April 9, 2015

Carmen Caragiu - despre Heidegger

O surioara cu care ma mandresc, scrie, si eu consemnez (ca sa nu se piarda nimic):
Pentru un filozof profesionist, reprezinta o impietate sa intri pe taramul gandirii lui Heidegger fara a cunoaste subtilitatile limbii germane si fiind strain de istoria filozofiei. Deci, aviz celor care se avanta sa pretinda in mod naiv un Heidegger explicat foarte pe inteles, ignorand sau nesocotind forma originara a limbajului sau. Cat priveste istoria filozofiei, trebuie sa stim cel putin ca filozofia existentialista s-a constituit ca reactie fata de metafizica de tip traditional intruchipata indeosebi in constructiile teoretice ale neokantianismului, vizand, explicit indrumarea reflectiei filozofice spre concretitudine, spre situatiile reale de viata ale omului. Bazele teoretice, temele si teoremele filozofiei existentialiste s-au conturat insa intr-o masura considerabila prin extinderea de catre Martin Heidegger a fenomenologiei husserliene la studiul existentei umane. Si aici, iar ne impotmolim in tentativa noastra de a-l prezenta sumar( oare se poate?) simplilor amatori de stiri filozofice pe unul dintre marii ganditori ai epocii noastre care s-au consacrat efortului de reconstructie a ontologiei. Ontologie, fenomenologie, ce-s alea? Sa ne apucam, asadar, sa facem un fel de istorie a conceptelor filozofice pentru necunoscatori in materie? Exclus, nu-i nici loc, nici timp. Ne rezumam aici la a arata ca fenomenologia critica psihologismul cu fundamentele lui de naivitate si credulitate. Fenomenologia afirma ca eul are o functie transcendentala CONSTITUANTA, nu ( mai degraba decat) reflectanta. E vorba de teoria constituirii, opusa teoriei reflectarii. Psihologia de regula naiva e lipsita de functie critica, fiind convinsa ca da, ce se vede aia e. Confunda realitatea cu intelegerea conceptelor, o intelegere provenind din utilitatea lor. Cum spunea Eco, psihologismul e confuzia intre realitate si o anumita intrebuintare a senzatiilor sau a cuvintelor. Se stie ca Eco a supus unei critici acide ideea de referent.

Implicatiile fenomenologiei sunt foarte largi, si aici ne referim la reflectiile despre realitate facute din interiorul stiintei actuale. Cursul Berkeley de fizica cuantica ( Eywind H. Wichmann) contine in sectiunea sa de debut afirmatia ca teoriile clasice( reprezentate de domeniul macroscopic) sunt teorii fenomenologice. Cand se considera miscarea unui ,, corp rigid" ca un intreg cele mai subtile amanunte ale comportarii sistemului sunt ignorate si nu se face nici o incercare de a considera toate aspectele situatiei. In acest sens imaginea lumii produsa de perceptii e mai degraba un construct mental, ceva foarte aproximativ, o forma limita a legilor mai cuprinzatoare si fundamentale ale mecanicii cuantice.

In relativ consens cu viziunea de mai sus, postmodernismul este cel ce va aduce in discutie toate iluziile sistemelor fixe de reprezentare. Deconstructionismul este mișcarea initiata prin interpretarea de catre Derrida a lucrarilor lui Martin Heidegger si a reprezentat un stimul puternic al manierei postmoderniste de a gandi. Derrida considera colajul/ montajul ca forma primara a discursului postmodern. Dar, iata, avem aici dat chiar miezul sau miza conceptiei de tip fenomenologic, care pune intre paranteze conceptul de realitate propriu-zisa.

Mai mult, o linie estetizanta a postmodernismului avanseaza judecata ca arta este imaginea maxim de reprezentativa a modului nostru general de a ne raporta la lume: printr-o selectie inconstienta a elementelor experimentand perceptii , elaborand reprezentari sau fiind antrenati in salturi ale imaginatiei, in puncte culminante ale raptusului creator, caz in care teoria fenomenologica a constituirii ia forma teoriei creativitatii. Omul este o fiinta selectiva si creativa, si se pare ca si natura este, chiar atunci cand e vorba de simplul act al perceptiei. Pornind de la aceste considerente, avem o sansa in plus sa intelegem mai bine de ce accentul pus pe proces, reprezentatie, intamplare si participare, ce descriu stilul postmodernist, dupa Hassan, in anumite conditii, cum a fost cazul lui Heidegger, nu pot fi straine de o profunda nazuinta de reconstructie a ontologiei. Notiunea de fiinta umana la Heidegger ( Da-sein, fiinta-aici, fiinta-in-deschis) e profund dezantropomorfizata. S-a putut vorbi chiar de antiexistentialismul filozofului german, in acest sens. Orice s-ar spune, omul e o bresa prin care s-a spart opacitatea universului. Universul se rosteste prin om. In masura in care vorbim, suntem vorbiti. Heidegger e departe de a idealiza situatia. El spune ca suntem ARUNCATI- IN -LUME, nu stim de unde venim, unde ne ducem, nu stim in burta carui Leviatan suntem inchisi. Facticitatea lumii, existenta ei ininteligibil imensa, absurda , intrucat cel putin aparent fiind ca si straina sau ostila vietii tradeaza absenta oricarui referential ontologic ferm al optiunilor axiologice, adica valorice. Si totusi Dasein-ul exista in deschis, in el continua sa creasca asteptarea, o stare pentru care trebuie sa fim pregatiti, va spune mai ales Heidegger mai ales cel din ultimele sale scrieri.

Cugeta Heidegger: ,, iesirea-din-ascundere" a fiintei nu e ceva ce tine de vointa mea proprie. Poetul nu-i comanda inspiratiei, el asteapta sa fie vizitat. Acelasi lucru il afirma Einstein cu referire la procesul inspiratiei stiintifice. Potrivit tezei fundamentale, in filozofia heideggeriana, finalitatea artei consta in a dezvalui, intr-o modalitate specifica, adevarul existentului( Das Kunstwerk eroffnet in seiner Weise das Sein des Seienden) . Este necesar, considera filozoful german, sa distingem clar trei domenii ale existentului: lucrul pur( blosses Ding) , utilul si opera de arta. Ustensilitatea lumii alimenteaza spiritul de consum care dincolo de un punct ,in dorinta individului de a stapani prin ,, constrangere" lucrurile( cazul invers fiind reciproca apartenenta) , distruge dialogul cu fiinta . Calculul , consumul, profitabilitatea imediata sunt criterii ale existentei utilitare, inautentice. Omul are o menire mai inalta: intr-un fel, el e responsabil pentru univers, mai inainte de a fi pentru el insusi. O idee cu originale si interesante implicatii este cea ascunsa in sintagma de notorietate ,,constelatia- omului-si-a -fiintei". Asta inseamna ca realitatea are tendinta sa devina co-vectoriala cu actiunile omului. O realitate supusa calculului si constrangerilor tehniciste este una care consimte... Mitul existentei agresate si al omului agresor este reformulat cu multa nuantare de Heidegger. Opera de arta vine pe lume , insa, ca dintr-un alt univers. E copilul asteptarii fidele. Universul se naste, e ca primul tipat. Aici, in poezie, lucrurile sunt subiecte, nu obiecte, si mai inainte de a fi pentru noi, sunt pentru ele insele. Ideea poarta numele de divizarea subiectului , a fost imbratisata de ontologia poetica heideggeriana si exprimata cu multa fidelitate de Jung , cand a vorbit de Philemon, de obiectivitatea psihicului. ,, Philemon si alte figuri ale fanteziilor mele m-au adus in fata intuitiei cruciale ca exista lucruri in psyche pe care nu eu le produc, ci care se produc de la sine si au viata lor proprie. Psihologic, Philemon reprezenta pentru mine intuitia superioara". Destul pentru azi. Despre alte aspecte, mult mai sofisticate, poate cu alta ocazie. Eu mi-am tinut cuvantul dat sa zic o vorba-doua despre Heidegger, pe care Vladimir Tismaneanu il admira ca pe Faust in lupta cu Mefisto.
Carmen Caragiu - via Facebook