February 28, 2012

"a very real thing which may be called the love of humanity"...

Those thinkers who cannot believe in any gods often assert that the love of humanity would be in itself sufficient for them; and so, perhaps, it would, if they had it. There is a very real thing which may be called the love of humanity; in our time it exists almost entirely among what are called uneducated people; and it does not exist at all among the people who talk about it.
A positive pleasure in being in the presence of any other human being is chiefly remarkable, for instance, in the masses on Bank Holiday; that is why they are so much nearer Heaven (despite appearances) than any other part of our population.
I remember seeing a crowd of factory girls getting into an empty train at a wayside country station. There were about twenty of them; they all got into one carriage; and they left all the rest of the train entirely empty. That is the real love of humanity. That is the definite pleasure in the immediate proximity of one's own kind. Only this coarse, rank, real love of men seems to be entirely lacking in those who propose the love of humanity as a substitute for all other love; honourable, rationalistic idealists. (G. K. Chesterton, Tremendous Trifles/Chapter XXII)

February 21, 2012

Two life-size mistakes

Chesterton about two life-size mistakes that locally appear to be "error-free"...

„The man who cannot believe his senses, and the man who cannot believe anything else, are both insane, but their insanity is not proved by any error in their argument, but by the manifest mistake of their whole lives.”
-- G. K. Chesterton - "Orthodoxy", Ch. II
Image source

Ice Age flowers

Interesting news: Flowers regenerated from 30,000-year-old frozen fruits, buried by ancient squirrels (Discover Magazine, reporting on the achievement of a team of Russian scientists led by David Gilichinsky).

February 16, 2012

Amazing tango flamenco


http://youtu.be/i4bbDQ8jVJI
Blanco-rojo-negro flamenco. 
Dancing: Carolina Scalas and Corrado Ponchiroli.

Florin Caragiu: "univers în expansiune"

stelele ce se-ndepărtează
au nevoie de noi

„fug de omul de ştiinţă”
– o veche glumă – îmi spui,
strecurând în pahar două cuburi de gheaţă

uneori adormim în rugăciune,
drepţi, ca nişte lumânări tot mai lungi,
întinse spre un candelabru ce se roteşte în noapte

căci numele Domnului e flacără ce nu consumă,
ci face lumânarea să crească, plămădind în trupul ei
ceara unor suferinţe învinse de o strălucire
ce ne apropie
_______________________________________________
Image Credits: NASA/ESA and Trinity Church, Antarctica

February 12, 2012

Florin Caragiu: În căutarea unităţii

În căutarea unităţii
de Florin Caragiu
(text apărut în ziarul "Lumina de Duminică", secţiunea "Lumina cunoştinţei", rubrica "Religia, Filosofia şi Ştiinţele în dialog", 12 Februarie 2012)

Cunoscut susţinător al unei relaţii de comuniune între teologie, filosofie şi ştiinţă, prof. Alexei Nesteruk ne-a oferit într-una din cărţile sale, elocvent intitulată „Lumină de la Răsărit”, câteva dintre reperele acestei sinteze pe care autorul a văzut-o posibilă în spiritul principiului creştin ce guvernează adevărul, identificat – în duhul Tradiţiei – ca fiind „euharistia”, extinsă la rang de principiu gnoseologic ca o împărtăşire a tuturor din Logosul atotcuprinzător. [1]

1. De la moarte la înviere

Teoria structurilor disipative, formulată de Ilya Prigogine, ocupă un spaţiu larg în studiul rezervat problematicii timpului în ştiinţă şi în filosofie, din volumul amintit. Această teorie e axată pe ideea de co-evoluţie, tradusă în context ca o dependenţă reciprocă între macrosisteme şi microsisteme. În măsura în care ele cooperează, devin deschise şi se dezvoltă împreună. Sistemele închise sau izolate, cu o slabă deschidere spre exterior, dimpotrivă, mor. Deschiderea, însă, e generatoare de stări de non-echilibru. Paradoxul, văzut de Prigogine, este acela că starea de non-echilibru creează organizare prin alterarea structurii vechi şi asimilarea noutăţii, în urma unui efort de a învinge inerţia. „Punctele critice” fac posibile salturile calitative. Spiritul însuşi se comportă ca un sistem disipativ, guvernat de schimbare, chiar dacă dureroasă. Dialectica Cruce-Înviere se arată aici implicată. [2] „Spiritul, el însuşi, este, neîndoielnic, cea mai mare şi cea mai complexă structură disipativă din univers şi cel mai mare creator de fluctuaţii (adică dezordine creatoare de noi apariţii). Omul ţine în mâini germenii unei noi geneze”. [3] Referindu-se la specificitatea Big Bang-ului, Roger Penrose a dedus de aici apariţia creaţiei ex-nihilo, fără a putea trage însă concluzii şi asupra mecanismului ei ontologic de funcţionare.

February 2, 2012

Olhos Negros


http://youtu.be/C1zhsg-2YCc
"Olhos Negros", Maria Ana Bobone, Miguel Capucho, Josè Fontes Rocha 
Clube de Fado Ano 2008