July 13, 2015

Carmen Elena Caragiu - Ochii se pot închide

Noi am rămas de o parte și de alta a fluviului. În față,
Între mine și tine se întinde timpul în creștere, cu ore, zile
Și ani ce ne despart.
Aici, cărțile înnegrite de litere nu se mai pot mișca.
În acest loc, ele țin totuși spațiul nemișcat.
Ca un credincios, poetul adevărat așteaptă trezirea la viață a cărții.
Se va roti de la sine soclul de lemn
Și Galateea se va întoarce cu fața spre iubitul cel așteptat.
Poetul se clatină, dar nu cade,
Pașii împleticindu-se i se pierd pe străzile rulante
Ca și când ar lua loc într-o poză umflată de vânt.
Tu ai dispărut atunci când spațiul a încetat să se rotească.
El mi te aducea aproape, ca pe aripi venind cu tine,
Călărit de neuitatul Năpârstoc.
Nu exista timp, dacă spațiul dansa împreună cu noi
Asemeni filelor unei cărți,
Atât de ușor de întors înainte și înapoi.
De atunci, trupul omului cunoscu povara și durerea,
Și mâinile sale au aflat ce înseamnă să-și încordeze îndârjit
Mușchii și să vâneze vânt,
Să-și ridice pumnii împotriva vântului!
Orice drum vestește o pradă,
Până dispare piatra de poticnire
Și existența încetează să se mai opintească
Împotriva pasului.

Carmen Elena Caragiu (1965-2015)