November 3, 2013

Carmen Caragiu: Beethoven si lupta artistului cu "apucaturile"...

"In facsimilele cu texte atribuite lui, aflate in procedura de autentificare, inca, Beethoven a spus un adevar imens, care trebuie retinut de toti, nu doar de specialistii in arta.
''Pentru prima data, in muzica se vede durerea, ea capata chip in plina lumina''. 
Esenta psihologiei artei raspunde la intrebarea : cum dai chip si expresie lucrurilor care nu pot fi traite ? Mai departe, intrebarea se complica : cum e posibil sa dai chip si expresie lucrurilor pe care in viata curenta constiinta e incapabila sa le retina, asupra carora refuza sa se intoarca ? Psihologia noastra curenta e scindata, asta-i clar, conduita ei e evitanta si instinctiv aversiva, in momentul unei optiuni. Reusita se bazeaza pe respingerea cu succes a ceva, pe un cistig de cauza. La acest nivel, omul interior se reduce la o schema de actiune, care-i o simpla directie sau directiva antiimaginara. Scopul sau obiectivul ia forma unui punct magnetic la orizont. Suntem trasi intr-acolo, cu ochii inchisi. Traim prin directie si printr-un fel de actionare mecanica. Aproape ca nu vedem si nu auzim. Tot ce nu trebuie sa existe din punct de vedere subiectiv se inchide intr-un cadru de obnubilare. In acest cerc de fier dirijat de reactiile sistemului nervos e prizoniera fara sa stie mintea noastra. Nu avem alternativa, practic, suntem minati de la spate, cu sirena urgentei. Numarul vietii noastre e 112. Beethoven sesiza aici tragedia fara maretie a unei '"interioritati facute ghem in sine"'. Tetania, continua tractiune a stressului sunt stari de fond, de aparenta normalitate pentru sistemul nervos perseverativ si razbatator. In aceasta conditie de automatism inveterat, putem vorbi de orbire, de racire a flacarii dragostei si a imaginatiei. Suntem practic un rezultat al nervilor intinsi, cu mintea transformata intr-un cablu prin care trece firul otelit al senzatiei in general de durere. Actionam, astfel, prin contraconditionare. Stam cu gindul fixat intr-un singur punct, punctul mort, chiar si cind nu mai putem face nimic. Pressingul e esenta acestei vieti, dar mai ales fadingul mental, clickul pe anulare aplicat aproape tuturor imaginilor din jur, pentru care nu avem timp. Unde-i amnezia inocenta, starea ingerilor, starea de har, o putem gasi oare undeva ? Citta-vrtti-nirodhah, oprirea virtejurilor mentale,''electro-liza'', menta sufletului , racoarea care impinge imediat de sub osul fruntii, potolind tensiunea fundului de ochi, cum sa putem accede la aceste stari de gratie psiho-fizica ? ''Menta-lul, esenta tare...'' Singura solutie,si dupa Beethoven, este arta , care poate insemna si viata traita cu arta. De ce ? Din capul locului,sa fim intelesi. Cine confunda starea de imersie in arta cu un fel de relaxare temporara a sistemului nervos se inseala profund. Sistemul nervos se odihneste in mod curent prin vis sau somn profund, dar visul e guvernat de aceleasi stari psihice cunoscute din viata curenta, oscilind intre atasament si aversiune. Nimic nou sub soare...Interpretare musculara a realitatii, as putea-o numi, axata pe tractiunea stressului in raport cu distanta fata de un obiectiv. Numai arta aduce cu sine o revolutie in raport cu aceste automatisme ce ne infesteaza. Citez din studiul semnat de mine ,Estetica si iconicitate, parte dintr-un volum colectiv interdisciplinar : ''Raul psihologic tine,in principal, de schemele de gindire subliminala ,fixe ca niste ticuri-ah, fixismul...- cu care acoperim realitatea implicata in, dar si organizata de propriile noastre trairi, idei,imagini si mai ales de cuvinte, indiferent daca e vorba de o existenta considerata buna sau,dimpotriva, rea, adevarata sau falsa. Realitatile divers concepute pot sa difere radical intre ele sub aspect ontologic, valoric etc., dar totusi, ca o fatalitate, schemele adinci de reprezentare si reactie ce li seasociaza tind sa ramina aceleasi, necorespunzatoare diferentei calitative dintre idei, o diferenta care e postulata,ce-i drept, cu ratiunea, dar care nu a fost asimilata si organic, la nivel de limbaj al reflexelor discrete, subterane, propulsate direct din tenebrele sistemului nervos. Schemele de reprezentare, asa refractare cum se exercita, sunt de domeniul atavicului ; e vorba, aici, pina si de cum simti si cum te misti, cum masori presiunea si sensul lumii cu inflexiunea timpanului, cu motricitatea miinii, cum implici mina in gindire,cum apuci lucrurile, cum pui prepozitia ...:e vorba, asadar, de APUCATURI, si inca, de apucaturi inveterate. El, artistul, nu se lupta niciodata direct cu ideile, lupta lui se duce cu "'apucaturile''. Desface scheme, nu idei valabile. Altfel spus, face sa traiasca o idee care, doar enuntata abstract, nu ar exista. Creeaza un fond muzical pentru a auzi ''eidosul'', esenta respectiva. Poststructuralismul, deconstructia in literatura (care-i cu totul altceva decit deconstructionismul filozofic) nu intimplator aduc in prim plan ideea de practica semnificanta. La urma urmei, poetul e o fiinta practica, incaltat cu cuvintele si cu lucrurile. El stie sa puna punctul pe i, cum sa calce pe prepozitii farasa striveasca existenta... Teoria, ca-n teorie, dar practica ne omoara..." Vorbim de obisnuinta, ca si cind asta ar fi realitatea. Indraznim ceva si mai grav ;: sa vorbim de ...normalitatea mortii ca extinctie definitiva, cu o nonsalanta uimitoare. Am auzit cu surprindere pe cineva spunind cam asa - Cind nu ne va mai fi teama de moarte, vom renunta de la sine la ideea de viata vesnica. De parca viata vesnica nu s-ar intemeia pe o infinit de complexa logica afectiva...De parca viata vesnica ar fi prelungirea veleitara a instinctului de conservare. Ei,bine, arta e singura care demonstreaza contrariul.  Aici trebuie sa ne ''abandonam'',pentru a trai, sa iesim din cercul vicios al conflictului dintre miscare si forma. Faptul ca practica artistica creeaza o realitate eficienta psihic spune multe...Spuneam ca orice obisnuinta incifreaza in sine, intr-o modalitate pre-analitica, un intreg mod de a gindi, ba mai mult, o credinta organica. Ea vehiculeaza nu numai scheme de actiune, ci si scheme de interpretare, deja. Cind refuzam sa filozofam, tocmai atunci lucrurile seapuca sa filozofeze ele in locul nostru, se interpreteaza singure in felul cum apar si sunt primite in intimitatea noastra cenestezica." (Carmen Caragiu, comentariu Facebook)