January 20, 2010

"Puterea cuvântului" (interviu)

Interviu cu scriitorul Florin Caragiu,
realizat de Victoriţa Duţu
(realizator de emisiuni la TVRM)
- 19 Ianuarie 2009 -

- Care este rolul dumneavoastră în cetate, în comunitate?
- Într-un interviu publicat la începutul anilor ’90 în revista 22, Adam Michnik, cunoscutul dizident polonez, afirmă categoric: „Eu consider că obligaţia mea este să spun adevărul”. Nu comentez aici ce înţelegem unii sau alţii prin adevăr, esenţial este să mărturiseşti adevărul în care crezi şi să nu faci din acesta, cum spunea Octavian Paler, o oportunitate de care să te serveşti. Pe de altă parte, cred că este o greşeală să teoretizăm, în linii foarte principiale, care este rolul intelectualului în societate. Kant îi atribuia geniului puterea de a se limita. Bine este să ne conştientizăm propriile limite şi aptitudini. Nu orice intelectual este dotat pentru o anume angajare socială sau politică. Şi totuşi, cu toţii trebuie să conştientizăm faptul că facem parte dintr-o societate civilă şi, atunci când e cazul, se cuvine şi e salutar să ne exprimăm atitudinea în faţa tendinţelor agresive, agresive chiar la adresa conştiinţei morale.

- Vă rog să ne spuneţi o întâmplare, un exemplu din care să tragem învăţăminte, cum ne raportăm la noi înşine când ne întâlnim cu o situaţie fără limite, fără ieşire…
- O întâmplare semnificativă petrecută în viaţa mea este, aş spune, întâlnirea cu marele părinte şi duhovnic Ghelasie Gheorghe, pe care am descris-o în cartea „Cuviosul Ghelasie Isihastul”. Această întâlnire providenţială, aş spune, pe lângă faptul că mi-a oferit chei la situaţii aparent fără ieşire, nu a rămas importantă doar pentru mine. Acest fapt a reprezentat un punct de pornire în dialogul cu ceilalţi, făcându-mă să conştientizez mai adânc rolul omului, acela de a fi o fiinţă a dialogului, mai ales a dialogului extins, prin participare liturgică şi manifestări creatoare. O situaţie fără ieşire este caracterizată tocmai prin faptul că nu se întrevede o rezolvare în urma tuturor încercărilor noastre de raţionalizare a situaţiei. Atunci o soluţie fericită ar putea veni în urma încredinţării de sine în voia lui Dumnezeu, pentru că o situaţie fără ieşire poate fi, pe lângă aspectul ei dramatic, şi o oportunitate a unei depăşiri a limitărilor proprii, prilejul unei schimbări sau înnoiri a minţii, a unei înaintări în credinţă, a transcenderii raţiunii prin taină. Iar câştigul rezultat, în pofida aspectelor dramatice ale situaţiei în sine, nu este deloc minor. De aceea, personal cred că totul e cumva învăluit în iconomia divină şi situaţiile fără ieşire sunt şi ele în acelaşi registru dialogic, un dat ce ne întâmpină cu un sens, mai mult sau mai puţin ascuns, un dat care ni se adresează şi cere un răspuns, o atitudine, un salt spiritual, o schimbare în ordinea priorităţilor. Este, cred, important, ca persoane precum cea a Părintelui Ghelasie să fie mai mult cunoscute. De altfel, de curând am participat la organizarea, în cadrul Centrului de Documentare Europeană din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti, a Primului Colocviu Naţional dedicat operei şi personalităţii sale. Există, după cum se poate vedea, în spaţiul românesc, o deschidere şi un potenţial semnificativ în ce priveşte întâlnirea celor mai diverse valori.

- Care este importanţa sacrului, raportarea la Dumnezeu în artă, în creaţie, în ceea ce facem?
- Sacrul are multiple înţelesuri. Teologul şi filosoful Jean Yves Lacoste a opus chiar sacrul liturgicului, care reprezintă ceea ce rămâne din sacru atunci când toţi idolii sau zeii înşelători cad. La Wagner, după sacrul din tetralogie, după Amurgul Zeilor, urmează ca încununare a sacrului Parsifal. Acest sacru fără faţă înşelătoare este în centrul unei concepţii prin excelenţă creştină. Interpelat de un om de cultură cu cuvintele: „Sfinţii Părinţi spun despre om că e nimic”, Părintele Ghelasie a dat un răspuns memorabil: „Într-adevăr, omul e nimic, dar din nimic a creat Dumnezeu lumea”. Iată aici extraordinara perspectivă deschisă de revelaţia divină! În artă, sacrul trebuie şi poate fi căutat chiar cu mijloacele specifice artei. Cu versatilitatea ei specifică, în artă se arată cum totul poate fi sacralizat, de fapt pseudeosacralizat, printr-un proces enigmatic de iluzionare; şi, de asemenea, cum ceea ce e menit să se sfărâme, se sfărâmă fără cruţare. Ce este, în fapt, idolul? O falsă valoare, s-ar putea spune. Sau ceea ce pare că-l poate înlocui pe Dumnezeu, cel puţin în ordinea priorităţilor, printr-un proces de amăgire, este un obiect sau o fiinţă în care investim ca într-o valoare absolută. Dialectica relaţiei cu idolul este amăgirea şi deziluzia. Ca exemplificare, ştiinţa poate ajunge idol când avansează mitul cunoaşterii absolute prin intermediul ei. De asemeni, atunci când dezvoltă mitul comunicării absolute prin mijlocirea ei, televiziunea poate deveni, de asemeni, un idol. Revenind, arta prezintă ridicarea şi sfărâmarea idolilor, pune în discuţie temeiurile ultime ale existenţei, opoziţia dintre sacru şi pseudosacru, dintre realitate şi amăgire, dramatizând fenomenul de pseudorealitate. Arta autentică este un exerciţiu de conştiinţă.


- Sunteţi autorul volumului „Antropologia iconică – reflectată în opera Părintelui Stăniloae”, apărută în 2008 la editura Sophia. Pornind de la prima evidenţă a titlului, vă voi întreba care este legătura dintre om şi icoană? 


January 9, 2010

Nikolai Getman: paintings from the Gulag


An interview with Dr. Lee Edwards about the paintings of Nikolai Getman (1917-2004) - prisoner from 1946 to 1953 in forced labor camps in Siberia and Kolyma. His exhibition "The Gulag in the Eyes of an Artist" was opened in 1995 in the presence of Solzhenitsyn. Gutman's paintings are currently on display at The Heritage Foundation in Washington DC.

January 7, 2010

Raising up the image that fell of old

Christ is born to raise up the image that fell of old! This is the title of an excellent post from Redeeming the Time (St. Nicholas Orthodox Church, McKinney TX). Merry Christmas to those celebrating Nativity on January 7!

January 1, 2010

"O temă de mare actualitate: dialogul dintre teologie şi ştiinţă", recenzie de Monica Patriche

Astăzi, cuplul teologie-ştiinţă este în mod forţat destructurat şi focarul care ar trebui să adune în sine metodologii, idei percutante, motivaţii soteriologice, taină şi mister este deseori pierdut din vedere. Rămâne lumea lipsită de o perspectivă unitară, unde dialogul nu se structurează pe nivele de realitate pentru a ajunge în zona evidenţelor, în care nu mai este nevoie de întrebări şi răspunsuri.

Felul în care teologia şi ştiinţa se afirmă reciproc ar fi mai important decât evidenţierea unui raport antitetic. Lumea – cină şi dar – este o provocare.

Lucrarea Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă, publicată la Editura Basilica a Patriarhiei Române în 2009, coordonată de Lect. Dr. Adrian Lemeni, se încadrează în tematica de mare actualitate a raporturilor teologie-ştiinţă, fundamentând dialogul pe scrierile patristice. Volumul colectiv este prefaţat de Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care evidenţiază actualitatea tematicii abordate, valorificarea reperelor patristice pe care este fundamentat dialogul dintre teologia ortodoxă şi ştiinţă, precum şi inadecvarea metodologiei transdisciplinare în acest dialog. Preafericitul Daniel aduce în discuţie necesitatea harului transfigurator; consideră că „Reperele patristice în planul cunoaşterii afirmă cu putere că adevărata cunoştinţă este o vedere duhovnicească care presupune existenţa harului. Această experienţă nu anulează facultăţile naturale, ci le activează deplin şi le transfigurează.”

Autorii operează cu distincţia importantă între teologia academică şi teologia ca trăire a relaţiei cu Dumnezeu, deoarece dialogul este posibil numai sub premisa teologiei empirice, altfel s-ar transforma în monolog intra-ştiinţific. Sunt puse în evidenţă limitele abordării exclusiv academice care funcţionează prin scheme conceptuale, alături de metodologia transdisciplinară, considerată de autori nepotrivită dialogului.

"Adevărul teologiei şi adevărul ştiinţei" - recenzie de Paul Aretzu, apărută în revista "Viaţa Românească", nr. 11-12/2009 (pp. 206-211)

Conf. Dr. Adrian Lemeni coordonează o lucrare amplă, structurată unitar pe o temă de interes actual, Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă (Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, Prefaţă de Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, volum îngrijit de Pr. Sorin Şelaru), având concursul unui grup de preoţi şi teologi, Pr. Ioan Chirilă, Pr. Petre Comşa, Pr. Cristian Sonea, Ştefan Trăuşan-Matu, Florin Caragiu, Pr. Răzvan Ionescu, Pr. Ştefan Iloaie, Diac. Sorin Mihalache, Costea Munteanu, Dan Chiţoiu.

Cartea este precedată de un amplu studiu teoretic cu privire la fundamentarea dialogului dintre teologia ortodoxă şi ştiinţă pe învăţătura textelor patristice. Premisele de la care se porneşte sunt invocarea Duhului Adevărului (Rugăciunea către Duhul Sfânt) şi aprofundarea relaţiei cu Hristos, care este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan, 14,6). Cunoaşterea de tip teologic nu se realizează pe baza gândirii argumentative sau speculative, ci ca urmare a vieţuirii în duh şi a mărturisirii. Teologia nu este filozofie, cu sursa exclusiv în gândire, ci înţelegere a insuflării, a împărtăşirii. Nu o expunere doctorală, descriptiv-analitică, nu teologie intelectualizată şi-au propus autorii, ci o cunoaştere înduhovnicită, prin experiere sau de tip filocalic, provenită din tradiţia patristică. Cunoaşterea teologică, greu definibilă, are loc în interior, dar prin determinare mistică, prin revelaţie a Adevărului, prin conlucrare sinergică. Îndreptarul ei îl constituie învăţătura Părinţilor. Susţinută de har, cunoaşterea teologică are o dublă deschidere, cunoaşterea de sine, prin mărturisirea creaţiei, şi, mai ales, cunoaşterea Creatorului, sub formă duhovnicească, eclesială, prin comuniune.