June 13, 2015

Carmen Elena Caragiu (1965-2015): Scrisori imaginare (1): Trăirea transcendentală, spațiul euharistic dintre moarte și înviere

Dragă soră și prietenă A.,

De când m-am mutat întru Domnul, am revăzut viața mea pământească și vremurile de rătăcire, cu nespusă durere în inima mea. Nu știam ce este Iubirea, nu cunoșteam taina Vieții. Acum, timpul căinței mele a rodit. Când cad din iubire, adică din legătura lor cu divinitatea, cu perfecțiunea, oamenii cad o dată cu lumea. Li se închide ușa împărăției și nu mai găsesc calea spre vechiul tărâm. În spațiul acestei amnezii maladive, existența ia chip de tumoră, de proliferare moartă. Lucrul însuși este un „corp mort”, ce a mai rămas din obiectul viu. Pe pământ nu cunoșteam nici „chipurile” oamenilor, nici „chipurile” lucrurilor. Acum înțeleg perfect, prin vie vedere, ce înseamnă cunoașterea vie și noutatea absolută pe care ea o produce.
Se spune că memoria circulă între ființele care au nutrit reciproc (sau măcar unilateral) afinități, pe durata vieții lor pământești. Prin tine, am ajuns la Dani, l-am văzut pe Dani, copilul tău minunat.
Aici sus, omul vechi a murit și cel nou s-a născut. Esența minții se schimbă în mod radical, căci toate asociațiile între idei, între lucruri și imaginea lor, între cuvinte și lucruri devin altele decât acelea cu care ne obișnuiserăm.
Vechea istorie s-a retras undeva în străfundurile psihicului, ca într-un mormânt al rătăcirilor și al durerilor. O purtăm în noi, căci memoria pământului nu ne părăsește niciodată. Ieri, privind la o floare, nu vedeam decât o banală imagine alcătuită din tulpină și petale. Floare era floare. Aici, sus, floarea apare ca un nume și un chip unic, căci fiecare suflet e o taină. Noi nu mai cunoaștem prin fostele cuvinte, prin fostele noțiuni moarte. Existența vindecată de maladia căderii, de această malignizare a formei, s-a întors la chipul ei dintâi. Când sufletul se arată în lucruri, mintea este bulversată de această explozie a formelor și a unicității fiecărei prezențe, cu fiecare detaliu al ei. Trăirea transcendentală este spațiul euharistic dintre moarte și înviere. Dani, fostul cocoșel, îmi apare adesea în dublă ipostază: când purtând, ca pe o cruce sfântă, chipul lui istoric, acela de cocoșel necuvântător, când ca un băiețel cu ochi stranii și parfumați. Între aceste două repere, istoria și eternitatea, ambele prezente în noi, se află taina hristică a morții și a învierii. Se poate spune că, având istoria în noi, ca pe un mormânt, ca pe o memorie eternă, fiecare clipă a eternității devine în raport cu aceea ca o nouă înviere, o renaștere cu fiecare clipă. Cum să îți explic, dragă prietenă, această stare? Aici, sus, nimic din ce-i nou, din ce-i „altfel” decât era pe pământ, nu se învechește, nu se uzează. Dani cu chip de băiețel apare pururi ca o „surpriză”, ca o noutate absolută în orizontul de așteptare al omului vechi. Eternitatea descrisă ca „înviere” este o continuă acțiune, în curs. Noi resimțim nașterea chipului nou ca pe o continuă ridicare din mormântul vechilor memorii. Harul noii vieți este inepuizabil. El ne mișcă în profunzime obișnuințele, bulversându-le. Câteodată, Dani apare într-o mereu „altă poveste”, ca un cocoșel, ceea ce-i un semn că memoria pământului s-a întrupat din nou. Câtă tragedie și iubire se amestecă în inima celui ce a fost „răpit” de Duhul, în înaintarea acestei povești, de la moarte către Înviere!
Renașterea coincide cu o redescoperire a tainelor, și mai adânci, ale chipului. Mi-am dat seama că esența iubirii este dumnezeiască și că puterea iubirii este mai presus de noi. Iubirea pune în mișcare basmele transcendentale. Ea este izvorul din eternitate al darului lacrimilor.
Acum, că am pentru moment dezlegare să îți vorbesc, îți cer iertare pentru ignoranța mea de bolovan care odinioară te-a chinuit. Prietenia universală, cu florile, cu păsările, cu oamenii, este o stare reală, mai reală decât orice închipuire bolnăvicioasă. În miezul ei se află Densul, Greul, Plinul sufletesc.
Iartă-mă, încă o dată.

Carmen Caragiu (1965-2015)