June 27, 2012

Timp şi Eternitate

 

Timp şi Eternitate
Florin Caragiu, Bucureşti
Mihai Caragiu, Ohio Northern University
Revista Sinapsa, Nr. X/ 2012, pp. 147-150

Una dintre afirmaţiile lui Henri Bergson, care avea să-i preocupe intens pe psihologi, este disocierea făcută de acesta între inteligenţă şi instinct, în context instinctul fiind înţeles ca un mod primitiv de manifestare a intuiţiei vii. Intuiţia uneşte spiritul cu materia prin intermediul valorii vitale. Între Dumnezeu şi Logosul-Limbaj se mişcă Duhul Sfânt, Dătătorul de viaţă. Instinctul, a spus Bergson, este mişcarea pe liniile de atracţie ale simpatiei. „Dacă această simpatie ar putea să-şi extindă obiectul şi să reflecteze asupra sa însăşi, ea ne-ar da cheia operaţiilor noastre vitale” [1]. Bergson s-a arătat convins că inteligenţa şi instinctul sunt orientate în două sensuri opuse, „una spre materia inertă, celălalt spre viaţă” [2].
Inteligenţa scoate la iveală un anumit secret al operaţiilor fizice, dar despre viaţă ea nu ne poate aduce o cunoaştere adevărată. „Ea se învârte împrejurul vieţii, luând din afară cel mai mare număr posibil de vederi asupra acestui obiect, pe care-l atrage la sine în loc de a intra în el” [3]. Intuiţia, însă, spre deosebire de raţiunea neempatică, este cea care, după Bergson, ne conduce în interiorul însuşi al vieţii. Bergson defineşte intuiţia ca pe un „instinct devenit dezinteresat”, un instinct „conştient de el însuşi, capabil de a reflecta asupra limitelor actuale, dar şi a posibilităţilor lui nelimitate, capabil de a reflecta asupra obiectului său şi de a-l extinde în mod indefinit” [4].
Înţelegem de aici că intuiţia este partea bună din instinct. Din acesta, ea tinde să reţină mai degrabă lumina călăuzitoare a simpatiei, în timp ce elimină antipatia, care reprezintă un fel de armă a instinctului orb. Miezul luminos al instinctului a fost dintotdeauna simpatia, atracţia spre comuniune vitală, la care participă trupul şi sufletul deopotrivă. „Dintre toate tezele literaturii bizantine, fireşte că cea mai pur bergsoniană e aceea a împărtăşaniei mistice, ca nouă metodă de cunoaştere opusă analizei” [5]. Bergson crede în succesul unui efort de a purifica instinctul, prin intuiţie, ceea ce extinde în mod indefinit aria de motivaţie a instinctului însuşi, se poate spune, o dată ce el devine, în primul rând, reflexiv, capabil de selecţie.

June 26, 2012

Sergiu Celibidache şi vocaţia serenităţii

Sergiu Celibidache şi vocaţia serenităţii
Florin Caragiu - Revista Ramuri, Nr. 6/2012 

Centenarul Sergiu Celibidache (n. 28 iunie 1912) este sărbătorit în ţară ca un eveniment cultural de prim rang. Format nu doar ca muzician, dar şi ca filosof şi matematician, Celibidache a fost unul dintre marii dirijori ai lumii, apt să pună în mişcare o subtilă filosofie a muzicii, născută din dansul sobru al baghetei. Şef de orchestră la Filarmonica din München, românul cu o ascensiune fulminantă avea să conducă marile ansambluri simfonice ale Europei, cu un mod al său de a da viaţă partiturilor considerat unic, şi nu de puţine ori pricinuitor de controverse.
Publicarea volumului al patrulea din Arhiva de înregistrări Celibidache ne-a prilejuit întâlnirea cu varianta live a recviemului de Mozart. Comentatorii de specialitate au văzut în aceasta o performanţă ce conduce, s-a spus, dincolo de oricare din interpretările date aceleiaşi partituri, prin sentimentul dominant de serenitate a detaşării, pe care Celibidache a ştiut să-l smulgă tăcerii, făcând, cu ajutorul sunetelor, din lumea umbrelor aproape o lume fără umbră. Ce face cu exactitate Celibidache: stă şi ascultă, iar muzica se întâmplă pur şi simplu. Astfel de comentarii au prefaţat difuzarea recviemului în interpretarea concepută de dirijorul român, prin canalele media din ţară şi din străinătate. Şi aceasta e şi concluzia cvasiunanimă ce s-a desprins ascultând varianta Celibidache a testamentului muzical mozartian, o concluzie pe deplin concordantă, de altfel, cu concepţia despre interpretarea muzicii afirmată răspicat de dirijorul însuşi. Se ştie că acesta nu admitea ideea de interpretare, de lectură multiplă a partiturii.

June 13, 2012

Ercília Costa - Fado De Lisboa


http://youtu.be/zk-xpTvhqEI
Ercília Costa (Costa de Caparica, 1902 - 1985)foi uma actriz de revista, compositora e fadista portuguesa. Foi a primeira fadista portuguesa de projecção internacional, a primeira a fazer uma digressão no estrangeiro”(pt.wikipedia.org)