November 10, 2014

Florin Caragiu: Poezie și Sacru - Daniel Turcea

SURSA: florincaragiu.blogspot.com

În spaţiul românesc, Daniel Turcea rămâne un poet religios creştin demn de menţionat. În colecţia „Poeme de dragoste” (1982, Cartea Românească), toată simbolistica dragostei este creştină. Se vorbeşte de nunta mistică, de flacăra deasupra apei, de trupul ca vas al Cuvântului. Poemul „Arhe”, după cum a remarcat Eugen Simion, se remarcă prin simplitatea lui gravă: „Un singur lucru nu aflase/ că trupul poate să-i moară/ într-o amiază fără nume/ mâinile-i vor fi atât de grele/ încât până la frunte va fi o veşnicie/ de străbătut// era frumos, luminând/ cu inima curată, printre paseri, apa/ nu-i putea învălui trupul, focul/ nu-l putea îmbrăţişa, întunericul/ nu-i putea frânge raza privirii, veninul/ nu l-ar fi putut atinge/ el/ nu era vinovat”. 
În volumele „Entropia” şi „Epifania”, anexate onirismului estetic, Daniel Turcea meditează cu imagini luate din arsenalul matematicii (punct, linie, dreaptă, spaţiu pur, nemişcarea mişcării în spaţiu, sfere, catete, unghiuri bisecte, cuburi, îngeri matematici, roze spirale, curbe, verticale, timp al formei clare, Principiu, Linia Dreaptă, numere etc.) la înţelesul cuvintelor. Folosind cuvinte pentru a lămuri acţiunea Principiului, arată el, îţi dai seama că vorbeşti de contrariul lui: „Cuvintele sunt văi, sunt circuri, sunt zaruri”. 
În aceste volume, idealul elin al geometriei întâlneşte muzica şi plastica. Şi tot geometria îşi descoperă miezul ei creştin, care este crucea, o „esenţă medievală”: „Legile astea ale somnului se feresc de obiecte prea ascuţite/ Şi poate de aceea îmi plăcea secolul 16 cu un clavecin/ Singurele încăperi care se feresc de apăsarea limpede a piramidelor/ Şi mai târziu a maşinilor care şi acum joacă din plăcere şahul mecanic/ Deşi jocurile astea au ceva de ceasornice la care doar timpul diferă/ Şi totuşi, eleganţa şi nostalgia cadrilului/ Clavecinul este maxima tristeţe şi stăpânire de sine/ A mea şi a voastră, Doamnă/ În timp ce orga ne aşază împreună pe cruce/ Şi crucea e de asemenea vie/ Numai că nu poate vorbi/ De aceea Bach este miriapodul splendid al cicatricilor noastre gotice/ Şi numai mult mai târziu/ Einstein a înţeles că apa este adevărata sculptură” (Cubul Abdul).