May 10, 2015

Recuperari Carmen Caragiu (1965-2015): Despre metasenzația artistică și trăirea estetică a unui fapt de viață sau de moarte

„Melancholia” de Petre Buciu, vecinul nostru de facebook. O compoziție interesantă pentru un începător. Sunt demne de reținut valorificarea eterogenității timbrale și dezvoltarea prin variațiuni care excelează prin climaxul decliv, un fel de crescendo în jos, suflat prin alamă cu cel mai grav acroșeu. Eterogenitatea timbrală e pusă în valoare prin faptul că peisajul vocii orchestrale, cu aspect de pânză di...fuză, evanescentă, e secționat de suflul aspru al alamei, ce trage o falie adâncă în corpul sonor suplu și visător al corzilor ce cântă la unison. Această secțiune de arteră centrală dă drumul la sângele melancoliei, care inundă totul, fără să murdărească nimic... Timbral, efectiv, se creează o culoare de contrast impresionant, un roșu întunecat ce lovește ochiul interior, dar care nu tulbură vederea. Muzica valorifică maiestatea fie și tragică a tempoului lent, amplitudinile mari, îmbrățișările prin evocare, și știm că evocarea înseamnă o paradoxală îmbrățișare a morții, a trecutului. În artă, stupoarea melancolică marchează simultan înghețul și dezghețul viziunii. Trecutul e în noi punctul mort, locul cel mai sterp al ființei, spunea Beethoven cel din facsimile. Aici trebuie însămânțată muzica, picătura miraculoasă a sunetului, sentimentul tonal. Nu există artă acolo unde nu există perspectivă inversă, înaintare cu fața spre ce se află înapoi. Durata sunetului muzical nu exprimă timpul, ci ieșirea din timp. A ține sunetul în durată înseamnă a trece prin moarte, concluziona același Beethoven, tot el afirmând că a executa o rotire completă înseamnă a te abandona. A te abandona înseamnă a părăsi logica luptei. A părăsi logica luptei - ceea ce nu-i un act de voință, ci de grație, arta însăși fiind grație - înseamnă a trăi indefinit, nu a muri, moartea fiind totuna cu viața condiționată. Vedem, dar, că sângele e liber să țâșnească, înțelegem că muzica ne ține în viață cu venele deschise, cu fiori reci pe pielița mâinii, și totodată că timpul de coagulare dispare, pentru că nu exista un sfârșit în curgerea înainte a muzicii, asemănătoare cu o curbură infinită. Să fim atenți cum înțelegem valoarea melancoliei ce saturează de frumusețe arta, să nu-i psihologizăm prea mult sensul. Ca estetician, dar nu mai puțin ca om, mă văd obligată să atrag atenția în acest sens. Arta depășește lumea senzațiilor psihologice așa cum le cunoaștem, și toți esteticienii responsabili nu încetează să opună emoția psihologică emoției estetice. Melancolia motivată extraestetic nici n-ar putea produce acel efect înfiorător de delăsare gravă pe care ni l-a transmis această bucată, Melancholia. Psihologii spun vrute și nevrute. În artă te adaptezi simultan la viață și la moarte, nu mai poate fi vorba de un răspuns negociat dat necesității sociale... Asistăm la un cu totul alt fenomen. Cu adevărat singura zonă a psihicului în care se poate cultiva tristețea este zona estetică. Prin recursul la distanțarea afectivă estetică, care în muzică, de pildă, ia forma temporizării și a legănării, prin care timpul săgeată e frânt, prin contemplație - fericită și îndurerată totodată - devine posibilă trăirea pozitivă a durerii, pe înțelesul oricui, melo-drama..., de ce n-am zice și așa. Putem caracteriza emoția imanentă artei ca fiind o senzație devenită „senzație a senzației”, plăcere a durerii, în virtutea unei detașări și totodată înălțări contemplative, denumind-o, pe drept cuvânt, „metasenzație”; „metasenzația”, a cărei existență absolut dezirabilă și controlabilă expresiv în cele mai fine amănunte nu mai cunoaște deloc minusurile și plusurile, maniile și depresiile, inhibițiile și compensațiile, într-un cuvânt: stările de conflict brut, specifice psihologiei extraestetice impure. Nu rezoluția psihologiei, imposibilă, în cele mai multe cazuri, ci rezoluția melo-armoniei posibilă practic în orice tonalitate afectivă - după cum muzica e liberă să-și trăiască „postludiul” în orice mod sau tonalitate, care poate deveni tonalitatea fundamentală, majoră sau minoră, tristă sau veselă, exaltată sau depresivă, este prioritar reprezentativă conceptual pentru a evidenția, cu specificul ei unic, trăirea estetică a unui fapt de viață sau de moarte. Aceasta a însemnat, în esență, abolirea contradicțiilor existențiale, a „marșa” funebru și bacovian... „În cele mai dulci cântece se deapănă cele mai triste gânduri”... Reușind să fie o rezoluție afectivă în toate tonalitățile, pozitive și negative, arta ne poate elibera astfel afectivitatea în chip exhaustiv și mistic. Muzica ambientală audiată cu această ocazie mi se pare excelentă pentru a ilustra, într-un eventual audiobook, poezia lui Mircea Ivănescu, poet nepereche. Îmi pare bine că d-na Liliana Dumitrache și-a dat like-ul pentru tânărul pasionat de tainele compoziției.

Carmen Caragiu (1965-2015) 

Consemnat de Florin Caragiu