November 29, 2008

Un poem cu numere transfinite

ALEFURI

predicţie
de Florin Caragiu

atunci când un păianjen îşi ţese plasa şi tu i-o rupi
o face din nou cu răbdare şi migală...
dacă o strici a treia şi a patra oară
o urzeşte la loc însă cu vizibile greşeli, dar dacă o destrami iarăşi
în mod repetat, începe să nu mai poată s-o facă,
trage nişte fire haotic prin aer de parcă ar fi uitat meşteşugul
şi ajunge să moară de foame

Cantor era convins că numerele transfinite
i-au fost şoptite de Dumnezeu
ştia că vor veni asupra lui necazuri
care îi vor adânci bucuria
Kronecker gândea că numerele iraţionale nu există

ajuns aici cauţi ceva care să te surprindă
un şir de infinituri ascunse după un titlu scris cu roşu,
deliberat inducător în eroare,
care nici măcar nu indică lucrul cel mai semnificativ:
puterea continuumului
inconsistenţa mulţimii tuturor mulţimilor
sau căldura libertăţii de a urma Adevărul
oriunde te-ar purta lumina descinsă

o imposibilă predicţie gravitând
în jurul punctelor limită

apariţiile tale îmi schimbă starea
la impactul cu ele întrebările trec de pe o orbită pe alta
se ating de vâlvătaia paradoxului care le vindecă

November 18, 2008

Premiul Templeton 2008. Geometrie Necomutativă. Consideraţii Teologice

Următoarea prezentare pe maginea Premiului Templeton 2008, este un fragment din articolul Problema Medierii. Geometrie Necomutativă. Consideraţii Teologice, de Florin Caragiu şi Mihai Caragiu. Versiunea finală va apare în Revista Sinapsa Nr. 3 (2008). Se înţelege că atât în gravitaţia cuantică cât şi în zona raportărilor ştiinţă-religie inspirate de dezvoltările recente în cosmologie şi mecanica cuantică există o varietate de puncte de vedere. Considăm că e folositor şi necesar ca cercetătorii ortodocşi români angajaţi în studiul relaţiei dintre ştiinţa şi teologie să fie informaţi despre dezvoltările importante pe plan internaţional, pentru a le evalua şi, eventual, dezvolta şi valorifica în spiritul tradiţiei creştin-ortodoxe. O serie de aspecte specifice abordării creştin ortodoxe au fost discutate in Partea I a articolului, “Problema Medierii în Raportul Creat-Necreat. Insuficienţa medierii prin scheme inteligibile”.


II. Geometrie Necomutativă. Consideraţii Teologice

1. Michal K. Heller. Premiul Templeton 2008

Premiul Templeton pentru Progrese în Cercetări şi Descoperiri privind Realităţile Spirituale se decernează începând din 1972. În prezent este, ca valoare monetară, cel mai consistent premiu care se acordă unei persoane pentru merite intelectuale, depăşind premiul Nobel. Laureatul Premiului Templeton pe anul 2008 este cosmologul şi preotul romano-catolic
Michal Kazimierz Heller, născut în anul 1936 în oraşul polonez Tarnów, profesor de filosofie la Academia Pontificală de Teologie din Cracovia, fiind totodată afiliat la Observatorul Vaticanului3. Cercetările sale recente în cosmologie explorează problema singularităţilor în teoria relativităţii cât şi modele de „geometrie necomutativă” în scopul unificării teoriei relativităţii cu mecanica cuantică.

În cele ce urmează vom încerca să prezentăm o selecţie a unora dintre lucrările şi ideile fundamentale ale lui Michal Heller. O vom face într-un stil descriptiv, înţelegând implicit că atât în gravitaţia cuantică cât şi în zona raportărilor ştiinţă-religie inspirate de dezvoltările recente în cosmologie şi mecanica cuantică există o varietate de puncte de vedere.

Fără îndoială, din punct de vedere teologic şi filosofic, demersurile lui Michal Heller pot fi plasate în contextul tradiţiei apusene, al unei metodologii ce sugerează un scolasticism modern, aplicat unui rafinat model ipotetic de unificare propus de o echipă de cercetători polonezi din care M. Heller face parte. Considerăm însă că e important ca cercetătorii creştin-ortodocşi români angajaţi în studiul relaţiei dintre ştiinţe şi teologie să fie informaţi cu acurateţe despre dezvoltările importante pe plan internaţional din cadrul acestui demers.

De asemenea, multe dintre ideile lui Michal Heller ar putea fi preluate, evaluate şi interpretate în spiritul şi tradiţia creştin-ortodoxă. Pentru o introducere din perspectivă ortodoxă în studiul raportărilor ştiinţă-religie, a se vedea cartea lui
Alexei Nesteruk (şi el cosmolog şi cercetător în fizica particulelor elementare, în cadrul Universităţii din Portsmouth) „Light from the East. Theology, Science, and the Eastern Orthodox Tradition”4.
2. Contribuţiile în Cosmologie

2.1. Perioada de început
Primele lucrări ale lui M. Heller vizează principiul lui Mach, potrivit căruia masa inertiala a unui corp este determinată de ansamblul tuturor maselor din univers. Principiul lui Mach a avut un rol istoric important în dezvoltarea teoriei generale a relativităţii5. În articolul său Mach's principle and differentiable manifolds, M. Heller arată că „modelele fizice pentru geometrizarea gravitaţiei care sunt fundamentate pe geometria varietăţilor diferenţiale nu pot respecta în întregime principiul lui Mach”6. Referindu-se la influenţa gândirii lui Mach asupra fizicii relativiste contemporane7, Heller remarcă faptul interesant (şi aproape paradoxal) că deşi programul lui Ernst Mach se poziţiona într-o extremă a pozitivismului, nu există teorii care să respecte în întregime principiul lui Mach şi care să nu incorporeze principii metafizice, inconsistente cu ideea de empirism.

În corespondenţa dintre Einstein şi Lemaître privitoare la constanta cosmologică se întreprinde o foarte interesantă analiză a unuia dintre momentele-cheie în istoria ştiinţei8. Einstein era ostil ideii de „Atom Primitiv” a lui Lemaître, considerând că acesta „sugerează prea mult creaţia”. Pe de altă parte, M. Heller argumentează că Lemaître, separând cosmologia de filosofie şi religie, „făcea distincţia dintre actul metafizic al creaţiei şi originea fizică a Universului”. Ulterior M. Heller va edita volumul „Lemaître, Big Bang, şi universul cuantic”9 care prezintă publicului „Universul în expansiune” – una dintre lucrările majore ale lui Lemaître. În 1981, publică împreună cu D. J. Raine cartea „Ştiinţa spaţiu-timpului”10, în care autorii prezintă dezvoltarea istorică a diverselor abordări matematice ale structurii spaţiu-timpului, pornind de la dinamica aristoteliană şi culminând cu frontierele teoriei relativităţii (aici incluzându-se, printre altele, gravitaţia cuantică şi posibilitatea depăşirii conceptului de varietate spaţio-temporală în teoriile cosmologice). Ideea de stochasticitate într-un context cosmologic intervine într-un articol11 publicat de M. Heller în cooperare cu J. Gruszczak şi M. Szydlowski în anul 1984, în care se arată că modelul de univers de tip Friedmann satisface o interesantă condiţie de maxim stochastic.

În 1986 apare cartea lui M. Heller „Întrebări pentru univers. Zece lecturi despre fundamentele fizicii şi cosmologiei”12. Problema timpului ocupă un spaţiu important în aceste prelegeri. Menţionăm aici lectura 4 („Timpul şi posibilitatea fizicii”), care discută printre altele problema cosmologică a „amalgamării” timpurilor locale într-unul global, lectura 8 („Frontierele spaţiu-timpului”, o temă la care autorul va reveni în numeroase rânduri, abordând-o cu instrumente matematice foarte rafinate), şi lectura 9 („Săgeata timpului-marea controversă”), în cadrul căreia cititorul este introdus în varii modalităţi în care asimetria timpului poate fi percepută: cosmologică, termodinamică, cauzală, informaţională şi radiativă (in aceeaşi prelegere este ridicată subtila problemă dacă aceste modalităţi „definesc asimetria temporală, ori numai o indică”). O altă carte de referinţă a lui M. Heller apare în 1992: este vorba de „Fundamentele teoretice ale cosmologiei. Introducere în structura globală a spaţiu-timpului”13, care apelează puternic la intrumente de geometrie şi topologie.

2.2. Colaborarea cu Sasin, Pysiak şi Odrzygozdz:
Modele de Geometrie Necomutativă în Cosmologie
Un moment cheie este dat de articolul „Structura necomutativă a singularităţilor în relativitatea generală”14, scris de M. Heller în cooperare cu W. Sasin. În această lucrare autorii utilizează un model de „geometrie necomutativă” pentru spaţiu-timp cu scopul de a rezolva anumite dificultăţi ce apar în modelele geometrice „clasice” vis-a-vis de singularităţi. Spre deosebire de modelul geometric clasic, modelul „necomutativ” reuşeşte să facă o distincţie structurală între singularitatea „iniţială” şi cea „finală” a modelului de univers. În anii următori aceeaşi temă este reluată şi dezvoltată. În acelaşi an Heller şi Sasin publică lucrarea „Modelul inchis Friedmann cu singularităţi iniţială şi finală văzut ca un spaţiu ne-comutativ”. În anul imediat următor, Heller, Sasin şi Lambert publică în Jurnalul de Fizică Matematică un articol15 în care se propune „o nouă schemă de cuantizare a gravitaţiei” în acelaşi context al spaţiilor ne-comutative, în care ideea de „grupoid” joacă un rol fundamental, definind versiuni ne-comutative ale ecuaţiilor lui Einstein. Interesant este că în cazul particular al unui câmp gravitaţional slab, sistemul dinamic necomutativ introdus în articolul amintit se descompune în două componente: ecuaţiile Einstein „comutative” ale relativităţii generale pe de o parte, şi ecuaţia lui Schrödinger (în varianta Heisenberg) a mecanicii cuantice, pe de altă parte.

În 1998, Heller şi Sasin arată16 că experimentele de tip Einstein-Podolsky-Rosen (o temă crucială şi intotdeauna fertilă în domeniul fundamentelor mecanicii cuantice) sunt o consecinţă naturală a abordării unificării „ne-comutative” a gravitaţiei şi mecanicii cuantice bazată pe ideea de grupoid. Metoda acestora este mult prea tehnică pentru a putea fi expusă aici însă în esenţă înlocuieşte cuantizarea spaţiu-timpului cu cuantizarea unei anumite algebre necomutative de funcţii pe un anume grupoid peste spaţiu-timp17. Cei doi autori arată ca la o scară mai mică decât distanţa Planck nu există distincţie între stările singulare ale universului şi cele nesingulare, speculând că singularităţile spaţio-temporale ar fi efectul unei anumite „tranziţii de fază” ce are loc la nivelul distanţei Planck, tranziţia făcându-se de la „lumea necomutativă” la „lumea comutativă” a spaţiului-timp guvernat de geometria clasică, cu singularităţi18. Ulterior, seria de articole avându-i ca autori pe Heller şi Sasin (cărora li se adaugă alţi doi cercetători polonezi, Leszek Pysiak şi Zdzislaw Odrzygozdz), şi având ca temă principală posibila unificare a gravitaţiei şi a mecanicii cuantice folosind metodele geometriei ne-comutative continuă, metodele matematice fiind rafinate şi explicitate19
2.3. Modelul „Necomutativ” de Gravitaţie Cuantică
al „Grupului Polonez” – în Context
Cercetările grupului Heller, Sasin, Physiak şi Odrzygozdz se încadrează în contextul gravitaţiei cuantice, domeniu în care se încearcă unificarea dintre fizica cuantică (ce descrie trei interacţii fundamentale: electromagnetismul, forţa nucleară slabă şi forţa nucleară tare) şi teoria relativităţii generale (care descrie a patra forţă fundamentală, cea a gravitaţiei). Exista două curente (orientări, ori abordări) majore în teoria gravitaţiei cuantice: „string theory” (apărută în ultima perioadă a anilor '60) pe de o parte, şi „LQG” („loop quantum gravity”), formulată în 1986 de Abhay Ashtekar de la Pennsylvania State University (interesant de menţionat este că în aceeaşi perioadă în care Ashtekar propunea LQG, matematicianul roman Dan Voiculescu iniţia teoria necomutativă a probabilităţilor, care constituie în prezent una din temele majore ale „mainstream”-ului cercetării matematice, şi la care M. Heller se referă într-unul din articolele scrise cu colaboratorii săi20).

November 15, 2008

Sfântul Grigorie Palama (1296-1359)


Sfântul Grigorie Palama
14 Noiembrie


Despre Sf. Grigorie Palama:
in Romana; in English





Pe pastorul Tesalonicului, cel prea vrednic
Si pe Luminatorul Bisericii cel prealuminat
Sa-l laudam in cantari dumnezeiesti;
Caci s-a aratat locas al luminii celei nepatrunse
Si daruieste luminare si har imbelsugat
Tuturor celor ce striga: Bucura-te, Parinte Grigorie!
(Acatistul Sf. Grigorie Palama, Condacul 1, glas 8 )

November 13, 2008

Pogorârea la iad

Pogorârea la iad

de Florin Caragiu

fascinaţi de vraja nimicului
am înghiţit moartea
şi ne-am dizolvat în propria umbră

nu mai putem umple cu trupul
distanţa dintre ochi şi inimă

întunericul tremură când ne privim
prin rănile transparente ale lui Iisus
pe care le-am scrijelit fără să ştim de ce
trezindu-ne în afara noastră

cu mâinile inerte aşteptăm
atingerea ce ne îmbracă pe dinăuntru
în cămaşa necusută

November 10, 2008

Florin Caragiu – "Antropologia Iconică", recenzie de Alexandru Valentin Crăciun

De pe blogul lui Florin Caragiu

Repere iconice în gândirea Părintelui Stăniloae
Antropologia Iconică – Florin Caragiu, Bucureşti, 2008

Apărută la editura Sophia la începutul acestui an (2008), cartea lui Florin Caragiu: „Antropologia iconică reflectată în opera Părintelui Stăniloae”, constituie una din rarele (până acum) abordări sistematice ale unor concepte-cheie din gândirea Părintelui Stăniloae, creând astfel premisele unei antropologii teologice a Persoanei. Noţiunile de chip (eikon) şi asemănare (homoiosis)[1] au fost dintotdeauna tributare contextelor teologice care le-au preluat şi îmbogăţit încontinuu, în încercarea de a lărgi orizontul hermeneutic cu noi şi noi valenţe. Astfel, aceste elemente definitorii ale persoanei (chipul şi asemănarea), urmau să capete implicaţii teologice dintre cele mai diverse, în registrele: ontologic, antropologic, gnoseologic, eclesiologic, iconologic şi istoric-eshatologic. Datorăm cărţii lui Florin Caragiu o privire de ansamblu asupra acestor deschideri, altminteri nu atât de „vizibile” la o primă lectură a operei Părintelui Stăniloae. Ca orice operă de mare sinteză (în tradiţia unui Maxim Mărturisitorul sau Grigorie Palamas), şi opera Părintelui Stăniloae, deşi tributară marilor contribuţii teologice şi patristice (Horia Roman Patapievici, altminteri refractar la valorile tradiţionale răsăritene, recunoştea în Stăniloae „un preot erudit, capabil să repete bine predania”[2]), gravitează în jurul misterului teologic al Persoanei. Or, iconicitatea este însăşi calitatea persoanei de a fi creată după chipul (eikon) şi asemănarea lui Dumnezeu, şi de a intra în comuniune (dialog, relaţie) cu întreaga creaţie.

Teologia persoanei („temă centrală în tot parcursul teologic al părintelui Stăniloae”[3]), conţine elementele unei antropologii pe care am putea-o numi iconice, împreună cu autorul acestei cărţi, pentru a reliefa caracterul relaţional (euharistic, comunitar) pe care persoana îl presupune. De altfel, în creştinism, persoana are întâietate ontologică în raport cu relaţia, pe care o instituie liber. În cazul omului, instituirea are loc mai ales prin limbaj. Într-o formulare destul de pretenţioasă aflăm că „pecetea iconică e potenţa limbajului verbalizat ca exprimare a persoanei umane” (Pr. Neofit)[4]. Mai simplu spus, caracterul iconic al persoanei se exprimă prin limbaj, acesta fiind modalitatea privilegiată a dialogului şi comuniunii. Dar persoana umană este trup şi suflet, trupul avându-şi propria lui iconicitate: „trupul fiind chip sau icoană a sufletului (care la rândul său e icoană a lui Dumnezeu), este cuprins în suflet ca în prototip, şi această cuprindere sau înrădăcinare dă unicitatea trupului”[5]. Asupra iconicităţii trupului (gestul iconic, ritualul de închinare etc.) merită menţionată contribuţia (originală şi tradiţională în acelaşi timp) a Părintelui Ghelasie de la Frăsinei, care vine parcă în completarea abordării Părintelui Stăniloae în legătură cu acest aspect.

Cum se poate defini iconicul? Dacă înţelegem chipul şi asemănarea (persoana şi relaţia) ca modalităţi de realizare (exprimare, actualizare) a comuniunii (koinonia) cu Dumnezeu, celelalte fiinţe umane şi întreaga creaţie (prin contemplarea raţiunilor divine sau transfigurarea liturgică a cosmosului), obţinem o perspectivă suficient de vastă pentru a defini iconicitatea ca trăsătură fundamentală a naturii umane. Este meritul incontestabil al lucrării de faţă de a pune în lumină aspectele atât de complexe ale iconicului pentru a sublinia importanţa acestui concept în contextul teologic şi antropologic actual. Faptul că gândirea Părintelui Stăniloae revelează o lectură a iconicului ca o categorie fundamentală a existenţei constituie o surpriză dintre cele mai plăcute. Astfel, triada Iconicitate-Adevăr-Comuniune defineşte în egală măsură pe Dumnezeu şi om, reflectând unitatea (iconică) dintre creat şi necreat.

Valenţele iconicului sunt relevante nu numai pentru om (în calitate de „chip al Sfintei Treimi” sau de „chip special al Logosului”) ci şi pentru creaţie în ansamblul ei. Dar în timp ce omul „are imprimat chipul lui Dumnezeu în fire după har şi participare”[6], creaţia necuvântătoare (cuvântul e pecetea iconicului) poartă în sine propria ei iconicitate: raţiunile de existenţă, pe care omul le contemplă în urcuşul său spre Înţelepciune. Aceste raţiuni „mediază” accesul omului la Dumnezeu, contemplarea lui Dumnezeu în creaţie (calea catafatică sau via affirmationis) fiind o etapă pregătitoare (premergătoare) a ascensiunii sufletului spre Dumnezeu.

Rezumând, reperele iconice, aşa cum ni le prezintă lucrarea amintită, se ramifică în şase registre deosebite:

(1) ontologic: lumea (cosmosul) este o imagine (icoană) a unui ansamblu de raţiuni divine ale Logosului. În acest sens putem vorbi despre lume ca „chip al Logosului”. E implicat aici şi aspectul antropologic: „relaţia fiinţei umane cu lumea se include în însuşirea ei de «chip» al Logosului divin, dat fiind că aşa cum Logosul este subiectul raţiunilor divine, aşa este omul subiectul raţiunilor lumii, create după modelul raţiunilor divine”[7]. Dar lumea este în egală măsură chip (icoană) a Sfintei Treimi, ca o oglindire întreită de lucrări: „Existenţa făpturilor este considerată ca Chip al Tatălui, minunata lor organizare ca o unitate în varietate ca Chip al Fiului, iar mişcarea sau viaţa lor ca Chip al Duhului Sfânt. În cele trei aspecte ale lumii se oglindesc şi lucrează cele trei Persoane ale Sfintei Treimi”[8]. Lumea (cosmosul) este această ordine modelată de raţiunile divine („ordine plasticizată”, în expresia Pr. Stăniloae), aflată într-o continuă aspiraţie spre desăvârşire prin asemănarea cu Logosul divin: „calitatea aceasta [de ordine dinamică – n.m.] n-ar putea-o avea lumea, dacă n-ar avea în ea ca temelie izvorul existenţei (Tatăl), dacă n-ar avea imprimată în ea Înţelepciunea dumnezeiască (Fiul) şi dacă n-ar fi în mişcare spre desăvârşire în asemănarea cu Dumnezeu (în Duhul Sfânt)”[9].

(2) antropologic (erminia treimică şi erminia hristologică): Sufletul este, pe de o parte, structurat treimic, iar pe de alta, reflectă prin contemplare chipul întreit al Dumnezeirii: „Numai prin aceasta este sufletul unul şi întreit sau Chipul Sfintei Treimi, pentru că a fost făcut pentru privirea (contemplarea – nota mea) nu a unui Dumnezeu unipersonal, ci a unui Dumnezeu, Unul în fiinţă, dar întreit în Persoane. (...) Chiar dacă nu priveşte conştient pe Dumnezeu ca Treime, sufletul este legat de Dumnezeu ca Treime. Treimea îşi întipăreşte, începând de la creaţie, neîncetat Chipul în suflet”[10]. O altă caracteristică a acestei asemănări-reflectări treimice în sufletul omului o constituie comuniunea om-Dumnezeu-persoane umane: „Omul se arată şi prin aceasta chip al Sfintei Treimi, ca persoană în comuniune cu persoanle divine şi cu persoanele umane”[11]. În ermineutica hristologică, omul este văzut ca „un chip special al Logosului”[12]. Elementul constitutiv menit să dea seama de această asemănare este însăşi raţiunea umană, legată de discursivitate şi dialog. Ea conţine în sine sensurile (raţiunile) tuturor lucrurilor din lume, după cum Hristos, Logosul sau Raţiunea divină, conţine în Sine raţiunile după care au fost create aceste lucruri.

Raţiunea umană poartă „amprenta” Logosului divin (Hristos) în om: „Fiul ne-a imprimat la creaţie raţiunea dornică să cunoască infinitatea fiinţei dumnezeieşti (...) şi ne-a făcut cuvinte ipostatice ca să exprimăm şi noi la nesfârşit faţă de Dumnezeu şi între noi cunoştinţa şi iubirea (...)”[13].

(3) gnoseologic: pentru gnoseologia teologică, lumea este o icoană, un chip sau un simbol, ceea ce reclamă un mod adecvat de raportare la ea. Ceea ce face cu putinţă cunoaşterea Logosului este chiar asemănarea. Pe de o parte, asemănarea lumii cu creatorul ei, pe de alta, asemănarea persoanei cunoscătoare cu acelaşi creator. Aceasta este însă o premisă „naturală” dar nu suficientă pentru a avea acces la Înţelepciune. Dacă puterea de căutare (aşa numitele „facultăţi naturale”) este sădită în om de Dumnezeu, descoperirea Înţelepciunii se face prin harul Duhului Sfânt, la capătul unui demers deopotrivă raţional şi ascetic. O dată purificată mintea prin asceză şi contemplaţie, are loc nu doar revelarea unui sens ci şi a unei intenţionalităţi divine în lucrul contemplat: „raţiunile lucrurilor nu stau în simpla lor calitate trupească, ci în revelarea unui sens spiritual, a unei intenţii divine (...), voia şi relaţia divină (intenţionalitatea divină – nota mea) care se vrea realizată prin mine”[14]. Aşadar, sensurile divine din creaţie sunt „o invitaţie la dialog” cu Cel care le-a pus acolo spre a fi contemplate în urcuşul minţii spre Dumnezeu.

(4) eclesiologic (comunitar, euharistic): mai presus de orice, Biserica este icoana lui Dumnezeu, prin faptul că exprimă comuniunea treimică. Comuniunea este deci un concept ontologic. S-a vorbit despre o ontologie eclesială[15], formulată în primele secole creştine de Athanasie, Grigorie de Nazians, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa. Aspectul eclesiologic implică dimensiunea comunitară a asemănării. Biserica este (în limbaj mistic) trupul euharistic al lui Hristos, iar credincioşii, mădularele acestuia. Aspectul eclesiologic este legat de cel cosmologic (universul însuşi este biserică), având o structură ierarhică: „toate părţile creaţiunii sunt legate într-o ierarhie simbolică, în care cele mai de jos oglindesc pe cele mai de sus; iar acestea pătrund în cele mai de jos şi le transfigurează. Această ierarhie este şi în om. Şi prin ea omul unifică toate în sine în mod desăvârşit când el se înalţă în Dumnezeu”[16]. În acest sens se poate vorbi (în buna tradiţie teologică a Sf. Dionisie Areopagitul şi a Sf. Maxim Mărturisitorul) despre o transfigurare liturgică a cosmosului ca aspect al eclesiologiei euharistice.

(5) iconologic: ca Logos etern şi fiu al Tatălui, Hristos e din veci „Icoana Dumnezeului celui nevăzut” (Coloseni 1, 15). „Hristos este icoana «naturală» dar şi «personală» a Tatălui. (...) El imprimă [sublinierea mea] trăsăturile modului său divin de existenţă filial în umanitatea sa şi în umanitatea tuturor celor ce cred şi-i urmează lui în Biserică” (Sf. Maxim Mărturisitorul)[17]. Premisa acestei „imprimări” o constituie însă întruparea, înţeleasă ca „unire ipostatică a celor două firi”: divină şi umană. Pentru ca Hristos să fie realmente icoana Tatălui, sunt necesare, după Ioan Ică jr., două condiţii: (1) identitatea sa naturală cu Tatăl şi (2) identitatea personală a umanităţii sau „trupului” lui Hristos cu Logosul divin[18]. Ce relaţie există atunci între tip (icoană) şi prototip? Diferite substanţial, fiind naturi heterogene, prototipul divin şi imaginea sa iconografică, au identitate în baza asemănării lor formale. Există o prezenţă reală a lui Hristos în icoana sa, dar e de natură relaţională. Icoana „este” Hristos, dar nu prin unire ipostatică ci relaţional, în baza asemănării lor formale[19].

Omul este şi el chipul (icoana) lui Dumnezeu. Pe baza acestei asemănări („după chip” iar nu după natură) a putut avea loc evenimentul Întrupării, care constituie îngemănarea naturilor divino-umană într-un singur ipostas (persoană): „Dacă conştiinţa dogmatică afirmă adevărul icoanei în funcţie de întrupare, ea e condiţionată prin creaţiunea omului după chipul lui Dumnezeu, prin structura iconică a fiinţei umane. Fiul lui Dumnezeu nu se întrupează într-un element străin, eterogen, ci regăseşte propriul său chip, sau chipul al cărui arhetip este El însuşi. (...) În Hristos, chipul uman şi arhetipul dumnezeiesc se unesc într-un singur ipostas”[20].

(6) istoric-eshatologic: aici întâlnim schema chip-adevăr înţeleasă ca unitate şi continuitate între planul uman (istoric) şi cel divin (veşnic). În exprimarea sintetică a Sf. Maxim Mărturisitorul: „Lucrurile Vechiului Testament sunt umbră (skia), cele ale Noului Testament sunt chip (eikon), iar cele ale stării viitoare sunt adevăr (aletheia)”[21]. Pentru părinţii greci (cu excepţia tradiţiei origeniste) chipul (eikon) e la fel de real ca şi aletheia[22]. În consecinţă, chipul şi adevărul se află într-o unitate care nu le separă dar nici nu le confundă: „Tipul [chipul – n.m.] şi adevărul, conform schemelor mai generale ale unităţii dintre natural şi supranatural, catafatic şi apofatic, creat şi necreat [istoric şi eshatologic – nota mea], sunt împletite între ele şi nu pot fi despărţite, după cum nu pot fi divizate nici adevărurile sensibile şi noetice, simbolice şi spirituale”[23]. Perspectiva istoric-eshatologică aruncă o lumină interesantă asupra realităţii chipului. După cum remarca Zizioulas, noţiunea de chip-eikon la Părinţii greci este adesea greşit „citită” (ermineutica filosofică): pentru Platon, adevărul chipului este nu în viitor, ci în trecut. De aici justificarea anamnezei ca demers contemplativ, menit să asigure „conectarea sufletului la lumea fixă a ideilor”[24]. Or, pentru părinţii greci, „perfecţiunea nu aparţine stării originare a lucrurilor[25]”. Eshatologia creştină leagă iconicitatea de cea de a Doua Venire a lui Hristos, adică de „restaurarea deplină” a Chipului.

Lucrarea Antropologia iconică acoperă, după cum am văzut, un vast areal teologic, meritul ei constând tocmai în această deschidere care se anunţă fecundă pe multiple planuri. În gândirea Părintelui Stăniloae, iconicul constituie unul din aspectele fundamentale, în prelungirea tradiţiei patristice greceşti. Meritul lucrării de faţă este că „articulează” această viziune în contextul teologic tradiţional (însă atât de actual!), revelându-i importanţa pentru antropologia zilelor noastre. Opera Părintelui Stăniloae şi-a aşteptat multă vreme exegeţii care să-i pună în valoare într-un mod ştiinţific (sistematic) conceptele fundamentale. Antropologia iconică se constituie într-un astfel de demers, menit să reveleze noi şi noi modalităţi de abordare a valenţelor constitutive ale acesteia.

Alexandru Valentin CRĂCIUN

[1] Cf. GENEZA, 1, 26: „Să facem Om după Chipul şi Asemănarea Noastră”.
[2] Horia Roman PATAPIEVICI, Politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 254.
[3] Florin CARAGIU, Antropologia iconică, Editura Sophia, 2008, Bucureşti, p. 7.
[4] Apud Florin CARAGIU, Antropologia..., p. 128.
[5] Florin CARAGIU, Antropologia..., p. 105.
[6] Florin CARAGIU, Antropologia..., p. 67.
[7] Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, apud Florin CARAGIU, Antropologia iconică..., ed. cit., p. 87-88.
[8] Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, apud Florin CARAGIU, Antropologia iconică..., ed. cit., p. 43.
[9] Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, apud Florin CARAGIU, op. cit., p. 95.
[10] Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, apud Florin CARAGIU, op. cit., p. 47 nota 3.
[11] Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, apud Florin CARAGIU, op. cit., p. 37.
[12] Pr. Prof. Ion BRIA, apud Florin CARAGIU, op. cit., p. 132.
[13] Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Sfânta Treime sau La început a fost Iubirea, EIBMBOR, 1993, p. 23.
[14] Cf. Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, EIBMBOR, 2002 p. 243.
[15] Ioannis ZIZIOULAS, Fiinţa eclesială, Editura Bizantină, 2007, p. 9.
[16] Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, apud Florin CARAGIU, op. cit., p. 90.
[17] Opuscula Theologica et Polemica 3, apud Ioan I. ICĂ, jr., Studiu introductiv la Sf. Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei sale, ed. Deisis, Alba Iulia, 1994, p. 38, 65.
[18] Ioan I. ICĂ, jr., Studiu introductiv..., în op. cit., p. 39.
[19] Cf. Ibidem, p. 41.
[20] Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, apud Florin CARAGIU, Antropologia..., ed. cit., p. 67, nota 1.
[21] Apud Florin CARAGIU, op. cit., p. 19.
[22] Apud Florin CARAGIU, op. cit., p. 19.
[23] Cf. Nikos MATSOUKAS, Introducere în gnoseologia teologică ,Editura Bizantină, Bucureşti, 1997, p. 182.
[24] Apud Florin CARAGIU, op. cit., p. 19.
[25] Apud Florin CARAGIU, op. cit., p. 100.

_____________________________________________________________________

(Astazi, 9 Noiembrie - comemorarea Sf. Nectarie, 1846-1920)


Sfantul Nectarie din Eghina

Acatistul Sfantului Ierarh Nectarie

Saint Nectarios of Aegina

A Brief Account Of The Life Of St. Nectarios,
Metropolitan of Aegina

Saint Nektarios of Egina (Life and Writings)

Photos of St. Nektarios of Aegina

November 9, 2008

St. Nicholas, far North


According to Interfax, world's northernmost church will be dedicated to Saint Nicholas the Wonderworker and will be built by the Russian Orthodox Church in the remote Franz-Josef Land, a sublimely beautiful archipelago.




Image: Northbrook Island, in the southern
edge
of the Franz Josef Archipelago












Icon of Saint Nicholas the Wonderworker

November 4, 2008

Un prieten al Sf. Munte

"There’s a sense of sanctity there, a great sense of presence. ... I go there, I come back, I continue that prayer life." (MU professor and poet shares personal religious journey, Columbia Missourian, Friday, October 31, 2008; read the full article).

November 1, 2008

Un documentar din 1911 al fratilor Manaki - "Funeraliile Mitropolitului Emilian de Grevena"

Macedonian Cinema History - Funeral of a Metropolitan.
The Funeral Of Metropolitan Emilianos Of Grevena

From the original youtube site:


This is the only film material discovered and preserved that was developed by the
Manaki Brothers themselves and composed as a documentary whole for public exhibition. The ceremony of the funeral of Metropolitan Emilianos of Grevena, who was murdered on October 1st, 1911, is recorded in this film. It begins with the panorama of Grevena town and a photograph of two deceased (one of them being Emilianos). The next shot is the funeral which begins in the church of Grevena. Here, the Manaki Brothers used a photograph of the church's interior and the deceased Metropolitan, because they were not allowed to shoot inside. The ceremony continues with the Metropolitan being carried out of the church, recorded in full shot with a normal angle. The Brothers follow the procession on its way to Grevena Cemetery changing normal and high angle shots, recorded in a half total long shot. The film ends with the Emiliano's burial. All the time the Metropolitan's body was being carried in sitting position.

Movie from 1911, in duration of 6 minutes.
The movie is created in standard technique, without sound, in black and white and 35mm.
Directors/Camermen: Manaki Brothers
.