August 29, 2010

the only eye (poems by Florin Caragiu, English translation: Simona Sumanaru)

photo: Diana Popescu

1. tourniquet

"where there is great fear, the man is small"
R. W. Fassbinder

The child watches us,
his gaze is the crack we pass through
when we burst into tears.

Live your life – what a horrifying cliché sometimes,
luxury walking cane propped without hesitation
into the soft core of what you bear

when fear made into a tourniquet
prevents the soul from exiting through the skin
bitten by the white cry.

Death tears up the thin peels of the thought
coiled around the water-carried trunks
and upturns our earth bucket.

A blood stain is the lens through which
the sky gathers in one point
so that the heart could start burning for the forsaken one.

2. loops

sometimes we throw ourselves so deeply into each other
that only Christ could pull us out alive

We wait for Him with bruised joints
smeared with colored clay

the sun loops in the milky fog
the street winds its entrances

people wonder at
our death exercises

and throw clouds at us
from the unaccomplished end of the dream

3. the only eye

"God did not come to release us from our suffering,
nor to explain it, but to fill it with His presence
"
Paul Claudel

When God created the world, He wept
foreseeing all the future rises and falls.

The days when we abandon our bodies
to the hungry eagles, outside the heart,

when our soul betrays its only true eye
and life becomes a house regarded from outside in.

God needs but a tiny piece of us
to bestow upon freedom the harshness of wine,

He turns our wanderings into loops
that return our misplaced wishes into the light-pierced air.

(poems published in the volume "catacombe. aici totul e viu" ("catacombs. everything is alive here"), Vinea Publishing House, Bucharest, 2008, pp. 40-41. English translation: Simona Sumanaru.)

August 27, 2010

Ar Bann (poem by Florin Caragiu, English translation: Simona Sumanaru)

photo: Diana Popescu

things are singular points on a trajectory
that explores the corridor between words

they are not objects, they are not indifferent
in each of them struggles the corner of a memory,
an imprint, a time crater awaiting the eruption

their roots are stuck into God’s palm
and they have cracks from each free fall
through which the whiteness of night penetrates the room

the places where you once touched them
intoxicate themselves with life and death
drawn to the edge of your body
like the letters in those books with uncut pages and gilded backs

they are the very letters a blind man explores
upon rocks hanging from the clouds


Note: "Ar Bann" means "The Sunrays", in Breton.
(poem published in the volume "catacombe. aici totul e viu" ("catacombs. everything is alive here"), Vinea Publishing House, Bucharest, 2008, p. 54. English translation: Simona Sumanaru.)
Previously appeared online on English Corner/ Iconic Renaissance

Flatt and Scruggs - Crying Holy unto the Lord


Lester Flatt and Earl Scruggs - Crying Holy unto the Lord (YT link - a song by Bill Monroe)
The Flatt and Scruggs Preservation Society

August 26, 2010

Florin Caragiu and Mihai Caragiu: "Elements of Iconic Anthropology at Fr. Ghelasie Gheorghe and Fr. Dumitru Stăniloae")

Current Landmarks in the Dialogue between Science and Religion [1]

Fresco painting (detail) by Fr. Ilie (Dantes) Bobăianu
English translation: Alice Butnar

Paper published in the volume Ierom. Ghelasie Gheorghe, „Medicina Isihastă” („The Hesychast Medicine”), Platytera Publishing House, 2007, pp. 271-301)
Previously online on English Corner/ Iconic Renaissance


A. Introduction
B. Elements of Triadology
C. Elements of Iconic Anthropology
D. Remarks
E. Iconic Anthropology versus Naturalist Scientific Theories on the Nature of Mind and the Problem of Consciousness
F. Several conclusions
G. The arrow of time
H. Natural law and spiritual freedom in the conception of Fr. Dumitru Stăniloae

Abstract: We consider Iconic Anthropology as a proper place for an integrative approach to theology and science. The triadological and iconological perspective emphasized in the works of Fr. Ghelasie Gheorghe and Fr. Dumitru Stăniloae is highly relevant for the Christian orthodox tradition. We apply it to indicate the insufficiency of some outstanding naturalist theories regarding the nature of mind and the problem of consciousness. In the same light we discuss the long debated problem of human freedom and natural law. The Christian gnoseology presents a double methodology in a unitary view, avoiding the temptation of a reductive monistic or dualist approach. To explain the level of integral movements of the soul in its undivided simplicity the discursive character of thinking does not suffice. The area of science is that of created energies and decomposable levels of reality. Science cannot give direct evidence on the soul itself, a realm which is beyond its domain of competence. Theology has as principal goal man's salvation in communion with God and its efforts have a holistic and liturgical, Eucharistic finality. But science is inseparable from theology as soul is inseparable from its movements and their partial reflections in the realm of multiple energies.

A. Introduction

At the turn of the twentieth century a Romanian Father has brought to light one of the most important synthesis of patristic theology, with prolifically generative implications as regards the dialogue between science and religion [2]. Hieromonk Ghelasie of Frăsinei (1944 2003) is a prominent representative and exponent of the Carpathian hesychast tradition.
The sheer scope and coherence of his mystical theological vision, the richness of associations and the accuracy of his comparative approaches to other lines of thought – traditional and modern, philosophical and scientific – are utterly impressive. His writings are indeed a promising panorama of the living Christian tradition in the present day world.
Fr. Ghelasie acknowledges the restraints that inevitably occur in the dialogue of science with religion on both sides: theologians and scientists. The first party is “afflicted by the fear of science which desacralizes the mystery”, while the latter “are afraid of and associate religion to mystification” [3].
Knowledge is presented from a Christian dialogical perspective, as an integral knowledge which allows the two distinct modes of knowledge to retain their specificity. Creation has an iconic and dialogic background on the divine support and in the orientation towards the participation at the divine mystery.

August 24, 2010

Grigore Leșe - Nu-i lumină nicări

Nu-i lumină nicări (bis)
Or murit tăţi oamenii (bis)
Numai la mândruţa me (bis)
Arde lampa ca şi-o ste
C-o gândit c-oi me la ie
Ş-atâta m-oi duce în noapte (bis)
Până m-oi tâlni cu moartea (bis)
Să mă puie-n copârşeu (bis)
La un loc cu Dumnezău (bis)
Copârşeu cu scânduri ude (bis)
Unde moartea nu pătrunde
Nici dragostea nu răspunde
Nu-i lumină nicări (bis)...
Să mă puie-n copârşeu
La un loc cu Dumneză 
Copârşeu cu scânduri late
Unde moartea nu străbate
Copârşeu cu scânduri ude
Unde moartea nu pătrunde.

August 23, 2010

Alephs (poem by Florin Caragiu, English translation: Simona Sumanaru)

photo: Andreea Mureşan


when a spider weaves its web and you tear it down,
it patiently and carefully redoes it...
if you tear it down several times in a row, it will make it again,
but with obvious flaws; if you still tear it down
repeatedly, it can no longer do it,
it will chaotically send threads of silk into the air as if it had forgotten how it’s done
and it will end up starving to death...

Cantor was convinced that the transfinite numbers
had been whispered to him by God
he knew he would face grief
which would make his joy even greater
Kronecker thought that irrational numbers don’t exist

at this point you look for something to surprise you
a row of infinities hidden behind a title written in red,
deliberately misleading,
which doesn’t even indicate the most important thing:
the power of the continuum
the inconsistency of the multitude of all multitudes
or the freedom to follow the Truth
wherever the descending light may take you
an impossible prediction gravitating around
the limit points

your apparitions change my mood,
upon the impact questions move from one orbit to another,
touching the healing blaze of the paradox

(poem published in the volume "catacombe. aici totul e viu" ("catacombs. everything is alive here"), Vinea Publishing House, Bucharest, 2008, pp. 58-59. English translation: Simona Sumanaru.)

Previously appeared online on English Corner/ Iconic Renaissance

August 21, 2010

Ava Ghelasie: "Moştenirea păcatului originar şi Destinul Reînvierii"

Răul este o „origine inversă”, care „negativizează ORIGINEA în Sine” prin care astfel se face şi el o „falsă origine”. Răul este „gol” fără Conţinut, dar se „parazitează” pe propriul Conţinut şi se face o „altă formă”.

Noi distingem două „specificuri” de rău-păcat, cel „demonic-spiritual” şi cel „adamic-sacral”. Răul demonic este un „anti-spiritual”, ca falsă „cunoaştere” prin contrastul dualităţii negative; Răul adamic este un „anti-sacral” al „opririi” ÎNTRUPĂRII DIVINULUI prin „auto-întrupare, auto-sacru”. De aceea, păcatul demonic este o „auto-spiritualizare” şi cel adamic este o „auto-întrupare”. Demonii pierd „LUMINA SPIRITUALULUI DIVIN; Omul pierde „Taina TRUPULUI DIVIN”.

Taina TRUPULUI nu este „Corp” al DIVINULUI sau al Creaţiei, ci este Taina UNIRII DIVINO-CREAŢIE şi Creaţie-DIVIN, ca un „SUPRA-CORP (şi peste Suflet şi peste Corp). DUMNEZEU Creează pe Om-Făptură în vederea Destinului de ÎNTRUPARE HRISTICĂ, de aceea EL Modelează direct „TRUPUL Omului” ca Potenţă de Prefigurare a TRUPULUI HRISTIC care avea să se ÎNTRUPEZE prin Om-Făptura.

Omul-Făptura nu este „valoare de Spirit” (ca Îngerii) şi nici de Viaţă (ca Natura), ci este Valoare de „SACRALITATE-TRUP HRISTIC, TRUP Cosmic” (ce UNEŞTE toată Creaţia cu DIVINUL şi DIVINUL cu toată Creaţia). De aceea, „şarpele demon” caută să-l abată pe Om de la SACRALITATEA sa prin „chipul de Spirit-cunoaştere” („veţi cunoaşte”). Şi, prin păcat, Omul pierde în primul rând „TRUPUL-SUPRACORPUL”, pentru că Adam şi Eva se văd cu un „Corp gol”.

Demonii sunt „gol de SPIRITUAL DIVIN în interior” (nu mai pot gândi nimic DIVIN, ci doar în forme negative de creaţie, ca auto-gândire); Omul este „gol corporal”, fără "TRUPUL DIVIN" (i. e. nu mai poate ÎNTRUPA DIVINUL, ci se auto-întrupează, ca auto-simţire).

Aceste distincţii sunt de mare importanţă în Vieţuirea mistică.

În acest context este şi problema „transmiterii-moştenirii” păcatului adamic. Noi, pe considerentul că „răul-păcatul” este „formă”, nu „conţinut” (ca anti-formă goală care deformează Conţinutul propriu de Creaţie), vedem „moştenirea transmiterea” păcatului nu printr-un „fond în sine de rău”, ci prin „Destinul Urmaşilor” de a Reveni la starea iniţială, fără păcat.

Păcatul [originar] nu mai este, astfel, o „condamnare” moştenită, ci [trimite la] o „VIRTUTE HRISTICĂ de Mântuire”. Fiii adamici-urmaşii nu moştenesc „sancţiunea” păcatului, ci „Moştenesc REAMINTIREA TRUPULUI HRISTIC” pierdut prin păcat, ca Destin de Revenire la Chipul de Rai. Paradoxul păcatului este „suferinţa Reamintirii stării fără de păcat”. De aceea se zice, mistic, că „răul este iadul neputinţei de a uita Raiul” sau în altă parafrazare, „neputinţa Iubirii de a se auto-anihila”, încât „suferinţa” este, paradoxal, un fel de „Reînviere a SACRULUI” pierdut care nu poate muri niciodată. Omul nu „moşteneşte, de fapt, păcatul în sine”, ci „Destinul Reînvierii”, care implică totodată rememorarea păcatului şi ieşirea din el. Fiecare Om are Destinul să „Re-întrupeze, să Refacă” TRUPUL SACRU ADAMIC pierdut, ceea ce implică o „nouă confruntare cu memorialul răului adamic”. Deci „Destinul SACRULUI” este Taina fiecărui Om, care implică tot Memorialul Adamic, „Bun şi rău”. Răul-păcatul nu trebuie văzut ca „singular în sine”, ci în cadrul Tainei CHIPULUI SACRU al Omului şi în Destinul Refacerii lui.

(pasaje selectate din volumul Ieromonah Ghelasie, "Scrieri Isihaste", ed. Platytera, Bucureşti, 2006, pp. 40-41, 48-49)

Volumul se poate comanda aici.

August 20, 2010

conquered scenery (poems by Florin Caragiu, English translation: Simona Sumanaru)

(photo: Diana Popescu)

1. the castle

Surrounded by ditches, with embattled walls and war machines,
the castle unimpugnably rises beneath the sharp cry of the seagull:
the shadow of a child bursting into tears, his cheek wiped by the wind
and the greenish foamy hand tracelessly carrying this sand –
all that’s left is a fistful
too weak to close when our bare feet light up the colors of twilight.

I laid the light in your palms as if it were a baby swallow
that fell from the nest, heart pounding and shaking under your caresses.
It won’t eat, it longs for the blue nest...

the sun flies nearby with maternal restlessness.

2. the storm

The sandstorm looks for me in your arms at sunset,
twisted in non-white like a page with a burning corner.
Out of breath we bury the light inside fir-tree needles.

Sometimes a nearby shadow, abandoned between sawdust lips,
sighs for the hand that has detached its wings.

We playfully untwist our traces, hide inside tree caves
until the branches raise towards the sky and the echo bounces back,
hitting the water like a wounded hind.

3. in Nichita’s style

I don’t know how you took a corner of me when you left
you looked at me, yet there was nothing you could do

your feet had outrun you and your arms
had come off your shoulders towards the white angel

the world had cracked like an eggshell, words were running away
and God’s look was pouring over us

(poems published in the volume "catacombe. aici totul e viu" ("catacombs. everything is alive here"), Vinea Publishing House, Bucharest, 2008, pp. 23-24. English translation: Simona Sumanaru.)

August 18, 2010

the unsewn shirt (poems by Florin Caragiu, English translation: Simona Sumanaru)


1. without the cross...

moto:
’All things need to be understood
after the cross and the resurrection’
St. Maximus the Confessor

Without the cross, the world hangs from our necks
like a scaffold, Yes and No are
screechings of scissors through the paper of senses
and the body, a coin pouch in which
a starved star is rattling. The embrace is only a wound,
a fall into the gap between atoms, outer layer
under which death cannot perish
and two no longer become one.

Without the cross, words go blind and the chase
is an ongoing wait by the door,
when no one comes to entrust their soul into your palms.

Without the cross, gold turns to dust
and wine to vinegar on our lips,
while ecstasy bursts like a pricked balloon.

2. the sword-eaters

We seek each other like the arms of the cross,
the word pinned to our lips
descends – plunging wing
lifelessly touching the empty page.
Who will overturn the letter for us at dawn?...

We grope for light
like saplings ascending into the thicket,
we swallow the distance that draws us near
like a blooming edge.

3. the descent into hell

taken with the magic of nothingness we swallowed death
and dissolved into our own shadow
we can no longer fill in with our bodies
the distance between eyes and heart

the dark shivers when we look at each other
through Jesus’ transparent wounds
which we scraped not knowing why
and woke up outside of ourselves

with motionless hands we await
the touch that clothes us on the inside
in the unsewn shirt

(poems published in the volume "catacombe. aici totul e viu" ("catacombs. everything is alive here"), Vinea Publishing House, Bucharest, 2008, pp. 25-26. English translation: Simona Sumanaru.)

Reprodus după textul publicat anterior (online) pe English Corner/ Iconic Renaissance

August 17, 2010

Părintele Galeriu - tâlcuitor al duhului vremurilor

Memorii recente:
Părintele Galeriu - tâlcuitor al duhului vremurilor
de Costea Munteanu
Ziarul Lumina, 17 August 2010

Un articol de o stringentă actualitate despre ieşirea din criza economică, văzută - în lumina gândirii părintelui Constantin Galeriu - ca inseparabilă de (şi într-o necesară corelaţie cu) o transformare a gândirii (metanoia) marcând o reconstrucţie spirituală şi morală a condiţiei umane.



Sursa imaginii

August 13, 2010

Ava Ghelasie, despre Maica Domnului

Detaliu din Icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus, zugrăvită de părintele Ilie (Dantes) Bobăianu

Noi, Creştinii, Numim paradoxal pe Maica Domnului „Pururea Fecioară”, ceea ce înseamnă tocmai Esenţa Menirii Femeii, [cea] de Feciorie-Biserică în care se Naşte Fiul-Preotul-Liturghia-Împărtăşania, ca Menire Sacră şi Transcendentală.

Creaţia nu este Reversul Lui Dumnezeu, sau Altă Stare a Lui Dumnezeu, ca şi cum în fond ar fi Acelaşi lucru Dumnezeu şi Creaţia. În viziunea pur Creştină, Dumnezeu este Deplinul Absolut care are Reversul Său propriu tot ca Dumnezeu, adică Treimea de Persoane. Reversul Unicului Dumnezeu este Treimea Dumnezeiască, nu Creaţia. Dumnezeu Unul Absolut este Faţa şi Dumnezeu Treime este Reversul. Creaţia este Opera Unui Dumnezeu Unic şi Treime în acelaşi timp. Creaţia nu este Reversul Dumnezeirii, ci Creaţia Obiectivă a Unei Dumnezeiri Depline deja în Ea Însăşi. Deplinul Dumnezeiesc este Tatăl Dumnezeu şi Deplinul de Creaţie este Mama-Arhetipul de Creaţie.

Maica Domnului ca Persoană Unică este o Împlinire de Început a Tuturor celorlalte Împliniri. Maica Domnului ca Persoană este Unică şi Nerepetabilă, dar este Imitabilă, ca şi Persoana Lui Hristos, care este Unică dar Imitabilă de către toţi Următorii Hristici.

- Maica Domnului, tu ai Renăscut Icoana Chipul Pierdut,
Tu ai Reînviat Biserica Fiului Lui Dumnezeu,
Mă închin Icoanei Tale că Porţi cu adevărat pe Dumnezeu în Braţe.


Maica Domnului este de Două Ori Maica Fiului Lui Dumnezeu, o dată ca Naşterea în Conştiinţa sa Fiinţială şi încă o dată ca Naşterea Personală a Lui Hristos care este o Naştere Unică, doar a Maicii Domnului Hristos. Toate Femeile sunt Următoare ale Maicii Domnului, nu însăşi Maica Domnului.


(în: Ieromonah Ghelasie, „Medicina Isihastă”, ed. Platytera, Bucureşti, 2008, pp. 243, 245-246, 250, 253, 260).

Reprodus după textul publicat anterior (online) pe blogul Părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei

August 11, 2010

Despre rai şi iad în literatură şi nu numai...

Despre rai şi iad în literatură şi nu numai...
de Florin Caragiu

Apărut în revista "Ramuri", nr. 7 (1129), Iulie 2010, pp. 13-14

Nikolai Hartmann, în Estetica sa (Ästhetik, Berlin, 1953, p. 414), a opinat că: „Poezia metafizică e pseudoestetică, deoarece [atunci când, n.n.] viziunea determinată metafizic caută doar imaginea lumii şi această lume e ordonată de cele mai multe ori în mod primitiv”. Se cade să-i dăm dreptate esteticianului german, admiţând faptul că semnificatul imaginat – ca un pur referent – în afara legăturii lui cu semnificantul artistic rămâne să fie un produs al gândirii extraestetice şi, ca atare, în mod similar cu un aparat scos din priză, a părăsit acea atmosferă fenomenologică răspunzătoare de producerea sensului sensibil sau, cum ar spune fenomenologii, a sensului marcat de evidenţă internă, către care opera de artă deschide. Evoluţia artei şi a conştiinţei critice corelative ne conduce spre concluzia că limbajul artistic nu atât ex-primă şi re-prezintă o realitate mentală anterioară exercitării lui, cât mai ales el e capabil să producă noutate, să creeze sentimentul unei alte realităţi, în orice caz alta decât este cea înscrisă în reflexele mentale curente. Astfel, cu timpul s-a căzut de acord că semnificantul poetic are o natură infinit mai complexă decât semnificatul (care este gândul în sine, ca tot ceea ce poate fi gândit prin abstragere, prin izolare de modalitatea contextuală specifică în care ceva – în speţă, un cuvânt – apare).
Complexitatea incomparabilă legată de rolul jucat de semnificant se referă, nu în ultimul rând, la procesul spontan de prelucrare discretă şi calitativă a informaţiei, incompatibil cu decupările şi ajustările raţionale standard; pe de altă parte, ţine de ordinul evidenţei faptul că în preajma limbajului poetic trăim cu senzaţia că s-a rostit un adevăr esenţial, şi aceasta se întâmplă chiar dacă nu am spart codul în care s-a realizat o comunicare enigmatică, „înţeleasă” în neînţelesul ei. Venind ca o confirmare a celor arătate mai sus, ne răsună în memorie o mărturisire făcută de prolificul şi imaginativul Borges, când acesta a spus că trăsătura dominantă a scrierilor sale o reprezintă limbajul, nu noţiunile filosofice: „Cred că sunt preocupat mai degrabă mai degrabă de imagini decât de idei. Nu sunt capabil de gândire abstractă. Chiar dacă mă refer la ceea ce au făcut grecii sau evreii, tendinţa mea este să mă gândesc la asta nu în termenii raţiunii, ci în aceia ai fabulelor şi metaforelor. (…) Prefer imaginile. Sau, cum a spus Kipling, unui scriitor îi este îngăduit să scrie o fabulă, dar cât priveşte morala fabulei, aceasta îi poate rămâne nu pe deplin cunoscută” (Massachusetts Institute of Technology, Aprilie 1980, Borges intervievat de Jaime Alazraki).
Elaborând teza sa antropologico-filosofică referitoare la „fantasticul structurilor imaginarului”, Gilbert Durand aprecia: „Dacă funcţia fantastică depăşeşte refularea şi semiologia, şi prin aceasta dacă ea nu e secundară în raport cu un oarecare departament al conţinutului mental, constituie deci acea ‘lume plenară căreia nici o semnificaţie nu îi este exclusă’” („Structurile antropologice ale imaginarului”, Bucureşti, 1973, p. 479). În viziunea lui Gilbert Durand, înţelesul fundamental dat funcţiei fantastice este pus în evidenţă prin conceptual de eufemism, caracterizat după cum urmează: „Sensul suprem al funcţiei fantastice, care se împotriveşte destinului muritor, e deci eufemismul (…), acea legătură imaginară şi secretă care leagă continuu lumea şi lucrurile de inima conştiinţei; nu numai că se trăieşte şi se moare pentru idei, dar moartea oamenilor îşi primeşte absolvirea prin imagini. De aceea imaginarul, departe de a fi pasiune deşartă, e acţiune eufemică şi transformă lumea după Omul Dorinţei: poezia e-un pilot/ Orfeu îl însoţeşte pe Iason” (idem, p. 600). Trebuie spus că tocmai ignorarea criteriului calitativ specific de interpretare, căruia i se supune imaginea în câmpul receptării artistice, unde ce se comunică este strict dependent de cum se comunică, a condus nu de puţine ori la confuzii grosiere prilejuitoare de înţelegere eronată, la nivel de decodificare a mesajului.
Un exemplu în acest sens îl constituie ideea – prea puţin dispusă către o reflexivitate adâncită – că imaginea iadului în literatură, cu punctul de plecare în luciferismul romantic, ocupă un loc privilegiat şi apare infinit mai expresivă decât monotona şi plicticoasa realitate pe care o propune raiul. Ce putem comenta? Se ignoră aici faptul decisiv că, în orice caz, funcţia imaginii artistice nu este aceea de a exprima în mod naturalist o realitate, activând din cuvânt o denotaţie izolată. Fără doar şi poate, forţa negativului s-a exercitat stilistic dintotdeauna în literatură şi se poate lesne constata că ea impregnează cu o anume strălucire şi prospeţime lexicul şi direcţionările energice ale enunţului. Bunul simţ ne spune însă că reprezentarea prin contrariu aduce cu sine un spor de confort psihologic, o energie vitală brusc crescătoare, pe care n-o mai poate transmite de la un punct încolo un anumit cuvânt într-o situaţie pragmatică dată. Dacă raiul se prezintă pentru unii ca o realitate „moartă”, cel mai probabil de vină nu e realitatea, ci imaginea primitivă şi uzată pe care omul şi-o face despre realitate (Hartmann).
În cadrul unui interviu, Borges însuşi se arăta dispus să creadă în ideea că există multă tristeţe în rai, argumentând astfel: „putem fi fericiţi timp de o clipă sau două, însă o eternitate de fericire este de neînchipuit”. Afirmaţia poate fi adevărată atâta vreme cât nu este fals extrapolată. Fericirea pentru eternitate e o sintagmă ce ar putea suna fals, într-adevăr, atâta vreme cât o măsurăm cu capacitatea psihologică şi trupească a muritorului, supus uzurii energetice din ce în ce mai apăsătoare. Lucian Blaga a atins în treacăt punctul crucial al problemei, dând drumul strigătului sfâşietor de neputinţă: „Daţi-mi un trup, voi, munţilor”. Să nu uităm că pe tărâmul abisal al istoriei umane procesul dobândirii fericirii (măcar ca bunăstare imediată) are în spate un consum de energie redutabil şi adesea sisific. Facem eforturi să ne simţim mulţumiţi, suntem din ce în ce mai obosiţi pe măsura trecerii timpului, încât în final somnul şi moartea sunt căutate inconştient de unii ca o alinare, deşi alternativa se vădeşte a fi penibilă şi respingătoare dacă o privim îndeaproape.
În condiţiile entropiei generalizate şi în afara cugetării teologice şi poetice, cu greu omul îşi poate reprezenta intuitiv acea stare paradisiacă în care fericirea pentru eternitate practic „agresează” în mod sublim fiinţa, cum ar zice poetul. Substanţa raiului este iubirea, iată mesajul de bază al teologiei. În iubire trăirea timpului se modifică profund, fapt remarcat cu subtilitatea-i caracteristică de Dostoevski, chiar dacă într-un context uşor ironic. „Ce faci în viaţă?”, era întrebat unul dintre personajele sale, la care acesta răspunde: „Cum ce fac? O iubesc pe Olga”. În dragoste, a te gândi la celălalt este ca şi o acţiune, formula în acelaşi sens eseistul Sergiu Al George. Fericirea paradisiacă, deşi este o stare, are în sine energia unei acţiuni, ca şi când am face continuu ceva. Nu cunoaşte statismul inerţial. Geneza ei nu se sprijină pe determinismul naturalist. Discutând despre această nouă geneză a fericirii, nu mai are acum sens punerea problemei în termeni de „viabilitate” a fericirii veşnice.
Într-adevăr, fericirea veşnică nu e viabilă conform principiilor practice după care funcţionează psihologia naturalistă. Tocmai acest „hiatus” psihologic ne împiedică să disociem realităţile, aşa cum ele sunt sau pot fi, ontologic şi fenomenologic disjuncte. Iarăşi se cuvine să discernem între ideea de iad ca realitate şi imaginea literaturizată a iadului, care din punct de vedere al eficienţei sale artistice nu are menirea să ne aşeze psihologic în „starea de iad”. Când a deliteraturizat noţiunea de iad, Dostoevski a rămas în faţă cu un fenomen derizoriu: o magherniţă din care cel închis singur acolo nu mai poate în veci ieşi. În fapt, „răul şi moartea sunt totuna. De aceea noi, cei de astăzi, dorim cu ardoare Viaţa, care înseamnă revenirea la Binele Dumnezeiesc” (Ierom. Ghelasie Gheorghe, „Dialog în Absolut”, ed. Platytera, 2007, p. 263).

August 10, 2010

Părintele Ghelasie: Mystagogia Filocalică - Teologia Fiinţei prin Har şi Teologia Harului prin Chipul Fiinţei

Multe veacuri de-a rândul s-a pus problema acută a FIINŢEI DUMNEZEIEŞTI faţă de Creaţie. Şi filosofia recunoştea apofatismul-inaccesibilitatea creaţiei faţă de FIINŢA în Sine. Sfinţii Părinţi au revelat HARUL ca Energii tot DUMNEZEIEŞTI, care fac LEGĂTURA dintre FIINŢA Lui DUMNEZEU, apofatică, şi Creaţie.
Filosofia recunoştea apofatismul FIINŢEI, dar considera Creaţia o „emanaţie panteistică” a FIINŢEI. Creştinismul s-a luptat cu tot felul de erezii în acest sens. De aceea, Teologia Sfinţilor Părinţi este o Mystagogie prin HAR. Creştinismul Revelează ÎMPĂRTĂŞIREA DUMNEZEIRII cu adevărat Creaţiei, dar prin HAR, care este DUMNEZEIREA accesibilă condiţiei de Creaţie.
FIINŢA prin HAR este Teologia creştină.
Pentru noi cei de astăzi însă, atât de mult s-a extins „energetismul”, încât FIINŢA este redusă la un „principiu supraenergetic”. Gnosticismul antic, de Cunoaştere a FIINŢEI, era considerat de creştinism o erezie, dar şi „agnosticismul absolut” este considerat tot erezie. DUMNEZEU ca FIINŢĂ în sine este necunoscut, dar este Cunoscut prin HARUL tot DUMNEZEIESC.
Noi, cei de astăzi, ca Mistică, suntem nevoiţi să facem o Reîntoarcere la problema FIINŢEI cea Dincolo de HAR, astfel şi creştinismul este în situaţia de a cădea în „pierderea CHIPULUI FIINŢEI” ce este tocmai esenţa Teologiei creştine. Teologia creştină este a FIINŢEI prin HAR, dar cu evidenţierea accentuată pe CHIPUL FIINŢEI, ca IPOSTASURILE TREIMICE DUMNEZEIEŞTI.
CHIPUL FIINŢIAL prin HAR este Teologia creştină, iar şi noi cei de astăzi, trebuie să mai adăugăm: şi HARUL prin CHIPUL FIINŢEI, este Teologia creştină...
Dacă Sfinţii Părinţi au trebuit să accentueze o Teologie a FIINŢEI prin HAR, noi „urmaşii”, trebuie să accentuăm o Teologie a HARULUI prin FIINŢĂ. Creştinismul rămâne actual doar prin aceasta.
Contextul spiritual antic al creştinismului a fost „panteismul FIINŢIAL”, care a fost rezolvat prin Teologia FIINŢEI prin HAR.
Contextul spiritual al creştinismului de astăzi, este, paradoxal, „panteismul energetic”, care este rezolvat prin Teologia HARULUI prin CHIPUL FIINŢEI. Sfinţii Părinţi ne-au Revelat ambele Teologii, chiar dacă ei au evidenţiat Teologia FIINŢEI prin HAR... Noi care trebuie să evidenţiem Teologia HARULUI prin CHIPUL FIINŢEI, nu facem altceva decât să preluăm aceasta tot de la Sfinţii Părinţi. Prin aceste distincţii este relatarea noastră. Mystagogia noastră Filocalică este în această evidenţiere, a unei Teologii mistice Creştine, de HAR prin CHIPUL FIINŢEI.


(pasaj din Ierom. Ghelasie, "Mystagogia Icoanei", ed. Platytera, 2010, pp. 208-209)
Volumul "Mystagogia Icoanei" se poate comanda aici.

Reprodus după textul publicat anterior (online) pe blogul Părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei

August 3, 2010

Ava Ghelasie: "Ne Naştem cu Menire Hristică"

Noi ne Naştem deodată ca Suflet pe care îl Creează direct Dumnezeu şi ca energii-Corp din Părinţii noştri. Sufletul nostru este Creat de Dumnezeu pe baza Corpului pe care îl Moştenim de la Părinţii noştri. Aici este o mare Taină a Misticii Creştine. Adam şi Eva au fost Creaţi direct şi pe baza Gândirii doar de Dumnezeu. Noi, Urmaşii lui Adam, suntem dublă origine, ca Suflet din Creaţia pe care o face Dumnezeu şi din Părinţi ca Trup. Mai mult, Iubirea Părinţilor noştri determină Crearea Unui Nou Suflet. Dumnezeu ne Creează Sufletul doar în Vederea şi în Măsura Noului Copil-Corp ce se Zămisleşte în Mamă. Astfel, Sufletul nostru nu este Creat doar ca simplă Întrupare într-un Corp Zămislit în Mamă, ci este Un Suflet Special în Măsura Unui Corp anume. De aici Destinul Hristic din noi, că Dumnezeu ne Creează ca Suflet cu Puteri şi Daruri speciale în vederea Mântuirii unui Corp Anume moştenit de la Anumiţi Părinţi.
Noi nu suntem nişte Suflete indiferente faţă de Părinţii noştri, ci suntem Suflete Înrudite cu Specificul Părinţilor. Părinţii noştri sunt Părinţii noştri în Veşnicie, după cum Dumnezeu este Creatorul nostru. Noi nu putem să ne negăm Părinţii noştri, nici să ne rupem de ei, ci în Veşnicie vom fi Înrudiţi şi în Legătură. Prin aceasta, Creştinismul este şi o Religie a Părinţilor ce nu se pot anihila niciodată. Şi în Viaţa Veşnică Părinţii noştri vor fi Părinţii noştri, iar noi, copiii lor. Şi comuniunea Veşnică va fi în Sublimul acestei Taine.
Astfel, Dumnezeu ne Creează ca Suflete cu menire de Mântuire şi de Învierea unor Moşteniri ce au nevoie de Restabilire şi Ridicare din păcat. Prin aceasta, Dumnezeu intervine direct în Restabilirea Creaţiei, fără s-o silească sau s-o oblige. Aşa, Sufletele Înzestrate cu Menire de Mântuire, ele însele fac în mod Firesc Intervenţiile respective. Aici este Împletirea Tainei Iubirii Lui Dumnezeu cu Taina Reînvierii Creaţiei. Creaţia, prin căderea din Rai, a ucis pe Dumnezeu din Creaţie, iar Dumnezeu este Reînviat tot de Creaţie prin Copiii săi Mântuitori. Dumnezeu Răspunde Creaţiei cu Iubire îndoită şi Creaţia Răspunde cu Reîntoarcerea la Dumnezeu. Dumnezeu ne Dăruieşte nouă, Copiilor, o dată cu Sufletele şi Puteri speciale de Mântuire şi Reînviere la starea adevărată de Creaţie care, de asemenea, Răspunde lui Dumnezeu cu Iubire şi Recunoştinţă.
Unii se întreabă cum mai Creează Dumnezeu Suflete Nevinovate pentru nişte Corpuri păcătoase şi bolnave... Aici este Taina Creştină, a Menirii Hristice de Mântuire şi Înviere din moarte a Creaţiei căzute. Unii cred că Sufletul nostru este totodată Naştere din Sufletul Părinţilor, iar alţii că este o Reîncarnare a Unui Suflet ce a mai fost şi face evoluţia Creaţiei. În viziunea pur Creştină, Creaţia nu se poate Crea pe Sine, încât Sufletul nostru nu se poate Naşte din Sufletul Părinţilor, iar Reîncarnarea de asemenea este nedemnă de o Creaţie Completă a Lui Dumnezeu. Creaţia nu evoluează de la inferior la superior, nici nu trece prin planuri Corporale diferite, nici prin renaşteri succesive, ci este o Creaţie Completă şi Deplină ca Rai, dar în involuţie şi destructurare după căderea din Rai, ca şi în Restructurare-Restabilire spre Chipul Perfect primordial pierdut.
Aşa, Dumnezeu Creează direct Orice Suflet Nou de Copil! Cum, un Suflet Nevinovat să se Întrupeze într-un corp păcătos şi bolnav? Este o condamnare?... În sens Creştin nu este o condamnare, ci o „Asumare” de Destin Hristic de Mântuire. După cum Domnul Hristos Vine Nevinovat şi ia păcatele Lumii în Vederea Salvării Lumii, ca Act de Dăruire şi Supremă Iubire, aşa fiecare Suflet nou creat de Copil Vine în Lume cu Destin Hristic de Mântuirea Părinţilor lui. Suflete al meu, dacă eşti Copil Creat al Lui Dumnezeu şi fratele Domnului Hristos, Omul-Dumnezeu, oare nu vrei şi tu să fii Un Urmaş Asemănător lui Hristos pentru Părinţii tăi?... Dumnezeu este Iubire Deplină, tu nu vrei să fii asemenea? Noi ne Naştem totodată ca Trup din Părinţi păcătoşi, fapt care atrage Naşterea Crearea de Suflet din partea Lui Dumnezeu.
Informaţiile păcătoase ale Trupului pătrund până în Conştiinţa Sufletului. Sufletul meu, ca Iubire, nu se murdăreşte de acestea, dar le „Primeşte” ca pe o Cruce în vederea Curăţirii lor. Doamne, eu Moştenesc păcatele adamice care nu îmi distrug Sufletul, ci îl fac Menire Hristică de Curăţirea acestor păcate. Doamne, Tu îmi Ceri, ca Demnitate de Fiu al Tău, să iau aceste păcate ca pe o Cruce a Mântuirii Părinţilor mei. Doamne, Tu mă Creezi cu Daruri Speciale de Suflet tocmai în Vederea acestei Cruci de Moştenire de la Părinţi. Eu nu sunt un condamnat al păcatelor Părinţilor mei, ci un Mântuitor al Părinţilor mei. Doamne, oare să refuz eu această Demnitate pe care Mi-o Dai Tu? Mă simt nedreptăţit?...
Iubirea poate lua Suferinţa nu ca nedreptate, ci ca pură Iubire ce se Depăşeşte pe ea Însăşi. Cine nu se Dăruieşte nu Iubeşte. Păcatul este ucidere de Iubire, dar Iubirea învie din ea însăşi şi aşa păcatul se şterge. Doar Iubirea poate şterge păcatul. Tu, Doamne, îmi înzestrezi Sufletul cu Iubire pentru Mântuirea Părinţilor mei şi aşa este posibilă ştergerea păcatelor. Eu depăşesc egoismul propriei reîncarnări, trec peste condamnarea nedreaptă a unor păcate străine, mă Urc până la Dumnezeiasca Iubire de Jertfire Hristică pentru Părinţii mei şi aşa „Eu” sunt Un Suflet Demn de Chipul de Fiu al lui Dumnezeu şi un Copil Mântuitor al Părinţilor mei.

Doamne, mă înfricoşează Acest Dar de Menire de Taină,
Tu îmi ceri să fiu Menire Mântuitoare,
Tu îmi ceri să Port Această Cruce Podoabă.

Astfel, fiecare din noi suntem o „Restabilire de Creaţie”. Şi Taina acestei Restabiliri este Iubirea nemăsurată a Lui Dumnezeu ce dăruieşte Puteri de Mântuire Sufletelor Copiilor. Vai de Familiile care nu au Copii, că nu au Mântuire, doar dacă ei înşişi fac tot posibilul să se Mântuiască. Vai de Neamul şi Poporul care îşi omoară Copiii Mesianici şi Izbăvitori.


(capitol din Ierom. Ghelasie, "Dialog în Absolut", ed. Platytera, Bucureşti, 2008, pp. 28-32)

Volumul se poate comanda aici.

Reprodus după textul publicat anterior (online) pe blogul Părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei

Humor with a Gödelian flavor


(via Quodlibeta)

Beauty in Mathematics

Michael Atiyah - Beauty in Mathematics

Michael Francis Atiyah - Mac Tutor biography