May 21, 2015

Carmen Elena Caragiu (1965-2015) - Domesticirea. Câinele, eternul reper (II) - Domesticirea si tragedia cainilor fara stapan

O idee ce o consider de o mare importanta, formulata de Carmen intr-un comentariu:
"Ciinele este o fiinta foarte apropiata de om, din zorii istoriei l-a insotit pe om, domesticirea insasi fiind o tema cu mari enigme, incit cei ce o cerceteaza afirma ca apropierea s-a facut din ambele directii-dinspre om spre animal si dinspre animal spre om." (14 Septembrie 2013).
Carmen raspundea pe 15 Septembrie 2013: Domesticirea. Câinele, eternul reper...   si continua:
Trasaturile chipului domesticit constituie un fapt documentat, printre altii, de Darwin, in Variatia animalelor si plantelor sub influenta domesticirii. Ce aflam de acolo? Ca trasaturile tind sa fie mai mici, cu forme colorate, urechi pleostite, semnul pacii, al auzului ce se odihneste, cozi incirligate, semn de atenuare a incordarii dorsale, numai daca ne gindim ca de regula dusmanul vine din spate..., ceea ce determina sindromul retroincordarii...Cercetatorii mai zic ca astfel de trasaturi tind sa faca animalele copilaroase si atractive pentru oameni. Fenotipul domesticirii este o realitate nu doar data de la natura, ci mai ales activata in cursul interactivitatii om-animal. Personal, ma intreb; cum de nu se intelege, de ce nimeni nu aprofundeaza tragedia ciinilor fara stapin, fara hrana, adesea, suferind de foame, de frig, de spaime, de cosmaruri, de ura.. Ura e combustibilul tonusului incordat ca un arc in conditii de lupta. Un ciine lasat singur, parasit pe strazi e in pericol sa se salbaticeasca, precum orice alta faptura vie. Ciinii au nevoie de ingrijire, altfel, soarta lor risca sa devina mai rea decit moartea, deci, sa ne gindim la ce putem face pentru ei si din perspectiva aceasta... Dupa puterile fiecaruia, adoptia propriu zisa, nu doar de la distanta, ar fi cel mai bun lucru. S-A OBSERVAT CA SIMPLA EXPUNERE SUB PRIVIREA UMANA A UNEI CULTURI DE DROJDII determina o crestere accelerata a acesteia. Animalul realmente creste sub ochii omului, daca e observat cu dragoste... Iarna, cind pasarile cerului sufereau de foame, imi amintesc ca le-am intins o masa si le-am hranit. Intre vrabiile care veneau, printre alte feluri de zburatoare, era si una cu totul deosebita, alba-alba pe sub aripi si pe piept. Un alb ca zapada, dispus intr-o simetrie perfecta. Cum am vazut-o, mi s-a strins inima si am stiut ca frumusetea ei va fi pricina mortii ei. Era o frumusete creata parca pentru ochii omului,ce-si daduse jos camuflajul...Imi amintesc ca Tagore definise cindva frumusetea ca pe o expunere cu toata fiinta,ca pe ceva "mortal"...Asa a fost si pentru vrabiuta cu chip de alba ca zapada. Dupa o saptamina, nu a mai venit. Sigur o reperasera pradatorii. Ezra Pound scria tot despre o pasare ca desi doar o clipa a luminat-o soarele, pentru ochii nostri, totusi acea fulgurare a deschis in suflete vesnicia.