June 28, 2011

Florin & Mihai Caragiu: "Matematică şi Poezie – Confluenţe"


Publicat în revista „Sinapsa”, Nr. 8/2011, pp. 65-75 (foto: Diana Popescu)

În gândirea grecească, pe lângă ordine şi cosmos, logosul a fost o altă noţiune, cu dublu statut, obiectiv şi subiectiv. Logosul există atât în om, cât şi în lucruri. Cosmosul şi ordinea lui se opun unui aşa-numit haos iniţial şi sunt inseparabile de ideea de inteligibilitate, de logos. Pitagora, cel dintâi, a numit cuprinderea tuturor lucrurilor kosmos, din pricina rânduielii ce domnea în cuprinsul lor. Cosmosul era universul ordonat, altfel spus, normat. O altă proprietate fundamentală a kosmosului pitagoreic, pe lângă caracterul lui ordonat, este aceea a caracterului finit. Grecii, s-a spus, se temeau de infinit. Ei asociau valoarea binelui cu finitul şi, implicit, cu cognoscibilul. Pentru ei, infinitul era ceva de ordin iraţional, dăunător eticii. De altfel, esenţa învăţăturii pitagoreice e conceptul de număr în explicarea lumii. (Desigur, pe acea vreme, conceptul de număr era foarte primitiv, legat de ilustrări practice, cu pietricele sau din puncte.) Pitagora e ultimul punct nodal al sistemului încă nedivizat al imaginii lumii mitice, în centrul învăţăturilor sale aflându-se, într-un tot unitar, muzica, matematica, astronomia şi ritul. Există o mistică a numerelor pitagoreice care şi-a atins apogeul în şcoala neopitagoreicilor, în aşa-numitele teologii aritmetice ş. a. Se stabileau corelaţii între numere şi alte concepte matematice, numere şi muzică, numere şi morală, numere şi corpul uman, numere şi elementele universului.
E interesant de urmărit întâlnirea dintre poezie şi matematică în acest punct de convergenţă generală care este mitul, unde funcţiile spiritului nu sunt încă diferenţiate în discipline autonome, şi unde gnoseologicul şi ontologicul, cunoaşterea şi existenţa se suprapun. De altfel, suprapunerea dintre existenţă şi cunoaştere este o temă fundamentală a gândirii antice, şi care, de altfel, a cunoscut revalorificări interesante în modernitate. Parmenide afirma, de exemplu, că „acelaşi lucru este a cunoaşte şi a fi”. Cu alte cuvinte, există o identitate de natură între intelect şi restul existenţei, care face posibilă cunoaşterea. Ajungem, astfel, la ideea importantă de reflexivitate a gândirii, la ceea ce s-a numit, în legătură cu gândirea greacă şi nu numai, critica gândirii, cunoaşterea cunoaşterii.
În dialogul „Timaios”, Platon se referea la cele cinci poliedre regulate, spunând că sunt figuri cosmice la intersecţia dintre raţional şi iraţional, şi corespund treptelor universului său. Teoria lui Platon corespunde în mare măsură principiului economiei, în sensul folosirii unui număr minim de elemente pentru redarea diversităţii fenomenelor naturii, ca şi dezideratelor raţiunii, regularităţii şi ordinii de care e pătrunsă gândirea greacă. Existenţa ascultă de acelaşi logos ca şi intelectul [1].

June 26, 2011

Din nou, despre „sentic” (reflecţii prilejuite de lansarea de la Braşov)

Noţiunea de „sentic” are un conţinut metapoetic, exprimă o conştiinţă artistică şi intenţia mea a fost ca în câmpul poeziei religioase să introduc această experienţă, această reflecţie foarte specifică, ce ţine de mesajul propriu artei. Dacă punem problema din punct de vedere psihologic, se poate vorbi de ceea ce psihologii numesc „imaginaţie creatoare artistică”, deosebind-o de „psihologia empirică”. Raportat la poezia religioasă, acest concept de „sentic” e menit să aducă un plus în modul de a accede la expresie cu acest univers interior extrem de complex, apropiat de inexprimabil, pentru că de multe ori, dacă se neglijează domeniul formei şi se accentuează mai degrabă pe idee şi pe conţinut, se ratează transmiterea sa artistică, deoarece se pierde strălucirea sa apofatică. „Sentic” este o extrapolare a unor reprezentări artistice proprii universului muzical la experienţa artistică în general şi pe această cale vizează să opereze înăuntrul experienţei umane într-un sens mai profund, astfel încât arta să fie integrată în miezul spiritualităţii umane şi sentimentul complexităţii formei să fie unit cu trăirea conţinutului într-un mod cât mai adecvat. 

De ce s-a preluat muzica în calitate de model şi cu funcţie de modelare a sensibilităţii umane în general? Pentru că în câmpul artelor şi în genere muzica reprezintă apogeul legăturii dintre intensiv şi formal, dintre mesaj şi formă. De obicei, în cadrul altor arte, separaţia între formă şi conţinut, acest clivaj este favorizat în actul receptării într-un mod mult mai accentuat decât se întâmplă în muzică. Întrebat fiind ce reprezintă primul acord din Simfonia a V-a, Beethoven a răspuns reproducând sunetele. Asta vrea să spună că în muzică mesajul este strâns legat de creativitatea prin formă, de complexitatea pe care o structură a semnului o încifrează, cu trimiteri foarte adânci în universul semnificaţiei, ireductibile la o idee ce poate fi enunţată făcând abstracţie de corpul ei sensibil. Acest corp sensibil este chiar universul conotaţiilor, al valenţelor infinite prin care realitatea e dată în mişcarea totalităţii ei. De altfel, psihologia vede în zona esteticului, care este o zonă specifică a spiritualităţii umane, exercitarea simţului conotaţiei, al relaţiei tainice, ascunse, între diferite aspecte ale realităţii. 


În concluzie, prima intenţie a introducerii termenului „sentic” vizează funcţia poetică ce leagă conţinutul de formal, într-un sens mai larg spiritul de materie, inteligibilul de sensibil. A doua deschidere a acestui concept vizează adevărul participativ sau cunoaşterea participativă, care se împlineşte în opera poetică. Astfel, realitatea poetică nu este produsul receptării pasive, al adaptării la mediu şi în câmpul unei psihologii empirice. Reflexul creativ diferă de cel behaviorist, care imită ceea ce vede şi care este un răspuns automat la datul exterior. Prin mecanismul psihic al participării artistice, se arată cum o lume, sau imaginea unei lumi, se naşte din şi în acord cu modulaţia sensibilităţii umane. Este o psihologie empirică inversată, ce pare a fi opusul adaptării. Din forţa spiritului se poate proiecta o altă lume, prin legea intimă a corelării obiective.


În viziunea creştină, aceste idei enunţate pot fi asimilate în mod natural de reflecţia teologică însăşi. În primul rând, în creştinism există această credinţă a unităţii între sensibil şi inteligibil, sub pecetea iconică a Chipului şi Logosului lui Dumnezeu. Este valorizată reacţia sensibilităţii, ca loc unde se poate întrupa adevărul, şi chiar un adevăr apofatic. Sensibilitatea nu are doar funcţia adaptării la mediu, un rol instrumental. La Mozart, gustul este o sinteză a judecăţii. Nivelele de trăire care par inferioare pot fi în mod secret legate de intuiţiile superioare. Adevărul nu se repartizează doar pe etaje superioare, în cantonamentul raţiunii. 


Acestea zicând, intenţia mea a fost să mă deschid cu acest concept – care el însuşi este inefabil şi nu are o precizie tezistă – asupra asimilării religiosului în poezie. O posibilă corelaţie în patristică a ideii de „sentic” este conceptul de „simţire înţelegătoare”, întreg de trăire – străbătut de prezenţa în mod inefabil sesizabilă a lui Dumnezeu – în care sunt unite sensul, senzaţia şi sentimentul şi, mai mult decât atât, ele nu sunt date ca posesia unei cunoaşteri cu contururi precise, determinate, ci în cadrul unui demers de sondare a necunoscutului şi de adâncire în taină. 


„Sentic” vine de la sintagma „sentic cycles”, se traduce în cuprinsul acestei sintagme de „ciclu sentic”, al cărei înţeles se leagă de un fenomen propriu muzicii tonale, care prin modulaţie şi schimbarea tonalităţilor roteşte, mişcă un sentiment pe diferite trepte de calitate şi de devenire, îl mută de la un pol la altul, expune o întreagă paletă a participării, a contrastelor dinamice ce se nasc din această trăire şi care, mai mult decât atât, sunt surprinse în simultaneitatea lor. Ce înţelegem de aici?


În primul rând, faptul că natura complexă, multifaţetată, a formei surprinde în instantaneitatea ei o întreagă mişcare a fiinţei, nefiindu-i străin în nici o clipă sensul devenirii, capătul vremurilor. E ceea ce Gaston Bachelard a numit „clipa poetică”, a simultaneităţii proprii unui gest de conştiinţă, o proiecţie pe verticală a devenirii, într-un moment total. Forma astfel concepută este un moment de conştiinţă, o privire dinspre viitor spre trecut, nu numai de la prezent la viitor. Părintele Ghelasie a apropiat poezia de mistică, referindu-se tocmai la sentimentul de mişcare a totalităţii imortalizate într-o clipă, când omul trăieşte total şi adânc.


Florin Caragiu

(24. 06. 2011, Braşov)

Luciano Pavarotti - Ave Maria


Luciano Pavarotti - Ave Maria
http://youtu.be/bPvAQxZsgpQ

June 22, 2011

Seară de Poezie la Braşov

Vineri, 24 iunie 2011, orele 18,00
la Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov (Piaţa Sfatului nr. 25)

Fundaţia Culturală „Arania” Braşov
prin Grupul de litere-sunete-şi-culori CAII VERZI DE PE PEREŢI
vă invită la o întâlnire cu poetul bucureştean Florin Caragiu.

Se va lansa cel mai recent volum de versuri al acestuia:
„Sentic” (Editura Vinea, 2009).

Invitaţi:
Prof. univ. dr. Pr. Ovidiu Moceanu
Lector univ. dr. Virgil Borcan
Violoncelistul Sebastian Vârtosu
la debut, poeta Diana-Laura Nohit

Moderatori: Poeţii Adrian Munteanu şi Laurenţiu-Ciprian Tudor

Intrarea liberă

sinceritate

foto: Diana Popescu

nu e uşor să fii sincer
nu eşti
când spui ce-ţi trece prin minte
cuvintele ies
şi le priveşti ca un străin
şi te priveşti ca un străin
nimeni în jur
apoi trece mult până găseşti
un cuvânt
care să ştie ca o pasăre
căile vântului
îţi vorbesc şi nu mă aud
dar ochii aruncă umbre până departe

Florin Caragiu

June 19, 2011

Florin Caragiu - Deconstrucţia: între idee filosofică şi practică artistică


Deconstrucţia: între idee filosofică şi practică artistică

de Florin Caragiu

ziarul "Lumina de Duminică", Rubrica "Religia, filosofia şi ştiinţele în dialog", 19 Iunie 2011

Aparent în favoarea ideii de înflorire a limbajului adusă de Întrupare îl auzim pledând pe un autor postmodern precum Don Cupitt pentru un mod de a face teologie ce implică renunţarea totală la metafizică în favoarea unui ultranaturalism sau imanentism care, nemaiavând nimic de-a face cu creştinismul, refuză să facă apel la orice realitate de dincolo de aparenţe.
Don Cupitt "amplifică" principiul Întrupării, în fond denaturându-i semnificaţia şi realitatea, până acolo, că elimină total transcendentul. În locul acestuia, tot sensul existenţei se reduce la un joc al senzaţiilor şi al tensiunilor semantice, generate prin folosirea limbajului cu existenţă imanentă. Sensurile sunt făcute pentru a ne juca şi a ne delecta cu ele. N-au implicaţie reală, decât o funcţie de stimul menit să producă plăcere. Astăzi a devenit un clişeu referirea la "pluralismul relaxat al postmodernului, acea gamă eterogenă de stiluri de viaţă şi de jocuri lingvistice, postmodernul care a renunţat la nevoia nostalgică de a se totaliza şi a se legitima... Ştiinţa şi filosofia trebuie să se lepede de grandioasele lor aserţiuni metafizice şi să se privească într-o lumină mai modestă, doar ca un alt set de naraţiuni" (T. Eagleton, "Awakening from modernity").
Psihologia, însă, trage un serios semnal de alarmă asupra faptului că orice ficţiune, pentru a-şi atinge afectul psihic plenar, acela prin care totul să se transfigureze în jur, trebuie să fie trăită în orizontul posibilităţii de a ne încrede în ea. Astfel, ficţiunea, în accepţia ei calitativă, se identifică prioritar cu funcţia imaginarului artistic, neavând nimic de-a face cu îndoiala metafizică şi cu scepticismul filosofic iremediabil. Din acest punct de vedere, împingând mai departe consecinţele unei disocieri făcute de Daniel Bulzan, remarcăm existenţa unei deosebiri radicale între deconstrucţionismul filosofic şi procedeul "deconstrucţiei" în artă (o încercare de a forţa limbajul să comunice ceva inefabil, cum a spus R. Mortley). Contradicţia, ca şi procedeu artistic, nu comunică împotriva metafizicii, ci mai degrabă, s-ar putea spune, tensionează în chip pozitiv aspiraţiile. E un mod de limbaj indefinit şi fecund. Din contră, deconstrucţionismul filosofic e o cale antinaturală pe care o urmează mintea atunci când încearcă să extirpeze din sine tendinţa de aderenţă la un crez. În acest punct, căderea în deconstrucţie seamănă cu un fel de cădere din paradis, din însuşi orizontul apofatismului ontologic, singurul în măsură să contravină entropiei şi de-realizării semantice continue.

Apofatismul şi poezia, căi ale negării prin depăşire

În filosofie, orice deconstruire, fie că recunoaştem, fie că nu, este tot un moment de construcţie, un mod de a face filosofie, de vreme ce ajunge să impună finalmente un înţeles, o anumită viziune despre lume (fie că o numim metafizică, fie antimetafizică, incertă, plurală ş.a.m.d.). Filosofiile deconstrucţioniste rămân încă "filosofii" clădite pe baze ştiinţifice sau logice, chiar dacă au în vedere, mai recent, clătinarea fundamentelor epistemologice. Emblema gândirii filosofice postmoderne este pluralismul, însemnând: unor direcţii de interpretare diferite li se oferă aceeaşi legitimitate în sfera cunoaşterii. Această situare în pluralism ascunde însă o contradicţie insurmontabilă, de vreme ce parţialitatea punctului de vedere la acest nivel teoretic oricum nu poate fi evitată. Cum e (practic de neconceput) să te situezi în interiorul unei convingeri şi totuşi să pretinzi că o admiţi (din exterior) pe cealaltă? A devenit aproape o dogmă situarea postmodernismului pe o poziţie antimetafizică cu toată conotaţia resentimentară subînţeleasă. Este clar că dacă se poate vorbi de ea, chestiunea legitimării plurale în postmodernismul filosofic se reduce, în accepţie "slabă", la o problemă de pragmatică a convieţuirii sociale în spiritul toleranţei. Problema aparţine deja altui domeniu.
Fiindu-ne clar că postmodernismul filosofic, sub orice aspect al său, este o formă de parti-pris, pentru că reprezintă o formă articulată de gândire, şi totodată înţelegând că în filosofie coexistenţa contrariilor poate fi admisă numai pe bazele unei anumite concepţii, întotdeauna bine precizate şi foarte specifice prin motivarea ei, aşa stând lucrurile, ajungem la concluzia că nu se poate vorbi - fie şi din raţiuni pur psihologice - de infinita deschidere a filosofiei, fie ea şi postmodernă, în timp ce, dimpotrivă, infinita deschidere îi este în mod natural cu totul specifică artei, în acest spaţiu al mişcării neconvenţionale a semnului, unde contradicţia producătoare de inefabil e la ea acasă. În filosofie, indeterminarea sensului, pluralismul radical, agnosticismul provoacă o distorsiune a gândirii, iar pretinsa "convieţuire" filosofică cu celălalt (negatul) este, în esenţă, o situare forţată, nenaturală şi chiar ipocrită, lipsită de latura de consimţământ a raţiunii dominante. Gândirea în sine e o dialectică a adeziunii şi respingerii, acţionată de existenţa clarificării şi a alegerii, evident prin excludere. Opţiunea nu poate fi evitată şi nici nu i se poate cere gândirii să facă lucruri străine de ea însăşi. Cum spuneam, numai în artă (cu referire la autentica valoare artistică, indisociabilă de spiritualitate), contradicţia cu rol afectiv stimulativ pare a fi la ea acasă, pecetluită de întreg consimţământul fiinţei, acea fiinţă atinsă de mesajul Întrupării.

Tehnica şi paradisurile artificiale

În concluzie, analiza raportului dintre deconstrucţionismul filosofic şi deconstrucţia în artă, despre ce înseamnă pluralism în filosofie şi, pe de altă parte, pluralism al sensurilor în artă e de cea mai mare importanţă pentru a înţelege mai bine ce au şi ce nu au în comun arta, filosofia şi tradiţia apofatică a gândirii. Paralelismul dintre apofatismul mistic şi deconstrucţionismul filosofic pe care l-a sugerat Daniel Bulzan în studiul "Tradiţia apofatică şi postmodernismul, confluenţe şi divergenţe în problema limbajului" (cuprins în volumul colectiv Erezie şi logos, Anastasia, 1996) ni se pare inoportun. Apropierea care se impune este între mistică şi poezie, care procedează printr-un tip de deconstrucţie cu totul specific, echivalent cu o supraafirmare, astfel încât limba este forţată să cânte o melodie nouă.
Postmodernismul, prin caracterul său ludic şi stând nu de puţine ori sub atracţia irezistibilă a ideii că realitatea vrea să imite arta, ca univers nonutilitar, sustras apăsării determinismului natural, promite să se deschidă prin aceasta mai degrabă lumii practice, a tatonărilor preteoretice şi a trăirilor virtuale nonordinare. Din acest punct se anunţă o reconectare a lumii noastre la izvoarele intuiţiei religioase, culminând în revelaţia creştină, centrată în Întrupare. Avansul aparent "supranatural" pe care l-a cunoscut tehnica în zilele noastre creează imaginea scăldată în reverii a unei materii transfigurate, în care substanţa nediferenţiată şi impersonală, imobilizată în entropie, tinde să se potenţializeze, şi în schimb forma şi mişcarea antropotropică individualizatoare se actualizează progresiv. Totuşi, filosofii pasionaţi de ideea autenticităţii fiinţei au criticat utopiile tehnoştiinţei, cu concretizările lor pronunţat antiascetice şi, în fond, antispirituale, care au ca final starea de înstrăinare a omului, robit paradisurilor artificiale, în situaţia în care omul nu înţelege diferenţa între simbol şi ceea ce el anunţă. (Visul secret al oricărei tehnici, spunea Mihai Ralea, este să se sustragă scopului imediat şi utilitar, devenind artă, adică o lume ideală. Din păcate, omul, în loc să-şi exercite cu un simţ ascetic şi liturgic rolul de stăpânitor înţelept al creaţiei, e stăpânit el de magiile tehnicii.)

Florin Caragiu

Beyond the Big Bang












Beyond the Big Bang (William Lane Craig)
March 18, 2004 (Univ. of Colorado, Boulder)

June 15, 2011

Gulaguri legale

Ce raţiune poate să separe viaţa şi persoana într-o aceeaşi fiinţă? Ce credinţă oarbă mânuie „raţiunea” încât să hotărască ea să taie firul unei alte vieţi? Din ce moment „are voie” copilul din pântece să fie om? Unde este dreptul lui la existenţă? Cine-l întreabă dacă preferă să trăiască, oricât de grea ar fi viaţa? Un lucru e cert pe lume: oamenii ucid prunci cu sânge rece. În spatele legii pare că poţi face orice fărădelege. Gulagul e-n floare şi argumentele sunt doar bulgări de pământ aruncaţi peste trupuri vii. Omul e o fiinţă ce nu se poate defini pe sine. Nu ai nici un drept să împarţi în două continuitatea vieţii unei fiinţe: o bucată de carne şi un om cu dreptul la viaţă. Omul e unul şi acelaşi. E mai monstrous ce se întâmplă decât toate lagărele de exeterminare ce au existat în istorie. Avortul e crimă! Să nu uităm că argumentele de a întrerupe viaţa sunt relative, bazate pe interpretări, pe când viaţa e un eveniment existenţial incontestabil. Interpretarea se poate dovedi falsă, acum sau în veşnicie, dar răul făcut nu mai poate fi reparat. Nimeni nu are dreptul să interpreteze pentru altul originea vieţii, tocmai fiindcă răul făcut de o interpretare relativă şi eventual falsă nu mai poate fi reparat! Viaţa trebuie luată ca atare, inviolabilă! Prezumţia vieţii umane ca persoană umană, ca unitate şi identitate indivizibilă a fiinţei, din primul moment, trebuie să primeze. Putem face un experiment mintal: în locul unui copil ce urmează să fie avortat considerăm un tânăr paralizat, ce nu poate raţiona şi comunica verbal cu exteriorul, dar care se va recupera complet exact în 9 luni. Cel care îl îngrijeşte are oare dreptul să îl omoare, pe motiv că i-e greu? Că nu are să-i ofere condiţii? Că e mama lui şi ea are dreptul ăsta? Indiferent de greutăţi, în cazul unuia ca acesta întreruperea vieţii e crimă. De ce la unul întreruperea vieţii e socotită crimă şi la altul nu? Voi nu aţi fost copii? V-ar fi plăcut să fiţi avortaţi? Nu e vorba de a osândi oameni, ci de a ataca un principiu care discriminează nepermis şi face să existe lagăre ale morţii sub acoperirea legii. Schimbarea poate veni prin atitudinea personală, opriţi acest gulag, fiecare după putere...

The visit of Queen Marie of Romania in the USA - 1926


http://youtu.be/u1OXYcbPIJs
The visit of Queen Marie of Romania in the USA - 1926

June 14, 2011

Versuri (traducere de Florin Caragiu)


„Ochii mei de pe-acum ating colina-nsorită,/ luând-o cu mult înainte pe drumul pe care-am pornit./ Aşa suntem cuprinşi de ceea ce nu putem cuprinde; / are o lumină lăuntrică, chiar de la depărtare –// şi ne întregeşte, chiar dacă n-o atingem,/ în altceva, care, abia simţit,/ deja suntem; un gest flutură spre noi/ răspunzând propriului nostru semn.../ însă ceea ce simţim este vântul în faţă” („O plimbare”, Rainer Maria Rilke).

„Deşi mult este luat, mult rămâne; şi cu toate că / nu mai suntem acum în puterea care odată/ mişca pământul şi cerul, ceea ce suntem, suntem, –/ un caracter liniştit de inimi eroice/ slăbite de timp şi încercările vieţii, dar cu voinţă întărită/ spre a năzui, a căuta, a afla şi a nu ceda” (Alfred, Lord Tennyson).

„Nimeni nu-mi poate spune,/ Nimeni nu ştie,/ De unde vine vântul/ Şi unde se duce.// Zboară de undeva/ Cât de iute poate,/ Nu pot ţine pasul cu el,/ Nici dacă alerg.// Dar dacă aş înceta să mai ţin/ Firul zmeului meu/ Ar pleca împreună cu vântul/ Pentru o zi şi o noapte.// Şi atunci când l-aş afla/ Oriîncotro ar lua-o/ Aş şti că vântul/ S-a pornit şi el într-acolo.// Atunci aş putea să le spun/ Încotro se duce vântul./ Dar de unde vine/ Nimeni nu ştie” („Vânt pe Colină”, A. A. Milne).

„Inima nu poate gândi un mai mare devotament/ decât cel de a fi ţărm pentru ocean –/ când arcul unui gest îl păstrezi neschimbat,/ parcurgând o nesfârşită repetare” („Abnegaţie”, Robert Frost).

„Şi paradisul şi calvarul/ într-un acelaşi loc – gândim – erau,/ asemeni, crucea lui Hristos şi pomul lui Adam./ În mine se-ntâlnesc cei doi Adam – Tu, Doamne, află-i/ spre mine căutând: şi-aşa cum faţa mi-e scăldată/ de-a primului sudoare, fie ca sângele celui de pe urmă/ să-mi învăluie sufletul” (John Donne).

„Această mână vie, acum caldă şi-n stare/ de cea mai sinceră îmbrăţişare, dacă ea ar fi rece/ şi în tăcerea de gheaţă a mormântului,/ în aşa fel ţi-ar bântui zilele şi ţi-ar înfrigura nopţile de visare,/ încât ţi-ai dori ca propria inimă să se golească de sânge/ ca în vinele mele iarăşi să curgă viaţa rumenă/ şi să ai cugetul liniştit – uite-o, aici este –/ o ţin întinsă spre tine” („Această mână vie”, John Keats).

„Când voci delicate se sting, muzica/ vibrează-n amintire,/ când se-ofilesc violete suave, miresmele dăinuie-n simţul de ele însufleţit./ Frunzele de trandafir, când risipită-i floarea,/ pentru culcuşul celui drag sunt strânse,/ aşa şi gândurile tale, după ce-ai dispărut/, fi-vor aşternut de odihnă dragostei înseşi” („Când voci delicate se sting, muzica”, Percy B. Shelley).

„Copilaşul Hristos este direct şi înţelept,/ El pune bătrânilor întrebări aflate – pentru toţi copiii –/ sub ape curgătoare, sub umbrele aruncate pe lacuri/ de arbori înalţi ce caută spre pământ, vârstnici şi noduroşi./ Descoperite numai ochilor de copil, negrăite –/ întrebări în care răsună o muzică gravă a singurătăţii./ Iar copilaşul Hristos continuă să întrebe/ şi bătrânii nu răspund nimic, şi cunosc/ numai dragostea pentru El” (Carl Sandburg).

„În zori, la amiază, în amurgul întunecat,/ Maria! ai auzit cântecul meu de slavă!/ În bucurie şi în suferinţă, în starea de bine şi în boală/ Maica lui Dumnezeu, fii cu mine pururea./ Când orele zburau cu intensitate/ Şi nici un nor nu ascundea vederii cerul,/ Ca nu cumva sufletul să-mi fie trândav/ Harul tău îl călăuzea spre ale tale, către tine;/ Acum, când furtunile destinului înnourează/ Misterios prezentul şi trecutul meu,/ Fie ca viitorul meu să răsară strălucitor/ Cu speranţe proaspete de la tine şi dinspre ale tale!” („Imn”, Edgar Allan Poe)

June 10, 2011

footprints in the sand...


http://youtu.be/J_AkJtOtjUc
Princess of Romania and Queen of Yugoslavia Maria (Mignon) and Princess Ileana of Romania
  • From Wikipedia - Maria of Yugoslavia (6 January 1900 – 22 June 1961): She was known as Mignon in the family to distinguish her from her mother. Her mother was Queen Marie of Romania, a daughter of Prince Alfred, Duke of Edinburgh, a son of Queen Victoria of the United Kingdom. Her maternal great-grandfather was Emperor Alexander II of Russia. Maria's father was King Ferdinand I of Romania. Through her paternal side she was also a great-granddaughter of Maria II of Portugal. ; Princess Ileana of Romania (5 January 1909 – 21 January 1991): On her tonsuring as a monastic, in 1967, Sister Ileana was given the name Mother Alexandra. She moved back to the United States and founded the Orthodox Monastery of the Transfiguration in Ellwood City, Pennsylvania, serving as abbess until her retirement in 1981.
  • Footprints in the sand poem (image source

June 8, 2011

Psalm


ca un foc ce luminează înainte de a arde
e dragostea Ta
apă ce satură setea înainte de a ţâşni
din abisul încordat ca o unică strună

e acoperişul plutind
peste prima cărămidă a casei

trezirea înainte de aţipire
cuvântul ce precede litera
învierea dinainte de moarte

pătimirea celui care orbeşte privindu-Te
nu are-n urmă nici o cădere

June 6, 2011

Raţiune şi instinct

Raţiune şi instinct

Mihai Caragiu
Publicat în ziarul "Lumina de Duminică", 5 Iunie 2011

Încercând a se preciza deosebirea (de ordin ontologic, nu doar biologic, spusese Blaga) între om şi animal, de cele mai multe ori opiniile, venind dintr­o multitudine de direcţii ale cercetării şi reflecţiei, converg spre a sintetiza imaginea omului după tiparul ei clasic, ca o fiinţă conştientă şi raţională, indiferent dacă implicaţiile acestei idei pot fi orientate teoretic într­un sens minimalist sau, dimpotrivă, maximalist. În cartea "Tous les chiens, tous les chats", Konrad Lorenz afirma: "Metodele noastre de studiu genetic, care pleacă în mod necesar de la nivelul inferior, ne permit să discernem cu claritate domeniul propriu al omului, desăvârşirea etică şi raţională, care n-a existat niciodată în lumea animală. Această desăvârşire se detaşează deasupra fondului comun de caractere şi capacităţi, pe care astăzi, încă, omul le împărtăşeşte cu animalele superioare".
În "Semnificaţia metafizică a culturii", Lucian Blaga arată că omul există "altfel" decât celelalte făpturi, care, împreună, reprezintă un singur tip ontologic, adică "există" în unul şi acelaşi fel: întru imediat şi pentru securitate. Omul, însă, constituie un alt tip ontologic, singular în univers, modul său de a exista fiind "întru mister şi revelare". Pentru împlinirea acestui destin cu mize în transcendenţă, în măsura în care devine conştientă de chemarea sa proprie, această fiinţă unică "e în stare să renunţe, câteodată, chiar până la sacrificiul de sine, la avantajele echilibrului şi la bucuriile securităţii".
Spre deosebire de om, credea Blaga, animalul îşi limitează ambianţa, fiind cu atât mai adaptat "pe orizontală", cu cât e mai specializat organic la acest cadru restrâns al vieţii sale, uşor de reperat în toate amănuntele sale. Adaptarea animală de acest tip funcţionează ca o lege prin care e ca şi când, de la un punct încolo, "mediul îşi creează fiinţa". Lumea omului se deschide însă în alt orizont, acela al fiinţei care îşi creează ea o "lume", actul creator uman fiind opusul adaptării orizontale. Creaţia vizează restaurarea imaginii lumii, umanizarea ei după un ideal al frumosului şi al binelui de sorginte transcendentă.
Dacă gândim, însă, omul şi animalul numai în termeni de opoziţie, în "alb şi negru", riscăm să abstractizăm în mod nepermis realitatea, eludând mesajul unic al experienţei de viaţă, prin care adevărul ni se poate da în concreteţea şi în evidenţa sa de netăgăduit. Animalul ca "opus" al omului e o imagine cât se poate de nereală "in vivo". Psihologic, schematizarea respectivă rezultă dintr-un transfer de însuşiri negative asupra "celuilalt", operaţie prin care omul îşi afirmă o identitate străină de dinamica dialogică a vieţii şi, chiar fără să-şi dea seama, părăseşte cadrul concepţiei creştine despre unitatea creaţiei, regăsibilă în comuniune şi în reciprocă dăruire. Că omul poate comunica efectiv şi iubitor cu o făptură necuvântătoare e o puternică evidenţă de viaţă. Creând animalul, desigur că intenţia lui Dumnezeu n-a fost să ofere un model negativ asupra a ceea nu trebuie să fie omul. Dumnezeu nu aduce la viaţă repere negative.
La orice nivel, scara ierarhiilor existenţiale din viziunea creştină se cere interpretată în sensul slujirii paradoxale, de sus în jos, astfel încât natura se cuprinde ea însăşi în raza de responsabilitate şi de dragoste a fiinţei umane, aspirând, în chip tainic, la o viaţă umanizată. "Animalele crescute în mijlocul oamenilor se umanizează ele însele într-o anumită măsură, capacităţile lor mentale se ascut şi dezvăluie aspecte nebănuite” (Mihai Cociu).
Cercetătorii au dovedit la unele animale superioare existenţa unei gândiri non-verbale, similare la nivel incipient cu schemele logice proprii gândirii non-verbale umane, aşa cum au fost ele relevate, de pildă, în studiile făcute de Jean Piaget referitoare la dezvoltarea mentală a copiilor. Astfel - până la un punct - animalul e capabil de învăţare, de a imita, şi mai ales de plăcerea de a imita gesturile umane (relaţia dintre formă şi fond fiind în acest caz, încă, o necunoscută inefabilă).
Fiind contrară materialismului, concepţia creştină, care aşază în centrul ei realitatea sufletului, n-o întemeiază pe aceasta cauzal în determinismul cerebral. Este adevărat că într-un univers strident deviat de la traiectoria Binelui, asistăm la un fel de inversare a raportului dintre corp şi suflet, astfel încât un număr limitat de funcţii cerebrale "par" a explica şi susţine viaţa. Aceste funcţii slujesc, în principal, organismului fizic şi adaptării lui agresive la mediu. În această stare de anormalitate generalizată diferenţa dintre om şi animal se estompează, iraţionalul devenind o manifestare generală a firii căzute, şi nu o caracteristică proprie doar animalului. De altfel, relaţia între ceea ce denumim îndeobşte raţionalitate şi acea instinctualitate pe care omul preferă să i-o atribuie exclusiv animalului e, văzută în profunzime, ca o relaţie de similaritate în ceea ce priveşte semnificaţia lor ultimă, ţinând deopotrivă de latura raţională şi de cea instinctuală. Scientismul, ca produs agresiv al raţiunii, a fost descris de unii filosofi (J. Ladrière) ca fiind marcat de caracterul său strict operatoriu şi local. Se exercită într-o lume gândită ca închisă între pereţii calculului şi nu priveşte dincolo de ea. "Operatoriu" şi "local" este însă şi instinctul, care nu priveşte dincolo de orizontul său imediat. În ambele cazuri se manifestă o orbire, fiind vorba de o eludare a informaţiei esenţiale, de natură spirituală. E adevărat, în cazul instinctului se poate vorbi de o orbire "necesară", menită să-i garanteze acestuia ascuţimea, rapiditatea de reacţie. Operaţionalitatea ia locul autenticei raţionalităţi, expresia conştiinţei integrate.
În cazul omului însă, lucrurile se complică. Plăsmuit de Dumnezeu ca o coroană a creaţiei, el a primit mult şi are de dat mult. Din păcate, îl vedem adesea îndepărtându-se constant din direcţia cugetării esenţiale, cum ar fi gândul la moarte, dăruit de Dumnezeu ca o posibilă sursă de metanoia.

June 3, 2011

Filosofia de la izvoarele Liturghiei


Filosofia de la izvoarele Liturghiei

de Florin Caragiu 
(text apărut în ziarul "Lumina de Duminică", Nr. 20 (288), Anul VII, 22 Mai 2011, rubrica "Religia, filosofia şi ştiinţele în dialog", p. 12)

Se împlinesc zece ani de la apariţia în limba română (Deisis, 2001) a traducerii remarcabilului volum "Experienţă şi Absolut (Pentru o fenomenologie liturgică a umanităţii omului)", avându-l ca autor pe filosoful creştin francez Jean-Yves Lacoste.
Făcând parte din seria de discursuri comprehensive ce-şi propun să traducă în termenii universalităţii filosofice şi/sau ştiinţifice realitatea şi semnificaţiile religiei, pentru a le transpune în modernitate (în acest caz, avem de-a face cu un discurs fenomenologic-existenţial cu mize antropologice), această carte merită, după socotinţa noastră, şi nu numai, o menţiune aniversară, fiind una din acele lucrări care nu-şi epuizează odată cu trecerea timpului sugestiile înnoitoare pentru gând şi pentru viaţă. Autorul desfăşoară o fenomenologie liturgică şi argumentează strălucit caracterul chenotic al unei antropologii creştine. Cu "Experienţă şi Absolut", publicată pentru prima dată la Paris, în 1994, a fost marcată o reuşită, de dată relativ recentă, a dialogului dintre teologia creştină şi filosofie, în câmpul culturii occidentale, nu fără implicaţii pentru o mai bună aşezare în ecuaţia integrală a omului, a funcţiei cunoaşterii ştiinţifice. Cu privire la aceasta, ne referim cu precădere la reflecţiile ample şi minuţioase consacrate criticii experienţei, întreprinsă dintr-o perspectivă complexă. Filosoful francez a luat în calcul mari repere filosofice ale Occidentului (Heidegger, Hegel, Nietzsche, Husserl) şi, cu un stil care aminteşte de răsucirea de flacără a limbajului lui Heidegger, s-ar putea spune, fără exagerare, că a executat un slalom de maestru printre acele obstacole ale gândirii (ţinând de cuget şi de limbaj, deopotrivă), care pot fi comparate ca efect cu o calcifiere a spiritului şi cu o pierdere a capacităţii lui naturale şi sănătoase. Numai graţie acesteia, ca printr-un sistem intact de artere, vene şi capilare, se poate propulsa sângele intuiţiei specifice, cu o fluiditate ce e opusul trombozării şi sleirii conceptuale.
În căutarea inefabilei "diferenţe specifice" a conceptului creştin, rod al unei comprehensiuni simpatetice vii, nicidecum al explicaţiei dizolvante reducţioniste, Lacoste îşi propune să regândească noţiunile fundamentale ale filosofiei, introducând termeni noi, complicând sistemul clasic de identităţi şi diferenţe, producând noutate în primul rând la nivel de limbaj, pentru ca luminarea rostirii să atragă ea însăşi, la o viaţă aparte, ideea. Astfel, cuvântul "liturghie" a fost preluat din întrebuinţarea lui curentă (cu înţelesul de cult) şi transformat, totodată, într-un concept filosofic propriu-zis. Fenomenologia liturgică devine, aşadar, o sintagmă aderentă la miezul foarte specific al concepţiei creştine despre viaţă, cu rădăcini în practica duhovnicească.

Cuvânt despre cerul creştin, cel de dincolo de "văzduh"

Distanţa luată în raport cu raţiunile şi dispozitivele conceptuale ale filosofiei religiei (fie că e vorba de reducţia antropologică a religiei la sentiment, ca în cazul lui Schleiermacher, sau la teorie, ca în cazul lui Hegel) şi, totodată, în raport cu sacrul de tip necreştin (acea "lume" de deasupra pământului sugerată de Heidegger, care nu e totuşi "cer" şi care e marcată de ateism ontologic şi de păgânism existenţial), această distanţă a fost marcată lexical tocmai prin termenul de "liturghie". Se remarcă faptul că extensiunea termenului de "religie", generalitatea foarte vagă a acestui înţeles, îi poate fi fatală cugetului ce reflectează asupra identităţii creştinismului. Dincolo de un grad de abstractizare, creştinismul ca idee specifică nu se mai lasă cuprins în sfera nedeterminată a unor termeni foarte generici, ci este chiar exclus din acel loc "al tuturor şi al nimănui". Foarte atent la nuanţe, mişcându-se deopotrivă cu rigoare teoretică şi cu intuiţia infinitezimală a concretului, Lacoste a teoretizat reperele unei antropologii chenotice, plecând de la două teme fundamentale, cărora le corespund cele două mari secţiuni ale lucrării: I. Omul şi locul său; II. Experienţa fundamentală. Referindu-se la relaţia omului cu lumea, fenomenologia şi existenţialismul au avut un cuvânt puternic de spus în ceea ce priveşte ideea de aprioricitate a experienţei mundane, a stării de aruncare în lume şi întru moarte, pe care o trăieşte omul ca pe ceva dat lui, în chip iniţial şi în amonte de etic. Aceasta este logica facticităţii, prin care, chipurile, se dezvăluie structuri fundamentale ale experienţei, aşa cum apar ele întotdeauna, pretutindeni şi tuturor. Autorul distinge, însă, între ceea ce-i iniţial şi ceea ce-i originar. Există, spune el, o fenomenologie mai adâncă a originarului, care trimite spre ceva mai adânc decât orizontul imediat, iniţial. Opunând fenomenologia originarului celei a aparenţei iniţiale, Lacoste se referă, în acelaşi timp, la "ne-locul" liturgic, aproape în opoziţie cu locul mundan. În chip aparent contradictoriu, se afirmă însă că liturghia deţine secretele topologiei, interpretarea liturgică interzicând disocierea ruinătoare dintre suflet şi trup. Astfel, locul liturgic este definit, prioritar, în mod calitativ, ca fiind unitatea euharistică dintre suflet şi trup.
Semnificaţia "ne-locului" liturgic e adâncită în dezbaterea din capitolul "Liturghie şi deposedare", trăgându-se următoarea concluzie: "Omul poate supravieţui atunci când sunt desfăcute legăturile care-l unesc cu lumea, atunci când nimic nu mai e cu adevărat la dispoziţia omului şi orice fel de împropriere devine cu neputinţă de gândit" (p. 221).
Se purcede la o critică liturgică a conceptelor, cum singur autorul spune, care pune sub semnul întrebării ideea de cunoaştere cu semnificaţia ei eshatologică absolută aşa cum apare ea la Hegel. Se pune întrebarea: Poate fi "posedat" adevărul prin cunoaştere? Răspunsul e, fireşte, negativ. În aceeaşi ordine de idei, filosoful întreprinde o critică a experienţei religioase naive, care riscă să uite că "eshatonul nu este la dispoziţia noastră" şi, în acest sens, nu poate fi posedat după voinţa şi regula omului.

Omul privit de Dumnezeu

Antropologia desfăşurată în orizont eshatologic se întemeiază pe Revelaţie şi îşi asumă chenoza, cu încredinţarea că omul învaţă să se bucure în smerenie, lăsându-se "privit de Dumnezeu" mai degrabă decât manifestând dorinţa să privească el - înălţând capul într-o direcţie sigură - către Acela... Unul dintre fragmentele finale ale cărţii e grăitor pentru tonalitatea fundamentală în albia căreia curge muzica lăuntrică a textului: "E prea devreme pentru ca întrebarea privitoare la om să se organizeze pur şi simplu ca o anthropologia gloriae, şi prea târziu pentru ca lumea şi pământul să deţină condiţiile întregii fericiri. Bucuria paradoxală care se naşte în smerire este, poate, atunci, tonalitatea fundamentală a experienţei pre-eshatologice. Omul reconciliat este, în ciuda lui Hegel, încă la distanţă de viitorul său absolut. Şi, în ciuda lui Nietzsche, omul dezîmpropriat şi smerit nu este redus la nimic, şi nu se reduce pe sine însuşi la nimic, ci trăieşte acum din împlinirea viitoare a făgăduinţelor lui Dumnezeu. Omul surprinde ceea ce are el cel mai propriu atunci când alege să stea în faţa lui Dumnezeu. Teza poate fi acum precizată: vom spune, deci, că omul îşi articulează în modul cel mai exact identitatea atunci când acceptă să existe după chipul lui Dumnezeu, Care a luat asupra Sa smerirea, atunci când a acceptat să existe în mod chenotic" (p. 245).

June 1, 2011

The economy's organic... Keynes vs. Hayek


http://youtu.be/GTQnarzmTOc
Fight of the Century: Keynes vs. Hayek Round Two
Arguing against the top-down, central-plan approach, Hayek emphasizes the centrality of the person:
``The economy's us, we don't need a mechanic
Put away the wrenches, the economy's organic''
Click CC for closed caption!

Florin Caragiu - Copilărie (poem de 1 Iunie)


sub luna cu vărsat de vânt între casele de paiantă
îşi lasă dâra un cântec din viitor:
scoţi din ţărână cărţi, te laşi întrebat, înconjuri
în maşini de superviteză şcoala primară.

ca o lecţie din care nu se-nţelege
decât un rând, şi acela pătat de cerneală, eşti gata
să fii inscripţionat în lemnul cu ochi verzi
din care copiii fac leagăne pentru adulţi.

te-ai folosit de toate, însă darul s-a stins
în sânii de nisip destrămaţi, pentru că omul e mai mult
decât el însuşi şi carnea lui e plină de fante
prin care trec cuvintele lumii

Florin Caragiu