February 24, 2009

syzygia


syzygia

de Florin Caragiu
2008-01-26

nu există alibi în privirea copilului mut/ beauty is silent/
chihlimbarul ascuns în despărţitura dintre suflet şi trup doare
când soarele triunghiular ne trage de marginea fiinţei

ne aşezăm la rând pentru două rânduri de haine
din care erupem în răstimpuri/ spre cei ce fără atingere ne străbat
închinarea. ne sprijinim de lumină.

suntem aici/ aici/ aici/ în prag/ în jurul morţii noastre circumcise/
şi aşteptăm, fără emfază. atât. dincolo de împărţiri e doar chipul
şi starea faţă către faţă. tot ce-am lăsat în urmă se vindecă de noi.

February 23, 2009

Carl Friedrich Gauss (30 April 1777 – 23 February 1855)




Johann Carl Friedrich Gauss - "Princeps mathematicorum", died in Göttingen on February 23, 1855










The problem of distinguishing prime numbers from composite numbers and of resolving the latter into their prime factors is known to be one of the most important and useful in arithmetic. It has engaged the industry and wisdom of ancient and modern geometers to such an extent that it would be
superfluous to discuss the problem at length... Further, the dignity of the science itself seems to require that every possible means be explored for the solution of a problem so elegant and so celebrated. [Disquisitiones Arithmeticae (1801) Article 329].

Finally, two days ago, I succeeded— not on account of my hard efforts, but by the grace of the Lord. Like a sudden flash of lightning, the riddle was solved. I am unable to say what was the conducting thread that connected what I previously knew with what made my success possible. [Mathematical Circles Squared: A Third Collection of Mathematical Stories and Anecdotes (1972) by Howard W. Eves]


There are problems to whose solution I would attach an infinitely greater importance than to those of mathematics, for example touching ethics, or our relation to God, or concerning our destiny and our future; but their solution lies wholly beyond us and completely outside the province of science. [as quoted in The World of Mathematics (1956) Edited by J. R. Newman]. More Gauss quotations - here.
Image: Grave of Gauss at Göttingen





In 1826, on the same day, February 23 (that's February 11 in old style) - Nikolai Ivanovich Lobachevsky reported to the session of the department of physics and mathematics at the University of Kazan on a geometry in which the fifth postulate was not true. The general consensus is that both Nikolai Lobachevsky and János Bolyai, working independently of each other around 1830, are to be credited with the discovery of non-Euclidean geometry. However, Lobachevsky's 1826 report appears to be the first time that non-Euclidean geometry results were publicly announced to the mathematical community.

A brother asked Abba Sisoes...

"Un frate l-a intrebat pe avva Sisoe, zicand: ce voi face, avvo, ca am cazut? I-a raspuns lui batranul: scoala-te iarasi. Zis-a fratele: m-am sculat si iarasi am cazut. Si a zis batranul: scoala-te iarasi si, iarasi. Deci a zis fratele: pana cand ? Zis-a batranul: pana ce vei fi apucat sau in bine, sau in cadere, caci cu ce se afla omul, cu aceea se si duce din lumea aceasta." - din Patericul Egiptean. [In English: "I have fallen Abba; what shall I do?’ The old man said to him, ‘Get up again.’ The brother said, ‘I have gotten up again, but again have I fallen.’ The old man said, ‘Get up again and again.’ So the brother asked, How many times?’ The old man replied, ‘Until you are taken up either in virtue or in sin. For a man presents himself to judgment in the state in which he is found.’ (The Sayings of the Desert Fathers).] Image: the Last Judgment mural from Voronet Monastery (click on the image for a larger picture).

February 18, 2009

Proxima metodă de lucru

Primul articol din Revista Sinapsa Nr. 1:

Proxima metodă de lucru
de Dumitru Stăniloae
Apărut în TR, 1933, nr. 28-29, p. 1-2.

Acum după ce am văzut realizat cadrul în care va avea să se desfăşoare acţiunea religioasă printre intelectuali, nu mai putem întârzia cu reflexiuni asupra însemnătăţii acestui cadru şi a momentului în care s-a constituit, ci trebuie să purcedem de urgenţă la lucrul propriu-zis: la umplerea acestui cadru cu viaţa pentru care a fost destinat. Căci înainte de-a fi împlinit acest mare, acest covârşitor deziderat, nu putem aştepta ca F.O.R. (Forumul Ortodox Român, n.n.) să aibă o prea mare influenţă în viaţa socială privată şi publică.

Ceea ce s-a făcut la Cluj nu a fost decât chemarea la apostolat a intelectualilor noştri, care au întâi lipsă de pregătire serioasă până a putea fi trimişi la propovăduire. Să-i facă să susţină în viaţa politică şi socială anumite principii numai pentru că li s-ar comanda dintr-un centru de undeva, unde s-ar şti ce e creştinesc şi ce nu, să-i faci să se solidarizeze în atâtea cazuri în jurul vreunei chestiuni numai pentru că aşa se cade unor membri dintr-o societate, ar însemna să rişti a nu realiza nimic, pentru că omul nu poate fi mişcat ca un obiect din afară, ci se mişcă dinăuntru când găseşte de bine s-o facă.

Ceea ce se cere acum, este transformarea interioară a intelectualilor ortodocşi, pregătirea unei conştiinţe religioase şi-a unei mentalităţi creştine, sensibilizarea unor resorturi sufleteşti cari de prea multă neîntrebuinţare au intrat în ruginire. În acţiunea ce ne stă înainte, metoda cea mai bună va fi deci aceea care poate străbate mai adânc în straturile sufleteşti, de e posibil chiar până la punctul de suport, nedeterminabil dar determinant al întregei gândiri, simţiri şi voiri a omului.

N-ajunge, se înţelege, o simplă acţiune de iluminare teoretică asupra învăţăturii creştine, fie ea făcută cât de savant şi în formele cele mai pretenţioase ale gândirii filosofice moderne, precum n-ajunge nici o bălăcire sentimentală în clişee de fraze arhiuzate, în predici superficiale strigate cu mai mult sau mai puţin patos fals.

Ceea ce se cere e o anumită luciditate, înfrigurată de convingere, lămurind credinţa creştină nu după tipare externe, ci din evidenţele lăuntrice propriului suflet. Numai acest fel de lămurire vine din adânc şi trece în adâncul auzitorilor ca un arc de flăcări; numai acest fel de propovăduire nu e simplă instrucţie ineficace, ci fluid duhovnicesc ce curge arzând şi înfiorând în adâncurile sufletelor. Numai acest fel de comunicare dă auzitorului nu ştiu ce sentiment sigur că i se vorbeşte serios de lucruri grave de viaţă şi de moarte şi că în vorbitor îşi trăieşte procesul încordată tensiune după cea mai completă armonie a vieţii cu gândul şi cu cuvântul.

Să vorbim serios: nu cred că F.O.R. ar putea să umple cu viaţă religioasă îmbelşugată, dacă nu vom avea adevăraţi apostoli printre noi, în stare să trezească din somn greu, din somn de moarte, sufletele intelectualilor noştri; adevăraţi apostoli care să se prezinte ca modele de consecvenţă de la ceea ce spun la ceea ce fac.

Altfel, vom fixa şi prin F.O.R., pe ecranul curgător al timpului, o seamă de mici întâmplări birocratice, de festivaluri mai mult sau mai puţin străbătute de sinceritate, de nume de-ale membrilor din diverse comitete şi comiţii; o seamă de lucruri exterioare. Iar în suflete ni se va brăzda, adânc, încă o dâră de amărăciune şi de dezolare.

La lucru serios şi de lungă durată deci!

Dumitru Stăniloae

February 17, 2009

"en-theoria" - the English segment of the blog (administrative stuff!)

All entries in English are now labeled with "en-theoria". This will be the English segment of our blog. There is a link to "en-theoria" in the sidebar, right after the blog archive.

Fr. Sofian Boghiu (1912-2002) - short video, english subtitles

Fr. Sofian Boghiu (1912-2002) - archimandrite, Antim Monastery's abbot, sentenced to 15 years of hard labor in 1958 by the communists.



(YouTube URL)

Fr. Dumitru Staniloae (1903-1993) - short video, english subtitles

Fr. Dumitru Staniloae (1903-1993)


(YouTube URL)

From Wikipedia: "Father Stăniloae worked for over 45 years on a comprehensive Romanian translation of the Philokalia, a collection of writings by the Church Fathers, together with the hieromonk Arsenie Boca, who brought manuscripts from Mount Athos. His masterpiece, The Dogmatic Orthodox Theology (1978), makes him one of the most reputed Christian Theologians of the second half of the 20th century. He produced valuable comments on the works of the Fathers of the Church, such as Gregory of Nyssa, Maximus the Confessor, or Athanasius the Great."

February 4, 2009

Prayer as education


"Young man, be not forgetful of prayer. Every time you pray, if your prayer is sincere, there will be new feeling and new meaning in it, which will give you fresh courage, and you will understand that prayer is an education." (Fyodor Dostoevsky, The Brothers Karamazov, Book VI, Chapter 3 - Conversations and Exhortations of Father Zosima)

Despre textualism şi poezia creştină

Scrieri despre artă (I)
Despre textualism şi poezia creştină
- un articol de Florin Caragiu

A vorbi astăzi despre poezie, dar mai ales despre poezia religioasă, pare a fi multora o întreprindere nu puţin riscantă. Pentru că astăzi, în aşa-numita "eră a scriiturii", şi poetica se scrie – şi subliniez: poezia nu mai e cea vorbită de odinioară, ci propriu-zis e poezia scrisă. Spre deosebire de vorbire, scrierea necesită o atenţie infinit sporită către elementul minimal, cel situat la graniţa facultăţii de observare, cum ar fi, putem ghici: o consonanţă discretă între graţie şi sens, între modulaţia sintaxei şi o anumită geometrie neeuclidiană a imaginii, şi alte elemente de acest fel. Aspectele de amănunt, subtilităţile acestea sunt apanajul scrisului, cum bine se ştie. Lucrul în sine nu e rău: şi fac referire acum la talentul tipic modern, dar mai ales post-modern, de a valorifica conştient textul poetic, de a declanşa virtualităţile lui de mişcare, ceea ce ei, aceşti autori de texte, numesc productivitatea spiritului în materie de text.

În această nouă viziune, se afirmă, textul nu mai reproduce o idee care-i pre-există, ci se petrece un fenomen invers: scriitura în desfăşurare generează ea idei, în mod particular trăite. Astfel, conform cerinţelor metodei textuale, ne putem folosi de idei, deci, ca să animăm o scriitură în scopul de a o face cât mai productivă, adică tainic scânteietoare şi polisemică. Iată ceva care merită să fie precizat: ceea ce a adus nou reflecţia asupra acestui demers al scriiturii de tip modern şi post-modern este fără doar şi poate constatarea practică a faptului că ideea poetică se naşte în momentul mişcării cuvântului, este impulsionată de aceasta şi este inseparabilă de ea, aşa cum viaţa e inseparabilă de respiraţie şi spiritul de corp. Totul are loc în cadrul unei structuri care este mai degrabă opera limbii, a cuvântului, decât a gândului, ca şi când cuvântul, nu gândul, este organul nostru cel mai fin de reflecţie, de gândire, de simţire, de participare.

Nichita Stănescu a exemplificat cu poezia lui acest adevăr. Recent, Părintele Ghelasie Gheorghe a schiţat liniile de fond ale unei viziuni mistice referitoare la prioritatea cuvântului faţă de gând (ce înseamnă a gândi în cuvinte şi ce, în idei). Nu ezit să afirm că acest demers teologic îi poate interesa chiar pe textualiştii “înrăiţi” de astăzi – de ce nu? – aducându-le multora clarificări în profunzime pe care ei poate şi le-ar dori.

Revenind la ideea anterioară, cei preocupaţi de poetica textului modern n-au încetat, de-a lungul vremii, să sublinieze care ar fi deosebirile acestuia faţă de umanismul clasic sau simbolul romantic (cel considerat a fi tipic pentru structura poeziei religioase). Nu în ultimul rând, câteva dintre aceste deosebiri sunt: inversarea raportului de generare idee-cuvânt, despre care am vorbit, pluralitatea adesea contradictorie a sensurilor în textul modern (opusă fiind, în opera clasică sau romantică, Ideea preeminentă, univocă şi explicită, care este chiar miezul simbolismului transcendental), ambiguitatea sau polisemia metaforei textuale, libertatea sporită a conotaţiilor şi, mai ales, ceea ce unii numesc ritmarea orizontală sau fiziologică a structurii. Să ne oprim asupra acestei ultime trăsături, pentru a reflecta la semnificaţiile ei posibile. Pentru cei ce nu cunosc problema, voi spune că această sintagmă des frecventată se referă în special la procedeele cinematografice folosite de literatură, cum ar fi: alternarea planurilor departe-aproape şi modificarea perspectivei. Ca urmare, se creează imaginea unui univers hiperflexibil, semi-obiectiv şi semi-subiectiv, pliabil ca o foaie de carte. Din această alcătuire non-inerţială care ne cuprinde în mişcarea ei surprinzătoare, pare-se că au fost abolite, la nivel de sugestie subliminală, fireşte, opoziţia departe-aproape şi odată cu aceasta stresul de inserţie spaţio-temporală inerent biologiei umane şi animale actuale. Ceva ca un fel de ieşire a senzaţiei din istorie se petrece. Evenimentul creat prin această mişcare a textului poetic s-a adresat, cum s-a putut vedea şi simţi, trupului, în primul rând, nu cugetului. Senzaţia a fost mişcată prima, şi nu prin intermediul ideilor, ci prin dinamica cuvintelor-imagini. Poezia aşa-numită textuală urmăreşte cu prioritate să producă o schimbare, o noutate vie la nivel de senzaţie, de simţire fiziologică şi pe această noutate să reaşeze mintea. Faptul e semnificativ, căci, după cum am spus, poezia actuală caută să atragă corpul în mişcarea cuvintelor, să declanşeze o noutate în simţirea elementară (nu neapărat profundă), în inconştientul organic. Aceste mutaţii vizate sunt în sine pre-figurative pentru o ontologie fericită a corporalităţii şi spaţiului, ceea ce înseamnă deja nevoia de a trăi realitatea nu doar mental, ci a urmări să o trăieşti deplin, cu plinul cuvântului iradiind în trup, cu plinul fizio-logic al fiinţei. Textul poetic urmăreşte – de cele mai multe ori nedeclarat – a respira realitatea cu alţi plămâni, a participa la alte mişcări ale elementelor decât cele cunoscute. La textualişti aceasta apare ca o trăire elementară, nouă şi vivace, dar prea asemănătoare unui paradis superficial gen cyber-space. Riscă să rămână o senzaţie fără conştiinţă şi fără urmări. În paranteză fie spus, să nu facem greşeala să credem că vorbind despre plictis sau nefericire în poemele lor, textualiştii le vizează exclusiv pe acestea. Să nu uităm regula literei poetice care spune că textul subversionează continuu semantica. Criticul Nicolae Manolescu s-a putut referi la poezia scrisă cu plămânul sau cu un alt organ în sensul ante-menţionat, de participare celulară la cele noi şi necunoscute, o participare pe care în starea de inspiraţie o antrenează mişcarea cuvintelor. Simpla decizie mentală nu poate antrena bucuria poetică. Dar, şi aici e un mare dar, nici acea fracţiune de simţire, aproape izolată şi neluminată de conştiinţă, nu poate mântui, nu poate recepta şi trăi plinătatea cuvântului făcut trup, pentru că e efemeră şi dispare. Ea nu e prinsă aşadar într-o trăire integrală,.semnificativă şi conştientă, şi scapă bucuriei veşnice.

Iată cum de la poezie şi poetică s-a putut trece, inevitabil, la filosofie şi reflecţie mistică. Pledoaria pentru renaşterea poeziei religioase merită să fie făcută pornind paradoxal chiar de la cuceririle şi neajunsurile poeziei actuale. De-a lungul timpului, critica poeziei religioase a vizat de regulă tezismul ei, faptul că adesea acest tip de poezie este o luare de poziţie eticistă în versuri, caz în care cuvântul stă sub stăpânirea ideii, în loc ca ideea să slujească ea cuvântului şi fluxului emoţional complex antrenat de acesta.

Criticul Tudor Vianu a precizat că în marile opera de artă, cum ar fi Hamlet, ideea este prezentată ca resort sau ca pârghie a fluxului participativ-emoţional. Ceea ce ni se înfăţişează nu este o ideo-logie, ci un destin omenesc, spune criticul român. Ideile nu reprezintă materia poetică, ci un auxiliar, motivul nu este unul ideologic, ci epic sau dramatic. Aici merită făcută o precizare: epicul sau dramaticul reprezintă în artă întregul, mişcarea întregului, pe când ideile sunt părţi sau raţiuni parţiale subordonate întregului. Este o mişcare aparent paradoxală, ca şi când particularul îşi subordonează cu necesitate generalul. În fapt, concretul “fiinţei în act” subordonează ideaticul sau abstractul.schemelor gândite, aducându-le în miezul unui eveniment de relaţie şi comuniune (M. Bakhtin).

Mai mult: filosofia persoanei în viziunea creştină e singura organic solidară cu mesajul de fond al artei, unde persoana vie în mişcare “reprezintă” esenţa, în timp ce ideile sunt doar ideile ei, supuse imperfecţiunii, istoricităţii cugetării, şi nu sunt niciodată ideile în sine, autonome faţă de om, ideile perfecte, platonice, impersonale. Nu acestea sunt rodul inspiraţiei de artist. Persoana gândind imperfect (iată-l aici pe îndoielnicul Hamlet) ne este dată întreagă, ea însăşi, mai adevărată în sine decât ipotetica idee în sine perfectă.

Astfel, Hamlet reprezintă un moment absolut nu pentru că gândeşte perfect, nu pentru că ilustrează o idee, ci pentru că este prezentat într-o perspectivă absolută ca întreg, ca persoană. Însăşi această operaţie de punere în lumină a personalităţii, această punere sub reflector a elementului istoric, concret, pe care o operează artistul, are un substrat religios, deşi neconştientizat şi inaparent.

S-ar putea spune pe undeva că a face artă conţine în sine un moment mistic prin această prioritate absolută dată concretului, prin această personalizare a gândului prin persoana gânditoare. Unul dintre precursorii post-modernismului, filosoful creştin Mikhail Bakhtin, prezintă fenomenul dialogismului sau polifoniei. El desprinde textul artistic ca scenă a dialogului nefinalizat, sustras sistemicităţii mono-logice, ca înscris al istoriei deschise ce sur-prinde urma persoanei în act, în câmpul dialogal, stereo-logic: “Orice gând al eroilor lui Dostoievski ... se simte a fi chiar dintru început o replică, un răspuns în cadrul unui dialog nefinalizat. Un asemenea gând nu este împins, nu este silit să meargă spre un întreg bine rotunjit, finalizat, monologic în mod sistematic”. În lucrarea “Problema conţinutului”, Bakhtin a atacat idea convenţională, conceptul despre lucrarea de artă ca un “lucru terminat”, o “unitate ermetică”. “În măsura în care opera continuă să trăiască, trebuie să fie angajată în dialog, care este posibil numai atunci când opera este încă deschisă şi capabilă de interacţie: opera de artă nu este niciodată terminată”. Arta nu poate exista în afara acestui cadru al punerii în scenă care-i mobilul ei cel mai adânc şi a cărui funcţiune e personalizarea mesajului de adâncime.

Însă, poezia religioasă autentică înseamnă, în viziunea creştină, deja mai mult. Fără a fi eticistă, ceea ce ar antrena, iarăşi, o recădere sub „teroarea ideii”, dimpotrivă o asemenea poezie în esenţă mistică este imprimată de conştiinţa apartenenţei la propriul chip creat după Arhemodelul Dumnezeului Treime, sau a identităţii iconice orientate spre relaţie şi comuniune iubitoare. Utilizând mijloace artistice, arta exprimă în acest caz implicarea mistică integrală, mişcarea de apropiere a sufletului de Dumnezeu. Iar prin aceasta, o apropiere de “concretul euharistic” al întrepătrunderii în iubire şi realităţii transfigurate. Participarea la taina „Cuvântului făcut trup” dă actului creator acea receptivitate la in-suflarea iconomică divină şi dimensiunea liturgică inconfundabilă.

Când se spune în Scriptură: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”, „a făcut” vine de la verbul „poieo”, care înseamnă „a crea”. Este varianta greacă a ebraicului „bara” care înseamnă „a face din nimic”. Poezia trimite în sensul ei cel mai profund spre Fiul, Logosul divin care din iubire aduce la fiinţă din nimic creaţia ca dar Tatălui întru bucuria Duhului Sfânt. Se instituie prin aceasta istoria drept trup al unui dialog în care viaţa omului cu actele ei creatoare este un cuvânt de răspuns liber şi personal la „Liturghia Cuvântului creator divin”. Iar măsura în care acest răspuns exprimă o participare conştientă dă vectorul spre transfigurarea în lumina divină.

Suprarealismul în arta religioasă creştină dobândeşte o maximă concreteţe iconică, tocmai prin faptul că exprimă viziunea noutăţii absolute a Dumnezeului Întrupat. Întruparea lui Dumnezeu, spune Sf. Maxim Mărturisitorul, e o „tăietură în istorie”, e supra-reală şi mai presus de gând, iar după Sf. Ioan Damaschin e „singurul lucru nou sub soare”. Ea este taina „Cuvântului făcut trup”, oglindită în artă tocmai de „plasticitatea” cuvântului ce „se scrie” dialogic în ţesătura polifonică a textului.

Soljenitsin predand matematica

In 1941, Aleksandr Soljenitsin (1918-2008) isi termina studiile de Matematica si Fizica la Universitatea de Stat din Rostov. Aceasta imagine il arata oferind explicatii matematice propriilor sai copii.


In 1941, Aleksandr Solzhenitsyn (1918-2008) graduated from Rostov University (currently Southern Federal University) - where he studied Mathematics and Physics. In this picture he is shown teaching mathematics to his children. For more details, see the "Solzhenitsyn mathematician" note from the "Math in the Media" magazine.

February 1, 2009