July 30, 2011

The arrow with an "apophatic tip": St. Gregory the Theologian

In St. Gregory the Theologian's view on design, the perceived harmony/order of the world establishes an iconic resonance - in which the image of God within the human person, entangled with the harmonious iconicity of the Creation (represented by a beautifully elaborated lyre, suggesting the participative dimension) generates an immediate, instinctive feeling of spiritual clarity that transcends the dianoetic reasoning, and which might be construed as an arrow with an "apophatic tip":

"No one seeing a beautifully elaborated lyre with its harmonious, orderly arrangement, and hearing the lyre's music will fail to form a notion of its craftsman-player, to recur to him in thought though ignorant of him by sight. In this way the creative power, which moves and safeguards its objects, is clear to us, though it be not grasped by the understanding. Anyone who refuses to progress this far in following instinctive proofs must be wanting in judgment. But still, whatever we imagined or figured to ourselves or reason delineated is not the reality of God." (On God and Christ, Oration 28 sect 6, St. Vladimir's Seminary Press, p. 41; image source)

July 29, 2011

Grand Duchess Elizabeth Feodorovna


http://youtu.be/-CuxDWLfzQY
Grand Duchess Elizabeth Feodorovna of Russia / Princess Elisabeth of Hesse and by Rhine
"I was seized with horror. They were singing the prayer: 'Lord, save your people!'" (Ryabov - the Bolshevik assassin). See the document Murder of the Grand Duchess Elizabeth compiled by Archimandrite Nektarios Serfes.

July 28, 2011

Walt Whitman – Un copil a spus: Ce este iarba?

Walt Whitman – Un copil a spus: Ce este iarba?

(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)

Un copil a spus: Ce este iarba?, aducându-mi-o cu mâinile pline;
Ce aş putea să răspund copilului?... Nu ştiu mai mult decât el ce este...

Presupun că trebuie să fie steagul dispoziţiei mele, ţesut dintr-un material verde, plin de nădejde.

Sau cred că e batista Domnului,
Un dar parfumat şi memento dinadins aruncat,
Purtând numele posesorului undeva prin colţuri, ca să putem vedea şi remarca şi să spunem: a Cui?

July 19, 2011

Rachmaninoff: an iconographic journey


http://youtu.be/6nslZmvphDs Bogoroditse Dyevo Raduisya
Rachmaninoff's Vespers, Op. 37, Movement No. 6 - Rejoice, O Virgin
Estonian Philharmonic Chamber Choir directed by Paul Hillier

July 15, 2011

The contingent universe

Here, William Lane Craig sketches an argument from contingency. To show that the universe does not have a necessary existence in itself, the conceivability of worlds that are totally different is used.



In my opinion, the argument can be adapted straightforwardly to a multiverse setting - once we view the multiverse ensemble as a family of universes depending on a a finite (albeit large) number of "parameters", and as such, being "models" of a language dealing with finitely many physical categories - this makes the multiverse cosmology a "cosmology with parameters".

July 9, 2011

A night at the Garments Theater


Please find below the presentation included in the program distributed to the audience at the symphony played at the Garments Theater, right at the center of the Post-Lapsarian Lands.



So that people may remember. Without being Creation, the Big Bang points towards Creation. Uncomfortable with Big Bang, some are eager to adopt the theory of multiverse: indeed their philosophical position offers them only one choice - embrace extreme multiplicity - which is ironical. However, this multiplicity may be just as damaging to their agenda since it has the opposite effect: the play of Big Bangs becomes a recurrent-prayerful theme in a Symphony pointing towards Creation and the unfragmented Logos behind it. Now, again and again, listen and pray.


http://youtu.be/W2qW6fOtAMY
Beethoven - Symphony No. 5 in C Minor (1) 
Image source

July 5, 2011

Singing the map of a heart


http://youtu.be/SMZUhY-RPi0
Ana Moura - Mapa do Coração (Lyrics)
A hesychast view: a true "theory of everything" should be (in) the heart.

July 3, 2011

Prof. univ. dr. Virgil Ciomoş : "Scurte note la apofatismul creştin. De la discurs la imagine"

Scurte note la apofatismul creştin. De la discurs la imagine

Prof. univ. dr. Virgil Ciomoş
Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj
Revista "Sinapsa", Nr. 8/2011, pp. 49-54

Distincţia dintre apofatism şi catafatism este destul de notorie pentru a insista asupra ei. Ea încearcă să răspundă, în esenţă, exigenţelor – paradoxale – ale teologiei creştine. Căci, într-adevăr şi pe de-o parte, nimeni nu l-a văzut pe Tatăl, pe de alta, însă, Iisus Hristos constituie tocmai chipul său. Există, aşadar, un apofatism al paternităţii, după cum există şi un catafatism al filiaţiei. Cum se vede, dificultatea teoretică – proprie oricărui paradox – revine la a asuma faptul, vădit contradictoriu, mărturisit de către tradiţia creştină, care afirmă că invizibilul a devenit, totuşi, vizibil, că, prin întrupare, Logosul însuşi a luat astfel un chip, chipul Tatălui. O problemă teoretică îşi găseşte rezolvarea printr-un act practic, acela – „scandalos” – al întrupării Celui fără de trup.
Procesul de integrare a semnificaţiei acestui unic eveniment în reflexia teologică şi filosofică postcreştină s-a petrecut destul de lent şi a trecut prin numeroase momente critice, adesea conflictuale. Două au fost, credem noi, obstacolele principale ce trebuiau surmontate de majoritatea gânditorilor primelor secole ale erei noastre. Primul pretinde să se facă distincţia dintre simpla manifestare a lui Dumnezeu – cea care poartă, în mod generic, numele de „teofanie” –, şi, respectiv, revelaţia propriu-zisă a lui Dumnezeu. De cele mai multe ori, spiritul antichităţii greco-romane L-a asimilat pe Iisus Hristos cu un nou avatar, adică cu o nouă manifestare a Divinităţii, mai reuşită, poate, decât celelalte, dar situată mereu în registrul creaturii, ca Întâiul Fiu (făcut, iar nu născut). Arianismul primelor secole este, în context, una dintre cele mai elocvente mărturii ale acestei serioase dificultăţi. Cel de-al doilea obstacol rezidă în contaminarea teologiei creştine cu idei specifice neoplatonismului târziu – mai ales, cu cele ale lui Proclus –, din perspectiva cărora, discursul teologic – al cărui „obiect” este Dumnezeu însuşi – nu poate depăşi calea negativă. Fiind „situat” dincolo de fiinţă sau de ceea ce noi ne imaginăm prin aceasta, Dumnezeu nu poate permite decât două tipuri de discurs: cel pur negativ – ale cărui predicate sunt negate printr-un perpetuu a- privativ –, respectiv, cel hiperbolic – ale cărui predicate sunt dincolo de orice predicat – hyper-: Dumnezeu nu este bun, nu este drept etc., El este dincolo – hyper- – de bunătate, de dreptate, de vreme ce, aceste din urmă predicate nu pot fi cuprinse în discursul teologic decât în măsura în care au un sens deja cunoscut, adică pur uman. E tocmai tipul de discurs pe care Meister Eckhart se amuza să-l livreze colegilor lui, teologi.
Ce mai rămâne, atunci, din teologie? Un simplu amuzament? Dacă orice discurs teologic relevă de şi se limitează la natura noastră umană, căci Dumnezeu nu are nevoie de teologie (i.e. de teologia noastră) pentru a se cunoaşte pe sine însuşi, urmează că – în calitatea ei de discurs al creaturii – teologia însăşi ar trebui fie să tacă pur şi simplu, fie să nege, într-un al doilea moment, tot ceea ce afirmă în primul. E ceea ce se cheamă a fi un discurs care „afirmă” în mod secund, adică prin denegaţie: îl negi pe „Dumnezeu” doar în măsura în care îl reduci mereu la predicatele tale umane, tocmai pentru a-I restitui, în acest fel, propria-I demnitate, supra-umană. Cât de diferit este, însă, un astfel de discurs de acela al ateului? Şi care ar putea fi, în cele din urmă, obiectul teologiei, de vreme ce Dumnezeu nu e un obiect şi nici măcar un subiect, de felul acelora pe care suntem noi capabili să le definim?

July 1, 2011

În deschisul privirii (Revista "Verso", Dosar "Dan Damaschin")

În clipa când Gretchen a văzut trandafirul şi-a amintit totul, iar uitarea în care a ţinut-o legată vraja rea s-a destrămat. Gretchen porneşte iar în căutarea lui Karl, pentru a-l salva din locul unde a fost închis. Acela e ţinutul zăpezii, închisoarea minţii glaciale, unde trandafirii sufletului nu înfloresc.
Acest scenariu, în care recunoaştem feeria parfumată pe care a creat-o Andersen scriind „Crăiasa zăpezii”, se aude cum e trezit la viaţă de răsunetul paşilor poetului, călător în intermundii. L-am numit pe Dan Damaschin. De ce „Crăiasa zăpezii”?... Motivul e simplu: pentru că de aici se vede trandafirul.
A fost apreciat ca un autentic poet al morţii. În tradiţia romantismului german, moartea e aducătoare de lumină. Din perspectiva morţii, lucrurile au şansa să capete cea mai vie claritate. Atunci abia ele sunt cuprinse în deschisul rilkeean al privirii.
Dan Damaschin reia marile simboluri naturale cu impact metafizic spontan, cum sunt: trandafirul, spinul, oul, gălbenuşul-flacără, clepsidra, auzul, neauzul, cântul, mila, ochiul fără pleoape, arcaşul, săgeata, umbra, oglinda, oglinda în care nu se piaptănă nimeni, părul întunecat, scânteia, aştrii...
Ce face el cu aceste puteri ale naturii care apasă întotdeauna misterios pe sufletul poetului, însetat de transcendenţă? Dan Damaschin le primeşte. Primeşte imaginea cu smerenia de a nu-şi reprima înfiorarea. Nu o consideră mai puţin puternică decât este sau are intenţia să fie ea, din prima clipă. Astfel, starea de spirit rămâne cea care conservă culoarea şi prospeţimea unei asemenea apariţii în câmpul poetic.
Totul arată atât de viu, încât începe să se audă, să devină muzică. Prin auz, lumea se purifică şi se transfigurează metafizic. Auzul măsoară intensivul, calitativul. Între auzul rigid, ca un „gât de lup ce nu se-nturnă” şi cel descătuşat lupta se dă între moarte şi viaţă. Orfismul poetului e evident în ceea ce priveşte regimul imaginii, impregnate de forţa care o face să răsune şi să consune.
Capacitatea de a primi fără rezerve marile simboluri cu care încă ne poate impresiona natura aminteşte de demersul poetic barbian, chiar dacă Damaschin nu scrie în manieră încifrată. Asemănarea constă în ceea ce critica numeşte uneori „deschiderea cu univocitate” a unui text poetic.
În această accepţie, cuvântul e considerat tainic şi indefinit din momentul apariţiei lui, ca o epifanie a denotaţiei. El poate comunica prin sine, fără ajutorul conotaţiei, înainte aşadar de a fi prelucrat într-un lanţ de multiple combinări şi purificări conotative. Denotaţia însăşi vine din origine, din lumea esenţelor. Perspectiva e aurorală; din start lumea apare cu înţelesuri restaurate şi inepuizabile, neatinse de uzura timpului.
Astfel, această poezie ne-a putut dărui din nou trandafirul.

Florin Caragiu
(text apărut în revista "Verso", Anul 6, Nr. 96, Mai 2011, "Dosar Dan Damaschin", p. 17