June 29, 2012

Poezie şi Suflet

Poezie şi Suflet
de Florin Caragiu
Revista „Sinapsa”, Nr. X/2012, pp. 47-52

Estetica filosofică întemeiată creştin are în centrul ei o filosofie a participării, sub auspiciile căreia apare afirmat cu putere rolul activ al subiectului în constituirea imaginii lumii şi chiar în ceea ce priveşte modificarea de tropos ontologic. Starea subiectului e răspunzătoare de variaţiile acestei imagini. La rândul ei, orice imagine exterioară trimite spre un conţinut interior. Totul se întunecă sau se luminează, e văzut sau perspectivat într-un mod sau altul, şi chiar devine efectiv după calitatea mediului subiectiv în care realitatea se încorporează. Există mai multe văzduhuri şi mai multe anotimpuri, în aceeaşi zi. Raportul dintre subiect şi obiect reprezintă o coordonată fundamentală a gnoseologiei poetice, care nu poate gândi lumea fără să o raporteze la o stare de spirit. Totuşi, din aceeaşi perspectivă creştină, se poate aprecia că poezia, prin ceea ce face, depăşeşte subiectivismul şi solipsismul, prin faptul că pseudorealitatea, aceea care se constituie după cădere, e şi un fenomen obiectiv. Una dintre marile enigme ale vieţii, valorificată poetic, se află cuprinsă într-o suită de întrebări, după cum urmează. Cum sunt posibile căderea, naşterea pseudorealităţii, dintr-o greşeală a simţirii şi a voinţei? Cum e posibilă constituirea unei întregi lumi care nu mai reflectă adevărul? De ce eroarea nu rămâne la nivelul de eroare mentală şi se obiectivează? De ce gramatica generativ transformaţională, prin care se rosteşte o halucinaţie coerentă, deşi în fond teribil de inconsistentă, ajunge să cuprindă în sfera sa de influenţă referentul? De ce lucrul se mişcă după gândul păcătosului şi nu rămâne alipit în chip dezvăluit de Logos? De ce natura nevinovată se strică? Ce este, de fapt, materia care îi apare astăzi omului de ştiinţă o existenţă teribil de misterioasă?
Cerul s-a întunecat. Existenţa cu adevărat reală, originară, de sorginte cerească, e ca şi când dispare, Ea devine o idee, o ficţiune pentru omul căzut. Materialismul e trăit ca o evidenţă. Omul simte altfel pentru că şi lumea din afară îi apare altfel, mult înstrăinată, cu o faţă schimbată, desfigurată, anihilată de moarte. Acţiunea efectului asupra cauzei se resimte din plin. Aceste fenomene nu numai că acoperă adevărul prim, dar induc cu putere convingeri contrare.
Dubla orientare a participării, posibilă în sens materialist sau, dimpotrivă, spiritual (dar, mai ştim ce e spiritul?...) e generatoare de contradicţie. Adevărata contradicţie se desfăşoară la nivel afectiv, nu mental. Logic, se pot formula idei distincte, se pot argumenta linii de idei contrare, ceea ce nu implică în mod necesar contradicţia. La urma urmei, un argument poate fi mai convingător decât altul. Raţional, putem discerne răul de bine. Numai că după logica sentimentelor totul se întâmplă altfel. Participarea, înţeleasă ca o investiţie afectivă majoră, nu doar că îşi favorizează şi îşi propulsează obiectul ei de interes, dar îl vede „altfel”, îi schimbă chipul, în sens amăgitor, adesea acoperitor de adevăr. Părelnicia domină clipa. Răul şi binele se confundă. Şoapta păcatului promite fericirea şi lumina. Aceasta este contradicţia afectivă, o menghină în care mintea este torturată şi, prin urmare, tinde să-şi cedeze prerogativele.

June 27, 2012

Timp şi Eternitate

 

Timp şi Eternitate
Florin Caragiu, Bucureşti
Mihai Caragiu, Ohio Northern University
Revista Sinapsa, Nr. X/ 2012, pp. 147-150

Una dintre afirmaţiile lui Henri Bergson, care avea să-i preocupe intens pe psihologi, este disocierea făcută de acesta între inteligenţă şi instinct, în context instinctul fiind înţeles ca un mod primitiv de manifestare a intuiţiei vii. Intuiţia uneşte spiritul cu materia prin intermediul valorii vitale. Între Dumnezeu şi Logosul-Limbaj se mişcă Duhul Sfânt, Dătătorul de viaţă. Instinctul, a spus Bergson, este mişcarea pe liniile de atracţie ale simpatiei. „Dacă această simpatie ar putea să-şi extindă obiectul şi să reflecteze asupra sa însăşi, ea ne-ar da cheia operaţiilor noastre vitale” [1]. Bergson s-a arătat convins că inteligenţa şi instinctul sunt orientate în două sensuri opuse, „una spre materia inertă, celălalt spre viaţă” [2].
Inteligenţa scoate la iveală un anumit secret al operaţiilor fizice, dar despre viaţă ea nu ne poate aduce o cunoaştere adevărată. „Ea se învârte împrejurul vieţii, luând din afară cel mai mare număr posibil de vederi asupra acestui obiect, pe care-l atrage la sine în loc de a intra în el” [3]. Intuiţia, însă, spre deosebire de raţiunea neempatică, este cea care, după Bergson, ne conduce în interiorul însuşi al vieţii. Bergson defineşte intuiţia ca pe un „instinct devenit dezinteresat”, un instinct „conştient de el însuşi, capabil de a reflecta asupra limitelor actuale, dar şi a posibilităţilor lui nelimitate, capabil de a reflecta asupra obiectului său şi de a-l extinde în mod indefinit” [4].
Înţelegem de aici că intuiţia este partea bună din instinct. Din acesta, ea tinde să reţină mai degrabă lumina călăuzitoare a simpatiei, în timp ce elimină antipatia, care reprezintă un fel de armă a instinctului orb. Miezul luminos al instinctului a fost dintotdeauna simpatia, atracţia spre comuniune vitală, la care participă trupul şi sufletul deopotrivă. „Dintre toate tezele literaturii bizantine, fireşte că cea mai pur bergsoniană e aceea a împărtăşaniei mistice, ca nouă metodă de cunoaştere opusă analizei” [5]. Bergson crede în succesul unui efort de a purifica instinctul, prin intuiţie, ceea ce extinde în mod indefinit aria de motivaţie a instinctului însuşi, se poate spune, o dată ce el devine, în primul rând, reflexiv, capabil de selecţie.

June 26, 2012

Sergiu Celibidache şi vocaţia serenităţii

Sergiu Celibidache şi vocaţia serenităţii
Florin Caragiu - Revista Ramuri, Nr. 6/2012 

Centenarul Sergiu Celibidache (n. 28 iunie 1912) este sărbătorit în ţară ca un eveniment cultural de prim rang. Format nu doar ca muzician, dar şi ca filosof şi matematician, Celibidache a fost unul dintre marii dirijori ai lumii, apt să pună în mişcare o subtilă filosofie a muzicii, născută din dansul sobru al baghetei. Şef de orchestră la Filarmonica din München, românul cu o ascensiune fulminantă avea să conducă marile ansambluri simfonice ale Europei, cu un mod al său de a da viaţă partiturilor considerat unic, şi nu de puţine ori pricinuitor de controverse.
Publicarea volumului al patrulea din Arhiva de înregistrări Celibidache ne-a prilejuit întâlnirea cu varianta live a recviemului de Mozart. Comentatorii de specialitate au văzut în aceasta o performanţă ce conduce, s-a spus, dincolo de oricare din interpretările date aceleiaşi partituri, prin sentimentul dominant de serenitate a detaşării, pe care Celibidache a ştiut să-l smulgă tăcerii, făcând, cu ajutorul sunetelor, din lumea umbrelor aproape o lume fără umbră. Ce face cu exactitate Celibidache: stă şi ascultă, iar muzica se întâmplă pur şi simplu. Astfel de comentarii au prefaţat difuzarea recviemului în interpretarea concepută de dirijorul român, prin canalele media din ţară şi din străinătate. Şi aceasta e şi concluzia cvasiunanimă ce s-a desprins ascultând varianta Celibidache a testamentului muzical mozartian, o concluzie pe deplin concordantă, de altfel, cu concepţia despre interpretarea muzicii afirmată răspicat de dirijorul însuşi. Se ştie că acesta nu admitea ideea de interpretare, de lectură multiplă a partiturii.

June 24, 2012

minunea

Dumnezeu te învaţă ce-i înălţarea
chiar pe când cazi.

se pogoară atât de repede şi atât de adânc în tine,
încât surprins de iuţeala picajului
simţi că sui cu o viteză uluitoare.

şi dorul după salt te macină şi te răstoarnă –
şi pe loc îţi dai seama
că totuşi te prăbuşeşti şi lumea o dată cu tine.
şi, în neputinţa ta, cu adevărat nu mai vrei
decât să fii prins de Cel ce luminează abisul.

June 23, 2012

hotarul iubirii



"Toate lucrurile care se arată ca încălcând Legea dumnezeiască, acestea toate au alunecat, neîndoielnic, afară de hotarul iubirii"

Sf. Chiril al Alexandriei

(image source)

contemplare şi despătimire

Parintele Ghelasie Gheorghe


"Idealul de a ajunge la zisa contemplare este o dorinţă a multora, dar până nu se ajunge la despătimire, nu se câştigă taina harică"

Părintele Ghelasie Gheorghe

June 17, 2012

asta e realitate sau poveste?

n-ai îmbătrânit tu,
a crescut lumea.

copiii se-aprind aşa de uşor –
încep să se bată în joacă,
apoi se lovesc
şi plâng de-a binelea,
dar mereu le trece
când un lucru vechi
le apare nou
şi un pic micşorat.

vor să le spui des
dacă e realitate sau poveste
ce-aud,
să ştie cât să apese pământul,
ca să nu se desprindă
tocmai la ora gustării.

convalescenţă


priveşti pe geam un balon auriu
scăpat de un copil în văzduh.
n-ai voie să mergi.
boala e o poveste în care Dumnezeu
îţi spune despre viaţa Lui
una şi alta.

îl asculţi cu palmele lipite –
doi siamezi ce nu vor să se despartă.

îi spui şi tu multe:
te ascultă
cum ţi-ar împlini dorinţele
într-un loc neştiut de nimeni,
care aşteaptă
să-ţi trăieşti viaţa până la capăt.

June 13, 2012

Ercília Costa - Fado De Lisboa


http://youtu.be/zk-xpTvhqEI
Ercília Costa (Costa de Caparica, 1902 - 1985)foi uma actriz de revista, compositora e fadista portuguesa. Foi a primeira fadista portuguesa de projecção internacional, a primeira a fazer uma digressão no estrangeiro”(pt.wikipedia.org)

June 9, 2012

răspuns



suferinţa nevinovatului te chinuie:
topeşte gândul –
e un vulcan care erupe şi tu, pe marginea lui,
ai de ales dacă fugi din calea lavei,
sau rămâi şi te faci una cu ea.
Dumnezeu nu e un instrument,
nici o explicaţie –
te-nvăluie cu neînţelesul
pe care numai dragostea îl poate cuprinde,
matern,
răspunzând unui gângurit,
sau unui gest ce prinde contur,
înainte de a-i afla noima.

June 3, 2012

Adrian Lemeni: “Spaţiul - realitate a comuniunii”

Cotidianul LUMINA, 3 Iunie 2012  - Lumina cunoştinţei
Religia, Filosofia şi Ştiinţele în dialog : 
Spaţiul - realitate a comuniunii 
Conf. dr. Adrian Lemeni
Spaţiul nu este neutru în raport cu viaţa, ci este un univers plin de semnificaţii date de conţinutul trăirilor împărtăşite în concretul existenţei.