January 20, 2010

"Puterea cuvântului" (interviu)

Interviu cu scriitorul Florin Caragiu,
realizat de Victoriţa Duţu
(realizator de emisiuni la TVRM)
- 19 Ianuarie 2009 -

- Care este rolul dumneavoastră în cetate, în comunitate?
- Într-un interviu publicat la începutul anilor ’90 în revista 22, Adam Michnik, cunoscutul dizident polonez, afirmă categoric: „Eu consider că obligaţia mea este să spun adevărul”. Nu comentez aici ce înţelegem unii sau alţii prin adevăr, esenţial este să mărturiseşti adevărul în care crezi şi să nu faci din acesta, cum spunea Octavian Paler, o oportunitate de care să te serveşti. Pe de altă parte, cred că este o greşeală să teoretizăm, în linii foarte principiale, care este rolul intelectualului în societate. Kant îi atribuia geniului puterea de a se limita. Bine este să ne conştientizăm propriile limite şi aptitudini. Nu orice intelectual este dotat pentru o anume angajare socială sau politică. Şi totuşi, cu toţii trebuie să conştientizăm faptul că facem parte dintr-o societate civilă şi, atunci când e cazul, se cuvine şi e salutar să ne exprimăm atitudinea în faţa tendinţelor agresive, agresive chiar la adresa conştiinţei morale.

- Vă rog să ne spuneţi o întâmplare, un exemplu din care să tragem învăţăminte, cum ne raportăm la noi înşine când ne întâlnim cu o situaţie fără limite, fără ieşire…
- O întâmplare semnificativă petrecută în viaţa mea este, aş spune, întâlnirea cu marele părinte şi duhovnic Ghelasie Gheorghe, pe care am descris-o în cartea „Cuviosul Ghelasie Isihastul”. Această întâlnire providenţială, aş spune, pe lângă faptul că mi-a oferit chei la situaţii aparent fără ieşire, nu a rămas importantă doar pentru mine. Acest fapt a reprezentat un punct de pornire în dialogul cu ceilalţi, făcându-mă să conştientizez mai adânc rolul omului, acela de a fi o fiinţă a dialogului, mai ales a dialogului extins, prin participare liturgică şi manifestări creatoare. O situaţie fără ieşire este caracterizată tocmai prin faptul că nu se întrevede o rezolvare în urma tuturor încercărilor noastre de raţionalizare a situaţiei. Atunci o soluţie fericită ar putea veni în urma încredinţării de sine în voia lui Dumnezeu, pentru că o situaţie fără ieşire poate fi, pe lângă aspectul ei dramatic, şi o oportunitate a unei depăşiri a limitărilor proprii, prilejul unei schimbări sau înnoiri a minţii, a unei înaintări în credinţă, a transcenderii raţiunii prin taină. Iar câştigul rezultat, în pofida aspectelor dramatice ale situaţiei în sine, nu este deloc minor. De aceea, personal cred că totul e cumva învăluit în iconomia divină şi situaţiile fără ieşire sunt şi ele în acelaşi registru dialogic, un dat ce ne întâmpină cu un sens, mai mult sau mai puţin ascuns, un dat care ni se adresează şi cere un răspuns, o atitudine, un salt spiritual, o schimbare în ordinea priorităţilor. Este, cred, important, ca persoane precum cea a Părintelui Ghelasie să fie mai mult cunoscute. De altfel, de curând am participat la organizarea, în cadrul Centrului de Documentare Europeană din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti, a Primului Colocviu Naţional dedicat operei şi personalităţii sale. Există, după cum se poate vedea, în spaţiul românesc, o deschidere şi un potenţial semnificativ în ce priveşte întâlnirea celor mai diverse valori.

- Care este importanţa sacrului, raportarea la Dumnezeu în artă, în creaţie, în ceea ce facem?
- Sacrul are multiple înţelesuri. Teologul şi filosoful Jean Yves Lacoste a opus chiar sacrul liturgicului, care reprezintă ceea ce rămâne din sacru atunci când toţi idolii sau zeii înşelători cad. La Wagner, după sacrul din tetralogie, după Amurgul Zeilor, urmează ca încununare a sacrului Parsifal. Acest sacru fără faţă înşelătoare este în centrul unei concepţii prin excelenţă creştină. Interpelat de un om de cultură cu cuvintele: „Sfinţii Părinţi spun despre om că e nimic”, Părintele Ghelasie a dat un răspuns memorabil: „Într-adevăr, omul e nimic, dar din nimic a creat Dumnezeu lumea”. Iată aici extraordinara perspectivă deschisă de revelaţia divină! În artă, sacrul trebuie şi poate fi căutat chiar cu mijloacele specifice artei. Cu versatilitatea ei specifică, în artă se arată cum totul poate fi sacralizat, de fapt pseudeosacralizat, printr-un proces enigmatic de iluzionare; şi, de asemenea, cum ceea ce e menit să se sfărâme, se sfărâmă fără cruţare. Ce este, în fapt, idolul? O falsă valoare, s-ar putea spune. Sau ceea ce pare că-l poate înlocui pe Dumnezeu, cel puţin în ordinea priorităţilor, printr-un proces de amăgire, este un obiect sau o fiinţă în care investim ca într-o valoare absolută. Dialectica relaţiei cu idolul este amăgirea şi deziluzia. Ca exemplificare, ştiinţa poate ajunge idol când avansează mitul cunoaşterii absolute prin intermediul ei. De asemeni, atunci când dezvoltă mitul comunicării absolute prin mijlocirea ei, televiziunea poate deveni, de asemeni, un idol. Revenind, arta prezintă ridicarea şi sfărâmarea idolilor, pune în discuţie temeiurile ultime ale existenţei, opoziţia dintre sacru şi pseudosacru, dintre realitate şi amăgire, dramatizând fenomenul de pseudorealitate. Arta autentică este un exerciţiu de conştiinţă.


- Sunteţi autorul volumului „Antropologia iconică – reflectată în opera Părintelui Stăniloae”, apărută în 2008 la editura Sophia. Pornind de la prima evidenţă a titlului, vă voi întreba care este legătura dintre om şi icoană? 


January 9, 2010

Nikolai Getman: paintings from the Gulag


An interview with Dr. Lee Edwards about the paintings of Nikolai Getman (1917-2004) - prisoner from 1946 to 1953 in forced labor camps in Siberia and Kolyma. His exhibition "The Gulag in the Eyes of an Artist" was opened in 1995 in the presence of Solzhenitsyn. Gutman's paintings are currently on display at The Heritage Foundation in Washington DC.

January 7, 2010

Raising up the image that fell of old

Christ is born to raise up the image that fell of old! This is the title of an excellent post from Redeeming the Time (St. Nicholas Orthodox Church, McKinney TX). Merry Christmas to those celebrating Nativity on January 7!