Bădău "verifică" o teză doctorală de matematică, dar pornește cu verdictul :)

Furios și incoerent, Bădău se agata de ultima verigă: "verificarea" tezei lui ND cu un soft (Turnitin). Din păcate strategia asta este sortită eșecului din mai multe puncte de vedere. Hai să-i tăiem elanul, calm și metodic, exact unde doare: la fapte, procedură și competență academică.

1. Premisa de bază este falsă

Afirmația că „toate universitățile europene folosesc Turnitin cu prag de 4,5%” este pur și simplu neadevărată.

• Nu există un prag universal (4,5% este inventat).
• Turnitin nu decide plagiatul, ci doar semnalează similitudini.

În matematică, procentele pot fi mult peste 10–20% fără nicio problemă, din cauza formulelor, definițiilor standard și notării.

A confunda „similaritate” cu „plagiat” este o eroare grosolană, de nivel liceal.

2. Turnitin este aproape irelevant pentru teze de matematică

Turnitin funcționează pe text natural, nu pe conținut matematic:

• formulele sunt ignorate au prost interpretate,
• demonstrațiile clasice apar ca „similarități” inevitabile,
• limbajul matematic este standardizat, nu creativ-literar.

În multe departamente serioase de matematică, Turnitin este:

• fie opțional,
• fie folosit doar formal, fără valoare decisivă.

3. Minciuna „radarului” retroactiv

Ideea că „acum l-a prins radarul” este ridicolă procedural.

O teză validată în 1998 nu poate fi invalidată printr-un soft apărut ulterior.

Standardele se aplică la momentul susținerii, nu retroactiv.

Nicio universitate serioasă nu retrage doctorate pe baza unei scanări private, fără comisie oficială.

Asta nu e justiție academică. E fanfiction administrativ.

4. Cine a rulat Turnitin? Cu ce drept? Pe ce versiune?

Badău nu spune:

• cine a introdus teza în Turnitin,
• dacă are drept legal (copyright),
• ce bază de date a fost folosită,
• dacă analiza a fost validată instituțional.

Fără aceste detalii, rezultatul este zero academic, egal cu o captură de ecran pe Facebook.

5. Confuzia gravă între speranță și dovadă

Întrebarea finală „ce procent credeți că are?” trădează totul:

• verdictul e decis dinainte,
• analiza e doar decor,
• scopul nu e adevărul, ci confirmarea unei obsesii.

În cercetare, nu pornești cu verdictul și cauți cifrele.

Concluzie

„Radarul” lui Badău:

• nu este oficial,
• nu este competent pentru matematică,
• nu are valoare juridică sau academică,
• nu poate produce consecințe reale.

Este un ritual de autosatisfacție retorică, nu o verificare științifică.

În matematică, ca și în viață, softul nu ține loc de judecată.

 

Noua obsesie a lui Bădău & co. - "verificarea" unei teze doctorale de matematică

Horea Bădău are ca acoliti jurnalisti dubiosi.

EXEMPLUL 1.

Cornel Nistorescu preia istericalele ignorante ale unei Natalia Bumbac, care la randul ei il preia pe nimeni altul decat Horea Badau. 

Demontam punctual aici.

Textul lui Nistorescu/Bumbac (preluând exaltarea lui Horea Bădău) e un hack job clasic, construit din senzaționalism, ignoranță academică și insinuări fără probă. Hai să-l desfăcem metodic.

1. Ton de tabloid, nu de presă

„BOMBA BOMBELOR! ZI ISTORICĂ!” – din primele rânduri e clar că nu suntem în zona jurnalismului, ci a agitprop-ului. Bumbac/Nistorescu publică practic un postare Facebook cu CAPS LOCK, emoție, eroi populari și donații de 150 de lei. Asta nu e investigație, e spectacol de galerie.

Un jurnalist serios ar fi filtrat:

• limbajul isteric, 
• afirmațiile neverificate, 
• conflictul de interese al „verificatorului”.

Nistorescu nu face niciuna dintre acestea.

2. „Desecretizarea” tezei – o minciună grosolană

Teza nu a fost desecretizată. Tezele de doctorat:

sunt documente publice în biblioteci universitare,

1. se obțin prin procedură standard,
2. se consultă in situ sau prin scanare.

A prezenta accesul legal la o teză ca pe o „lovitură dată sistemului” e manipulare pentru public needucat academic. Practic, se vinde banalul ca eroic.

3. Confuzie (sau rea-credință) privind plagiatul

Afirmația-cheie:

„sunt o mulțime de definiții care nu sunt puse între ghilimele și nu este citat autorul”

Asta trădează neînțelegerea elementară a scrierii academice, mai ales în matematică:

• definițiile standard nu se pun între ghilimele;
• ele se folosesc cu trimitere bibliografică generală sau implicită;
• formularea proprie a unei definiții clasice nu este plagiat.

Dacă ar fi altfel, 90% din tezele de matematică din lume ar fi plagiate. Inclusiv cele de la ENS, Paris-Saclay, MIT, Princeton. 

4. Ridicolul „expertului”

Horea Bădău:

• nu e matematician,
• nu e specialist în etică academică în matematică,
• nu a coordonat doctorate în domeniul respectiv.

Și totuși:

„la o primă privire… material pentru plagiat este cu duiumul”

Asta nu e evaluare, e prejudecată. Exact opusul unei analize serioase.

5. Atacul pe limba franceză – josnic și absurd

Ideea că Nicușor Dan „nu posedă limba franceză”:

• contrazice traseul lui academic (ENS, doctorat în Franța),
• ignoră faptul că exprimarea orală ≠ competența academică,
• e o insinuare ad hominem, nu un argument.

E echivalentul logic al: „are accent, deci n-a terminat facultatea”.

6. Lipsa totală a dovezilor

Observă ce nu există în articol:

• niciun paragraf comparat cu o sursă,
• nicio lucrare identificată ca sursă copiată,
• nicio analiză cu soft antiplagiat,
• nicio opinie a unui specialist în matematică.

Există doar:

• promisiuni,
• exclamații,
• eroi imaginari,
• dușmani vagi („sistemul”).

7. Rolul lui Bumbac/Nistorescu: complicitate, nu jurnalism

Natalia Bumbac/Nistorescu:

• nu verifică,
• nu contextualizează,
• nu întreabă „ce înseamnă plagiat într-o teză de matematică?”,
• nu cere o reacție competentă.

El amplifică un atac politic sub mască „academicǎ”. Asta nu e neglijență, e complicitate editorială.

Concluzie

Avem:

• un (fost) profesor care nu înțelege domeniul,
• o teză tratată ca dosar penal,
• un jurnalist care publică isterie Facebook,
• zero probe concrete.

Nu e „demascare”. Nu e „investigație”. E o execuție mediatică improvizată, menită să sugereze vinovăție înainte de orice analiză reală.

 

EXEMPLUL 2

Urmeaza o demolare a unui alt hack job, Tiberiu Pirnau din Ziarul de Valcea.  Pe teme de Badau, dar mai "creativ" si mai grijuliu cu ce spune - fara sa se poata abtine de la debitarea de minciuni :) 

 

Articolul din Ziarul de Vâlcea este același hack job ca cel al lui Bumbac/Nistorescu, doar ambalat mai „academic” și cu vocabular împrumutat din rapoarte de etică. Substanța rămâne aceeași: insinuare fără probă, expertiză opacă și mutarea porții regulilor. Hai să-l comentăm punctual

1. „Sub lupa experților” – expertiză invizibilă

Formularea-cheie:

„doi profesori universitari de matematică, cu experiență directă în școli doctorale”

• Fără nume.
• Fără afiliere.
• Fără domeniu precis.
• Fără texte comparate.

În orice evaluare reală de plagiat, identitatea evaluatorilor este publică, tocmai pentru a permite verificarea competenței și a eventualelor conflicte de interese. Aici avem „experți-fantomă”, un procedeu standard de autoritate inventată.

2. Mutarea deliberată a definiției plagiatului

Articolul face o manevră esențială: redefinește plagiatul astfel încât să-l poată „găsi” fără copiere.

Citat-cheie:

„nu afirmăm existența unui plagiat demonstrat prin copiere textuală” (!!!)

Exact. Pentru că nu există.

În schimb, introduce noțiuni vagi:

• „omisiune de atribuire”
• „citare locală obligatorie pe fiecare pagină”
• „alternanță suspectă”

Aceasta este o rescriere post-factum a standardelor, aplicată retroactiv unei teze din anii ’90 / începutul anilor 2000, într-un domeniu (matematică pură) unde:

• citarea este globală, nu pagină cu pagină;
• definițiile canonice sunt standard shared language;
• lemele clasice sunt adesea reluate fără „(cf. X, p. Y)” pe fiecare rând.

3. Neînțelegerea (sau falsificarea) practicii matematice

Afirmația:

„orice pagină care conține definiții, leme, demonstrații trebuie să indice sursa pe acea pagină”

Este falsă pentru matematică.

În tezele serioase:

• sursele sunt indicate la început de capitol sau într-o secțiune de preliminarii;
• se presupune competența cititorului;
• demonstrațiile standard nu se marchează obsesiv.

Dacă această regulă ar fi reală:

• ar pica masiv teze de la ENS, Paris VI, Bonn, Princeton;
• articole din Inventiones sau IHÉS ar fi „problematic conforme”.

Ziarul de Vâlcea confundă științele umaniste cu matematica teoretică — o eroare de bază.

4. „Structura clasică” ≠ plagiat

Formularea:

„reproduc structura clasică a lucrărilor de referință”

În matematică, structura clasică este obligatorie, nu suspectă:

definiție → leme → teoremă → demonstrație.

A acuza pe cineva că folosește „structura clasică” este ca și cum ai acuza un chimist că folosește tabelul periodic.

5. „Alternanța suspectă” – psihologie de tabloid

Argumentul-cheie:

„știa regula, dar a aplicat-o selectiv”

Asta nu e analiză academică, e profilare psihologică:

• nu demonstrează intenție,
• nu demonstrează fraudă,
• doar sugerează vinovăție.

Este exact tehnica din dosarele mediatice: dacă uneori citezi și alteori nu, înseamnă că ascunzi ceva. Fals logic.

6. Aplicarea retroactivă a „standardelor de azi”

Articolul recunoaște implicit:

„raportat la standardele de astăzi”

Asta e inadmisibil în evaluarea unui doctorat:

• se judecă după regulile vremii și ale domeniului;
• altfel, mii de doctorate istorice devin invalide.
• Este un proces cu lege schimbată după faptă.

7. Miza politică mascată ca rigoare

Finalul moralizator:

„nu discutăm despre un doctorand anonim, ci despre președintele României”

Traducere corectă: nu aplicăm regula egal, ci mai dur pentru că e incomod politic.

Asta nu e etică academică, e instrumentalizare politică a eticii.

Concluzie

Articolul din Ziarul de Vâlcea:

• nu demonstrează plagiat;
• nu citează texte copiate;
• nu numește experți;
• nu respectă standardele domeniului;
• mută definițiile ca să obțină „problemă”.

Este o acuzație construită din limbaj, nu din probe. O tentativă de a crea fum dens acolo unde nu există foc. Pe scurt:

nu avem un scandal academic, ci o campanie de delegitimare ambalată în jargon universitar.

 

Refutarea falsei "bombe" manipulatoare (petardă logică) a lui Horea Bădău

Si mana grebla se facu! Un Bădău isteric strigand "victorie"  bazat pe o "bomba" care e manipulare.

Iată un răspuns clar, punctual și demontant, care arată exact unde manipulează Horea Bădău și de ce „bomba” anunțată este, în realitate, o petardă logică:

1. Ce spune de fapt Paris 13 – și ce NU spune

Răspunsul invocat de Bădău afirmă un lucru banal și general:

„Documentele depuse pentru cererea de admitere la doctorat includ, în special: diplomă de licență, diplomă de master etc.”

Aceasta este o listă standard de principiu, nu o constatare factuală despre dosarul lui Nicușor Dan.

Paris 13 spune explicit:

• „Nu am acces la aceste documente”
• „Nu știm dacă au fost sau nu prezentate”
• „Trebuie întrebat studentul sau instituția emitentă”

NU spune nicăieri:

• că Nicușor Dan NU ar fi prezentat documentele;
• că admiterea sa a fost ilegală;
• că ar fi existat vreo derogare interzisă;
• că doctoratul ar fi nul.

A transforma „nu știm / nu avem acces” în „nu există” este sofism elementar.

2. Confuzia voită: „reguli actuale” vs. „practici istorice”

Paris 13 descrie cerințele generale ale instituției, nu procedura concretă din anii ’90 și nu deciziile comisiilor de atunci.

Bădău face trei erori grave:

• presupune că regulile erau aplicate identic și rigid în toate cazurile;
• ignoră complet evaluarea pe bază de dosar (dosar académique), standard în Franța;
• confundă cerința formală cu verificarea materială.

În anii ’90, admiterea la doctorat:

• se făcea pe baza DEA + evaluarea parcursului;
• universitatea verifica nivelul, nu „ștampila românească”.

3. „Trebuia să aibă licență din țara de origine” – afirmație fără consecință

Chiar dacă:

universitatea cerea, în principiu, diplomă de licență,

asta NU înseamnă că:

• licența trebuia să fie românească tip CNRED;
• trebuia să existe un document identic cu licența românească;
• admiterea ar fi fost nulă în lipsa unei „hârtii standard”.

În Franța, recunoașterea nivelului este suficientă. DEA-ul obținut anterior este dovada instituțională a acestui nivel.

4. Ce spune Paris 11 – și de ce Bădău „strigă victorie” degeaba

Paris 11 răspunde corect și procedural:

• fără acordul studentului, nu pot divulga date personale;
• nu emit copii de diplome;
• responsabilitatea documentelor aparține studentului.

Acesta este un răspuns GDPR standard, nu o confirmare a vreunei fraude.

Faptul că:

universitatea NU oferă documente unui terț ≠ universitatea spune că documentele NU există.

5. „Aruncă pisica în curtea lui Nicușor Dan” – fals retoric

Universitățile NU sunt obligate:

• să facă investigații politice;
• să confirme sau să infirme teorii conspiraționiste;
• să răspundă la campanii online.

Ele spun un singur lucru: „Nu avem voie să vă dăm aceste date.”

Atât.

6. De ce „bomba” este o manipulare

Bădău:

• ia un răspuns administrativ neutru;
• îl rupe de context;
• îl rescrie ca acuzație;
• adaugă CAPS LOCK și „PUTEREA POPORULUI”.

Tehnică clasică de propagandă: „Nu știm” → „nu există” → „fraudă dovedită”

Concluzia reală

Nu există:

• confirmare de ilegalitate
• refuz al doctoratului
• dovadă că actele n-au fost depuse
• constatare de fraudă

Există doar: răspunsuri procedurale standard

• protecția datelor personale
• lipsa accesului unui terț la dosare academice
• manipulare prin interpretare abuzivă

Paris 11 și Paris 13 NU îl incriminează pe Nicușor Dan.

Îl incriminează doar imaginația conspiraționistă a acuzatorului.

Problema nu este „ce ascunde Nicușor Dan”.

Problema este cum se fabrică scandaluri din tăcere administrativă.

 

 

Petiție online de la Horea Bădău despre Nicușor Dan. Refutări punctuale.

Horea Bădău isi continua saga psihologică a self-validării prin atacuri furibunde la Nicușor Dan. Acum atinge un nivel situat undeva între ridicol, hilar, și disperat -  lansând un "Hail Mary" printr-o patetică petițieonline formulată tupeist "Nicușoare, țara vrea teza și licența ta!" - o "provocare" administratiei prezidentiale a Romaniei, somată să....răspundă la 8 intrebări ale sale  (a se citi - acelasi nonsens conspiratorial cu care Bădău ne-a obisnuit). Nicio problemă! Vom raspunde noi  celor 8 intrebări. E simplu. 

DECI: mai jos un răspuns compact la întrebările 1–8 ale lui Horea Bădău

1. Unde, când și cum a obținut Nicușor Dan diploma de licență?

Nicușor Dan a parcurs studii universitare complete în România (1989–1992), urmate de admiterea la studii avansate în Franța. În sistemul francez al anilor ’90, admiterea la DEA presupunea evaluarea și recunoașterea studiilor anterioare la nivel de Licence/Maîtrise sau echivalent. Echivalarea administrativă în România a fost realizată ulterior (2010), cu efect declarativ, nu constitutiv.

2. Cum a fost admis la DEA (Master), anul 5, cu „doar 3 ani de facultate”?

Întrebarea este viciată. În Franța anilor ’90, DEA se acorda pe bază de dosar, iar universitatea evalua echivalența studiilor, nu numărul formal de ani. Admiterea la DEA este dovada recunoașterii nivelului anterior, nu o anomalie. Un „document separat de Licence” nu există în sistemul francez.

3. Angajarea la IMAR

3.1. 1994 – asistent-cercetător

Angajarea s-a făcut pe baza diplomelor străine și a adeverințelor, conform practicii legale și generalizate din acea perioadă. CNRED era la început, iar atestatul nu era condiție constitutivă de angajare.

3.2–3.3. 1998–2000 – cercetător / CS III
Doctoratul a fost obținut în Franța în 2000. Recunoașterea românească din 2002 nu creează doctoratul, ci doar produce efecte administrative interne. A confunda „neechivalat încă” cu „inexistent” este o eroare juridică.

4. Accesarea fondurilor de cercetare la IMAR
Nu este indicat niciun proiect, nicio condiție încălcată, nicio probă. Este o insinuare fără suport factual. Publicarea pe arXiv nu are legătură cu licența sau cu legalitatea finanțării.

5. Echivalarea DEA → licență (2010)
Echivalarea este perfect legală, conform structurii franceze pre-Bologna și practicii CNRED. Ordinul din 2010 nu creează studii retroactiv, ci recunoaște administrativ un parcurs academic deja valid.

6. Doctoratul de la Paris 13 este „tehnologic”?
Nu. Este un doctorat științific în matematică, validat de o universitate franceză și de o comisie academică internațională.

7. „Matematicianul rus” – falsa insinuare
Nicușor Dan nu a afirmat niciodată că ar fi avut un conducător de doctorat rus. În interviul din 2012, el se referă la un specialist de referință în teoria Arakelov, nu la advisorul său.
Conducătorul său doctoral a fost Christophe Soulé, matematician francez, expert mondial în teoria Arakelov. Confuzia dintre „referință științifică” și „îndrumător” este un caz clar de analfabetism funcțional.

8. De ce nu este publică teza de doctorat?
Tezele susținute în Franța în anii ’90 nu erau automat publicate online. Teza există, a fost evaluată și validată de comisie. Lipsa accesului public digital ≠ lipsa tezei.

Concluzie sintetică

Întrebările 1–8 se bazează pe:

• confuzia dintre existența studiilor și recunoașterea administrativă;
•  aplicarea retroactivă a normelor;
•  neînțelegerea sistemului universitar francez;
•  insinuări fără probe.

Nu dezvăluie nicio ilegalitate. Dezvăluie doar un demers polemic construit pe erori juridice și interpretări forțate.