în esenţa ei, care jertfeşte speranţa, „dulcea pasăre a tinereţii”, unor „zei” ce strivesc sub carul lor de luptă (un război al patimilor împotriva chipului iconic al umanităţii omului) însăşi dragostea.
Chance are, astfel, şansa de a-şi depăşi propria laşitate în faţa vieţii, ca aceasta să capete o fărâmă de metanoia (schimbare a minţii), de intimitate adevărată cu Heavenly, de îmbrăţişare cerească. Îmbrăţişarea curată, de o clipă, a tinerilor, spre final, neperisabila memorie a dragostei în viaţa lor, trimit spre acest orizont. Până la urmă, s-ar putea întreba cineva, care e şansa cerească într-o asemenea poveste? Scânteia de dragoste care refuză să se stingă, chiar şi în iadul disperării, ne aminteşte de cuvintele sfântului apostol Pavel: dacă dragoste nu e, nimic nu e...

April 7, 2011

The OEIS entry on the greatest prime factor


From the Online Encyclopedia of Integer Sequences:
A006530 Largest prime dividing n (with a(1)=1)
Includes a reference to the 2010 paper,
G. Back and M. Caragiu,
The greatest prime factor and recurrent sequences,
Fib. Q., 48 (2010), 358-362.
Also see A175723, A177904, A177923, and A178174
Photo © Mihai Caragiu

April 2, 2011

Semnal editorial: Ierom. Ghelasie Gheorghe, "Reţetele Medicinii Isihaste" (Platytera, 2011)

Semnal editorial, de pe blogul lui Florin Caragiu: Ierom. Ghelasie Gheorghe, "Reţetele Medicinii Isihaste" (Platytera, 2011)

Texte coperta IV:

Nici îngerii, nici natura universului nu pot realiza unitatea cosmică decât prin Chipul Omului. De aceea tot universul este cu ochii pe om şi toate tind spre om şi toate caută să se unească în om. În sens mistic, creaţia lumii este în destinul Chipului Omului.

Părintele Ghelasie Gheorghe


Părintele Ghelasie nu a fost un om obişnuit. Deşi simplu, vedea lucrurile într-un mod special. Mişcări legănate, gesturi alese, cu privirea senină îndreptată spre cer, glasul clar şi blând, înfăţişare iconică cu trăsături grav ascetice, cu râvnă neobosită spre frumos şi spre albastrul pufos al cerului, lipsit de barbă (uneori o mândrie ascunsă a călugărului), aduce la iveală un al doilea Pavel Xiropotamul. Slujea la altar ca un copil lipsit de patimi, legănându-se de parcă ar fi vrut să ne odihnească pe noi. Cearta dintre oameni era singurul lucru care îl intimida. Nu ştia cum să reacţioneze şi nu reacţiona, doar suferea. Se mâhnea uneori, dar nu era trist. Era foarte interesat de medicina curată a lui Dumnezeu. Gândea ca un biolog, se orienta ca un geograf, se exprima ca un om de ştiinţă, şi se ruga ca un înger uitând de trup. Nu purta haine alese sau călcate, nici încălţăminte moale sau modernă. A murit precum a trăit... ca un sfânt.

Părintele Ilie, iconograf,
Mânăstirea Slănic, Argeş


Prefaţa editorului poate fi accesată aici.