December 19, 2011

Václav Havel - observers vs. beings

R.I.P. Václav Havel (5 October 1936 – 18 December 2011). A memorable quote, excerpt from “The Need for Transcendence in the Postmodern World” (Liberty Medal acceptance speech, Philadelphia - July 4, 1994), via wikiquote:
The relationship to the world that the modern science fostered and shaped now appears to have exhausted its potential. It is increasingly clear that, strangely, the relationship is missing something. It fails to connect with the most intrinsic nature of reality and with natural human experience. It is now more of a source of disintegration and doubt than a source of integration and meaning. It produces what amounts to a state of schizophrenia: Man as an observer is becoming completely alienated from himself as a being.

Maria Yudina plays Bach / Liszt Prelude & Fugue, BWV 543


http://youtu.be/1qWSNI_P378
Music and photos, straight to the heart...

December 15, 2011

Colindătorii din Libotin


http://youtu.be/lNFhiOMujpE
Colindătorii din Libotin - Nici o sărbătoare nu-i
Concert de colinde susţinut de Grigore Leşe impreună cu un grup de colindători din satele Libotin şi Ungureni

November 24, 2011

Arhetipuri creştine în Mioriţa

Arhetipuri creştine în Mioriţa - un foarte frumos articol al lui Gheorghiţă Geană (Gasul Bucovinei - Revista românilor din Ucraina) - unde se argumentează că "[o]rice exegeză a Mioriţei care ignoră simbolistica creştină din poemă rămâne neîmplinită". Sunt discutate patru teme creştine fundamentale în Mioriţa: păstorul, oaia, maica în căutarea fiului şi nunta.

November 15, 2011

El Cóndor Pasa


http://youtu.be/gwXiGMauCxg
That's the kind of interpretation of El Cóndor Pasa that I like most (no big orchestra, no hi-tech processing, just pure, traditional, 'organic' sound going straight to the heart).

Superbe nostalgii


http://youtu.be/TKJcuXcATRQ
NOSTALGII INTERBELICE PE DISCURI DE GRAMOFON
Realizatori Ghena Pricop si Gabriel Stoica (Muzeul Brailei)

Solzhenitsyn on art

"Not everything assumes a name. Some things lead beyond words. Art inflames even a frozen, darkened soul to a high spiritual experience. Through art we are sometimes visited — dimly, briefly — by revelations such as cannot be produced by rational thinking. Like that little looking-glass from the fairy-tales: look into it and you will see — not yourself — but for one second, the Inaccessible, whither no man can ride, no man fly. And only the soul gives a groan..." --Aleksandr Solzhenitsyn (Nobel lecture, 1970 - via wikiquote)

November 13, 2011

Waymore Blues și problema operei de artă

Către sfârșit, în argumentul dintre Waylon și Jessi se atinge de fapt problema spinoasă a operei de artă.

http://youtu.be/ugm0JZhX3CI
Waylon Jennings . Waymore Blues solo acoustic

November 7, 2011

Despre beneficiile şi neajunsurile tehnicii

Text apărut în Ziarul "Lumina de Duminică", rubrica"Lumina Cunoştinţei. Religia, filosofia şi ştiinţele în dialog" (rubrică realizată cu sprijinul Fundaţiei "John Templeton" din SUA, în cadrul unui proiect desfăşurat de Universitatea "Al. I. Cuza" Iaşi şi Universitatea Bucureşti, în cooperare cu Patriarhia Română), Duminică 30 Octombrie 2011, sub titlul "Omul sub dominaţia tehnicii".

Filosoful Karl Jaspers – unul dintre cunoscuţii reprezentanţi ai existenţialismului religios – a afirmat că modul de evaluare a tehnicii depinde de ceea ce se aşteaptă de la ea şi că justa ei evaluare presupune cunoaşterea clară a limitelor tehnicii. În primul rând, se cere conştientizat faptul că tehnica este un mijloc şi, ca atare, reclamă o direcţionare a sa. „În paradis, tehnica nu şi-ar avea rostul. Ea serveşte aici eliberării omului de nevoi, îl ajută mai întâi în lupta pentru asigurarea fiinţării sale biologice, apoi, în absenţa constrângerii nevoilor, tehnica îşi permite extinderea imprevizibilă a fiinţării sale factice într-o lume înconjurătoare modelată de el”. [1]

November 1, 2011

Natură şi participare

În creştinism, auzim vorbindu-se de o natură originară şi de o natură înstrăinată, înstrăinată – important de subliniat – prin modificarea tropos-ului. Acest fapt nu presupune o mutaţie radicală a valorilor în ordine umană şi naturală, ci doar, de regulă, o căutare a lor inadecvată, pe o cale greşită, o proiecţie iluzorie şi slăbită a sensului. Adevărul pe care îl dezvăluie poezia este, aşadar, adevărul participativ. Prin latura critică a instinctului poetic se realizează implicit o critică a participării. Aici înţelegem prin participare modul cum ne investim fiinţa în lucruri, în stări de existenţă, în stări de spirit, în tot ce ne înconjoară. Poezia aşază adevărul într-o ecuaţie a participării, a atracţiei, cum s-ar spune aşază o lume întreagă pe orbită, în acest mod, stabilind o lege a gravitaţiei psihice, care, de altfel, se impune de la sine, conform căreia acţionăm, ne orientăm faptele şi pasiunile, atragem ideile şi cuvintele într-un anumit fel, sau, nu mai puţin, ne putem schimba brusc atunci când dorinţa din noi are puterea de a modela altfel lumea.

Martina McBride - God's Will


http://youtu.be/YCRrrP0EhPc  (lyrics)

October 29, 2011

Pr. Dumitru Stăniloae - despre timp

Timpul înseamnă pentru Dumnezeu durata așteptării între bătaia Sa la poartă și faptă noastră de a deschide.” (Pr. Dumitru Stăniloae)

October 21, 2011

între două clipiri (poem de Florin Caragiu)

parfumul tufelor sălbatice ne înfăşoară
ai pielea fierbinte
cu faţa ascunsă mă rogi să-ţi vorbesc
despre curajul de-a înfrunta
un glas rătăcit cu două tonuri mai jos
în visul acesta în care sunt pe deplin treaz
şi simt întunericul
ca pe o pleoapă ce se zbate şi riscul
de a iubi până la capăt

Dumnezeu nu a creat moartea
spaţiul e un sunet ce ne împinge afară
în perna cu ace a nopţii
ochii tăi mi se deschid în piept
plutesc
peste orele din care ţâşnesc peştişori de aur

„bătrâneţea e o încercare prin care trece un tânăr”
spune Ludwig cel orb

October 20, 2011

Despre singurul lucru necesar

Alergăm în viaţă după multe lucruri. Iisus Hristos ne vorbeşte, în acelaşi timp, despre singurul lucru necesar, la a cărui împlinire toate celelalte se vor adăuga. Fiecare om are anumite daruri de la Dumnezeu. În primul rând viaţa însăşi, apoi părinţii, fraţii, copiii, prietenii, natura, înzestrările personale şi capacitatea de efort şi relaţionare, realizările obţinute după diverse strădanii, bucuriile trăite, puterea interioară a depăşirii încercărilor şi suferinţelor, etc.
Problema majoră apare atunci când, sub înrâurirea patimilor, ce pot deveni chiar deprinderi pătimaşe, toate aceste daruri sunt afectate în esenţa lor, care are finalitatea comuniunii în iubire. Dacă darurile vieţii ne vin de la Dumnezeu, din dragostea Lui, ca o chemare la care urmează să răspundem prin punerea lor în lucrare, în vederea împărtăşirii de această dragoste, dacă pierdem din vedere originea şi finalitatea lor, riscăm să rămânem blocaţi într-un „consum” fără orizont al resurselor vieţii.

October 17, 2011

Mircea Ivănescu, un destin singular

Mircea Ivănescu, un destin singular

Florin Caragiu
Revista "Poesis Internaţional", Anul II, Nr. 6, Septembrie 2011, pp. 33-34
foto: agonia.ro

Mircea Ivănescu a fost văzut ca un poet atipic în spaţiul poeziei româneşti. Motivaţiile acestei aprecieri cvasi-unanime apar diverse şi nu de puţine ori contradictorii. Influenţat de literatura americană, dar mai ales de lirica anglo-saxonă, Mircea Ivănescu a preluat acest filon, din care a extras nu doar un stil, ci şi-a făurit o „manieră personală” de a scrie (M. Petroveanu). Prin tradiţie îndreptaţi spre lumea şi sensibilităţile poeziei franceze, după cum poetul însuşi recunoaşte, sunt confraţii săi de generaţie poetică, ce au aprofundat imperfect – după spusele lui Ivănescu – alte modalităţi lirice.
Mircea Iorgulescu („Rondul de noapte”, 1974) remarca „un poet rafinat şi bizar, fără prea multe legături cu lirica epocii sale”, când s-a referit la autor, pe care l-a analizat cu atribute precum „monoton, complicat şi difuz, în mereu eşuata sa tentativă de a se explica”. În context, rezultatul acestei atitudini poetice, după Iorgulescu, ar fi o „confesiune imposibilă, dramatică şi absurdă în acelaşi timp”, dată fiind contopirea realului cu imaginarul, a ficţiunii cu realitatea.
O cu totul altă interpretare a fost oferită de către criticul Mihail Petroveanu („Traiectorii lirice”, 1974). Aceasta a afirmat, de pildă, că poezia respectivă „se alimentează în chip substanţial din capacitatea producerii unui tip de ficţiune, de invenţie a unei lumi imaginare (…), posibilă în limitele unui burlesc aparte, ţinând mai mult de fantastic decât de caricatural”, o lume pe care, în orice caz, nu o ating şi nu o pot compromite procedeele subminării.

October 15, 2011

September 29, 2011

September 27, 2011

Despre descărcarea şi încărcarea sufletului

De multe ori vedem pe câte cineva izbucnind cu furie, într-un limbaj plin de aciditate, vulgaritate şi resentiment, care nu neapărat îl caracterizează în mod obişnuit, iar după ce năduful său s-a consumat spune: „m-am descărcat şi eu”. E adevărat, tensiunea psihică ajunsese la cote atât de înalte, aproape de a provoca o implozie, încât această reacţie s-a constituit într-o supapă. Sau sunt oameni care preferă să se descarce iute şi, răcorindu-se, să le treacă imediat supărarea, să-şi exteriorizeze gândurile ca o ploaie scurtă şi furtunoasă de vară, în ideea că după consumarea ei cerul minţii va fi iar senin, decât să ţină în ei focul mocnit al supărării, şi să fie tot timpul încruntaţi.
E, însă, cu adevărat, aceasta o descărcare, dacă privim lucrurile mai îndeaproape şi în perspectivă? În primul rând, mă duc cu gândul la efectul cuvintelor şi stărilor asupra fiinţei noastre. Ce rămâne după zisa descărcare? Un cercetător japonez, Masaru Emoto, a arătat un fapt uimitor, legat de raportul dintre cuvinte şi structura profundă a materiei, în speţă a apei. Sub acţiunea energiei unor cuvinte precum dragoste, adevăr, fericire etc. apa cristalizează în cele mai uimitoare forme estetice, la nivel molecular apărând surprinzătoare panorame de nestemate. Invers, sub acţiunea unor cuvinte ce exprimă sentimente de ură, invidie, indiferenţă etc., apa cristalizează haotic, între-un peisaj molecular dezolant, asemenea, să spunem, unei proliferări canceroase.

September 20, 2011

Despre înfruntarea răului

Cum să nu răspunzi cu rău la rău şi totuşi să nu inviţi, prin aparenţa unei slăbiciuni, răul să profite de acest răspuns? În primul rând, e vorba de o atitudine, prin care nu primeşti în spaţiul tău interior răul, ceea ce ar însemna o eclipsă de bine în chiar fiinţa ta. A nu răspunde cu rău la rău nu înseamnă lipsa atitudinii. Această atitudine, însă, nu trebuie să fie o reacţie în faţa răului impregnată de rău. Răul care ţi se face se cade înfruntat ca o încercare şi o exersare spre întărirea stabilităţii tale în bine. Pentru a face răul te lipseşti de bine, sau, cum spune sfântul Maxim Mărturisitorul, de însăşi fiinţa virtuţilor care e Hristos, şi drept aceea cel ce săvârşeşte răul se află într-o stare de sărăcie sufletească vrednică de compătimire. Prima reacţie în faţa unui om ce face răul ar trebui să fie tocmai compătimirea, durerea de inimă pentru un semen afectat de boală. Sigur că în faţa unui om bolnav atitudinea obişnuită e de a-l feri să-şi facă rău sau să facă rău altora sau să vatăme fiinţe şi lucruri, însă fără a proiecta asupra lui răutatea ca şi cum ar fi el însuşi, în deplină cunoştinţă, rău. Se zice că acela care răspunde cu rău la rău preia o parte din memorialul acestui rău, sau chiar îl amplifică. E firesc să încerci să limitezi răul – de aceea justiţia e necesară – însă fără acea proiecţie a răului în tine însuţi ca şi cum ar avea o substanţă în sine. Răul presupune o lipsire sau golire de bine. Sfinţii Părinţi invitau să separi în mintea ta fapta rea de săvârşitorul ei.

September 19, 2011

The greatest (no-)show on earth

Apparently some prominent UK humanists are M.I.A. when it comes to debating the renowned Christian philosopher William Lane Craig...

http://youtu.be/0mioJYqRVDE

September 13, 2011

My review of David Berlinski's "One, Two, Three: Absolutely Elementary Mathematics" in JACMS



My review of David Berlinski's "One, Two, Three: Absolutely Elementary Mathematics" appeared in the Journal of the Association of Christians in the Mathematical Sciences (September 2011) - click here to read it.

September 11, 2011

Mai aproape de Enescu

Mai aproape de Enescu
de Florin Caragiu
Revista "Ramuri", Septembrie 2011

Se împlinesc 130 de ani de la naşterea lui Enescu şi ne aflăm în plină desfăşurare a Festivalului internaţional care-i poartă numele. Sunt evenimente de seamă, trăite cu sufletul la gură de toţi cei care continuă să creadă în perenitatea valorilor culturale. Din păcate, gândirea şi personalitatea celui ce a fost compozitorul şi interpretul George Enescu sunt puţin cunoscute publicului larg de la noi. Celor ce l-au receptat îndeaproape, omul Enescu le-a inspirat, prin prezenţa sa şi prin modul său de a fi, ca o personalitate unitară, sentimente ieşite din comun. Cella Delavrancea, bunăoară, remarca faptul că fineţea întregului om se concentrează în ştiinţa şi intuiţia gestului: în felul special de a ţine şi de a mânui arcuşul, de neîntâlnit la alţi interpreţi. Efectul era o muzică aptă să smulgă lacrimi fierbinţi, deşi nu apela deloc la sentimentalism. Cum spunea Bernard Gavoty, amintindu-şi de concertele date de Enescu şi Cortot, maniera în care s-au cântat cele Şase sonate pentru vioară şi pian de Bach a fost pe măsura mesajului acestor compoziţii. Ele nu cer să stârnească emoţia, pentru că sunt mai presus de emoţie. Se adresează acelei părţi din sufletul nostru unde subiectivitatea şi-a atins un fel de fundament al obiectivităţii ei, desfătându-se cu lumea valorilor ultime, a sacrului care nu poate muri, chiar dacă se camuflează în profan (Eliade) În marginile gândirii sale, Karl Popper viza un fapt similar atunci când se referea la ceea ce a fost numit de el „lumea a treia a conştiinţelor obiective de gândire”, care este autonomă, în ciuda faptului că este tot un produs al subiectului uman.

September 9, 2011

Alison Krauss and Yo-Yo Ma playing Stephen Foster's "Slumber my darling"

Yo-Yo Ma and Alison Krauss together with Edgar Meyer and Mark O'Connor playing "Slumber my darling", a song by Stephen Collins Foster (July 4, 1826 – January 13, 1864) the "father of American music" who tragically died at age 37 in poverty - with 38 cents in his pocket and  a scrap of paper that said just that:
"Dear friends and gentle hearts"

http://youtu.be/Xftn_mV7czA
From the album Appalachian Journey

September 8, 2011

O intrebare despre fiintare si constiinta

Un pasaj (intrebare fundamentala - este de fapt "the question") din Edmund Husserl, pe care l-am preluat de pe pagina de FB a lui Florin Caragiu:

Oare aceasta intoarcere a privirii de la fiintare la constiinta este intamplatoare sau este ceruta, in cele din urma, de particularitatea a ceea ce, sub denumirea de fiinta, este permanent cautat ca domeniu al problematicii filosofiei? (sursa imaginii)

September 4, 2011

Roşia Montană - sau ce poate (des-)face o corporaţie dacă plăteşte $12 pe an pentru fiecare român

Din articolul Una este aurul din pământ şi alta cel de la Banca Naţională de Prof. Dr. Mihaela Fîrşirotu (Montreal, Canada) aflu, printre altele, că românilor li se cere să accepte potenţiale efecte distructive asupra mediului, sănătăţii, tradiţiilor şi patrimoniului pentru suma de $12 pe an pentru fiecare...
Tot pe tema Roşia Montană:

September 2, 2011

August 25, 2011

„Westward leading, still proceeding/To the world unseen”... Rosanne Cash


http://youtu.be/Ud-SlCiZ7AM (with lyrics - here)

Jorge Luis Borges and the „given for a purpose”

„A writer — and, I believe, generally all persons — must think that whatever happens to him or her is a resource. All things have been given to us for a purpose, and an artist must feel this more intensely. All that happens to us, including our humiliations, our misfortunes, our embarrassments, all is given to us as raw material, as clay, so that we may shape our art.” (Jorge Luis Borges - via wikiquote)

August 20, 2011

August 17, 2011

„Poezia autentică – practică textuală abilă şi provocare pe verticală a sensului” (Eugen Serea în dialog cu Florin Caragiu)

„Poezia autentică – practică textuală abilă şi provocare pe verticală a sensului” (apărut în revista "Fereastra", Anul VIII, Nr. 4 [62], August 2011, p. 22)

Eugen Serea: În ce sens se mai poate vorbi astăzi de o poezie creştină? Nu este o contradicţie în termeni, aşa cum vor considera cei care, în mod tendenţios, separă menirea poeziei de exprimarea unui crez?

Florin Caragiu: În opinia mea, chiar şi o poezie numită a senzaţiei, aparent fără adâncime ideatică, nu poate exista ca atare. Psihologii au constatat, de altfel, existenţa unui raţionament inconştient, care dă gustul lumii, şi prin intermediul căruia, în absenţa interpretării conştiente a unui fapt, acest fapt e ca şi cum se interpretează singur, de la sine. Să încetăm să ne iluzionăm că a trăi în senzaţia oarbă înseamnă a trăi în afara ideologiilor, fără a alege. În orice moment omul face o alegere.

August 14, 2011

Invitaţie la introspecţie

Invitaţie la introspecţie
de Florin Caragiu
Revista “Ramuri”, Nr. 7 (1141), Iulie 2011, p. 12

Recent, am fost pus la curent cu ce cred cercetătorii despre plictiseală, constatând efectele ei dezastruoase. E ca o otravă lentă, se afirmă, care dereglează tot sistemul viu, împingându-l sigur spre distrugere. Acest insuportabil nor cenuşiu care se lăţeşte pe cerul sufletelor oprimă respiraţia, provoacă tahicardii şi aritmii, astenizează, deprimă imunitatea, usucă papilele gustative, agravează nevrozele, exacerbându-le în unghiuri depresive fără ieşire. Când plictiseala insidioasă ne invadează, puterile organismului sunt secătuite rapid. De vină e caracterul ei difuz, care face să sufere imaginea întregii existenţe, estompate, uniformizate de la un capăt la celălalt, ştergând individualităţile, făcând de nerecunoscut atât identitatea, cât şi alteritatea. Fiinţa astfel agresată cu greu poate delimita această stare, aparent omniprezentă în atmosferă, ca pe un corp străin de ea şi raportabil la o cauză externă, care poate fi clar identificată şi, astfel, îndepărtată, măcar la nivel de tonus al intenţiei. Drept urmare, reacţia de încordare, de respingere, se consumă într-un orizont închis, asfixiant, pentru că nu mai are cum să fie propulsată înainte de speranţă şi nici de tensiunea acţională a gândirii, cea care, de regulă, plănuieşte metodele de luptă şi victoriile sinelui persistent.

August 10, 2011

Ieşirea din sine

cu un deget în gura căţelului – ce-l strânge fericit –
aştept să cadă pelerina întunecată a soarelui.
în vale, îngerul peretelui îşi flutură aripile în părul moale de veveriţă
a trebuit să ne pierdem în ploaie ca să cădem de pe trupul păros
al lumii în iarba abia cosită şi să ascundem aici durerea
îndrăgostirii. e doar o pânză întinsă, în care suflă un copil.
poţi bate din palme când te trezeşti pe acoperişul oraşului.
la început, totul pare simplu, însă dragostea trece prin tine
şi te învăluie ca o apă în care nu cutezi să respiri. primul om întâlnit
te pune pe gânduri: oricine ar fi, îţi poartă sufletul la vedere.
şi bucuria lui îţi străbate ochiul, iar suferinţa, inima.

Florin Caragiu

Reason and Logos

Escape from Reason: indeed a profound and amazingly thought-provoking article by Fr. Archpriest Stephen Freeman. 
Highlights: "“Reason,” as popularly understood is a distortion of the proper Christian use of the word."..."the logoi of created things [...] reflect, not their “rational” structure, but their structure within the light of Christ."

August 8, 2011

Muzica - privilegiu al fiintei

George Steiner lecture about music (Nexus Conference, 2010).   
Highlights: "there is more in consciousness than electronic wiring"... music as "hope of a transcendent possibility"... music vs. "barbarism of organized noise"... music is an absolutely necessary educational component... "the music, in a sense, plays us"... great music = "privilege of being".

http://youtu.be/oKh7edvRvFQ
Nexus Conference 2010: Keynote Lecture George Steiner

August 2, 2011

Belle et Sébastien

Belle et Sébastien - one of the greatest childhood movies of all time (the story of the friendship between the orphan Sébastien and the Great Pyrenees dog Belle). Almost 40 years have passed, and I still remember it (a memory strangely enhanced - and at the same time transformed - now, when the memory of Nana is added up... as an additional, surprising gift).

http://youtu.be/vAlR9JWULEw
Belle et Sebastien

August 1, 2011

An ancient Irish hymn

B​e Thou My Vision - "The original Old Irish text, Rop tú mo Baile is often attributed to Dallan Forgaill in the 6th century. The text had been a part of Irish monastic tradition for centuries before its setting to the tune, therefore, before it became an actual hymn"


Be Thou My Vision - Ancient Irish Hymn from 8th Century by 4Him
http://youtu.be/IQxHvBtR7hs

July 30, 2011

The arrow with an "apophatic tip": St. Gregory the Theologian

In St. Gregory the Theologian's view on design, the perceived harmony/order of the world establishes an iconic resonance - in which the image of God within the human person, entangled with the harmonious iconicity of the Creation (represented by a beautifully elaborated lyre, suggesting the participative dimension) generates an immediate, instinctive feeling of spiritual clarity that transcends the dianoetic reasoning, and which might be construed as an arrow with an "apophatic tip":

"No one seeing a beautifully elaborated lyre with its harmonious, orderly arrangement, and hearing the lyre's music will fail to form a notion of its craftsman-player, to recur to him in thought though ignorant of him by sight. In this way the creative power, which moves and safeguards its objects, is clear to us, though it be not grasped by the understanding. Anyone who refuses to progress this far in following instinctive proofs must be wanting in judgment. But still, whatever we imagined or figured to ourselves or reason delineated is not the reality of God." (On God and Christ, Oration 28 sect 6, St. Vladimir's Seminary Press, p. 41; image source)

July 29, 2011

Grand Duchess Elizabeth Feodorovna


http://youtu.be/-CuxDWLfzQY
Grand Duchess Elizabeth Feodorovna of Russia / Princess Elisabeth of Hesse and by Rhine
"I was seized with horror. They were singing the prayer: 'Lord, save your people!'" (Ryabov - the Bolshevik assassin). See the document Murder of the Grand Duchess Elizabeth compiled by Archimandrite Nektarios Serfes.

July 28, 2011

Walt Whitman – Un copil a spus: Ce este iarba?

Walt Whitman – Un copil a spus: Ce este iarba?

(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)

Un copil a spus: Ce este iarba?, aducându-mi-o cu mâinile pline;
Ce aş putea să răspund copilului?... Nu ştiu mai mult decât el ce este...

Presupun că trebuie să fie steagul dispoziţiei mele, ţesut dintr-un material verde, plin de nădejde.

Sau cred că e batista Domnului,
Un dar parfumat şi memento dinadins aruncat,
Purtând numele posesorului undeva prin colţuri, ca să putem vedea şi remarca şi să spunem: a Cui?

July 19, 2011

Rachmaninoff: an iconographic journey


http://youtu.be/6nslZmvphDs Bogoroditse Dyevo Raduisya
Rachmaninoff's Vespers, Op. 37, Movement No. 6 - Rejoice, O Virgin
Estonian Philharmonic Chamber Choir directed by Paul Hillier

July 15, 2011

The contingent universe

Here, William Lane Craig sketches an argument from contingency. To show that the universe does not have a necessary existence in itself, the conceivability of worlds that are totally different is used.



In my opinion, the argument can be adapted straightforwardly to a multiverse setting - once we view the multiverse ensemble as a family of universes depending on a a finite (albeit large) number of "parameters", and as such, being "models" of a language dealing with finitely many physical categories - this makes the multiverse cosmology a "cosmology with parameters".

July 9, 2011

A night at the Garments Theater


Please find below the presentation included in the program distributed to the audience at the symphony played at the Garments Theater, right at the center of the Post-Lapsarian Lands.



So that people may remember. Without being Creation, the Big Bang points towards Creation. Uncomfortable with Big Bang, some are eager to adopt the theory of multiverse: indeed their philosophical position offers them only one choice - embrace extreme multiplicity - which is ironical. However, this multiplicity may be just as damaging to their agenda since it has the opposite effect: the play of Big Bangs becomes a recurrent-prayerful theme in a Symphony pointing towards Creation and the unfragmented Logos behind it. Now, again and again, listen and pray.


http://youtu.be/W2qW6fOtAMY
Beethoven - Symphony No. 5 in C Minor (1) 
Image source

July 5, 2011

Singing the map of a heart


http://youtu.be/SMZUhY-RPi0
Ana Moura - Mapa do Coração (Lyrics)
A hesychast view: a true "theory of everything" should be (in) the heart.

July 3, 2011

Prof. univ. dr. Virgil Ciomoş : "Scurte note la apofatismul creştin. De la discurs la imagine"

Scurte note la apofatismul creştin. De la discurs la imagine

Prof. univ. dr. Virgil Ciomoş
Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj
Revista "Sinapsa", Nr. 8/2011, pp. 49-54

Distincţia dintre apofatism şi catafatism este destul de notorie pentru a insista asupra ei. Ea încearcă să răspundă, în esenţă, exigenţelor – paradoxale – ale teologiei creştine. Căci, într-adevăr şi pe de-o parte, nimeni nu l-a văzut pe Tatăl, pe de alta, însă, Iisus Hristos constituie tocmai chipul său. Există, aşadar, un apofatism al paternităţii, după cum există şi un catafatism al filiaţiei. Cum se vede, dificultatea teoretică – proprie oricărui paradox – revine la a asuma faptul, vădit contradictoriu, mărturisit de către tradiţia creştină, care afirmă că invizibilul a devenit, totuşi, vizibil, că, prin întrupare, Logosul însuşi a luat astfel un chip, chipul Tatălui. O problemă teoretică îşi găseşte rezolvarea printr-un act practic, acela – „scandalos” – al întrupării Celui fără de trup.
Procesul de integrare a semnificaţiei acestui unic eveniment în reflexia teologică şi filosofică postcreştină s-a petrecut destul de lent şi a trecut prin numeroase momente critice, adesea conflictuale. Două au fost, credem noi, obstacolele principale ce trebuiau surmontate de majoritatea gânditorilor primelor secole ale erei noastre. Primul pretinde să se facă distincţia dintre simpla manifestare a lui Dumnezeu – cea care poartă, în mod generic, numele de „teofanie” –, şi, respectiv, revelaţia propriu-zisă a lui Dumnezeu. De cele mai multe ori, spiritul antichităţii greco-romane L-a asimilat pe Iisus Hristos cu un nou avatar, adică cu o nouă manifestare a Divinităţii, mai reuşită, poate, decât celelalte, dar situată mereu în registrul creaturii, ca Întâiul Fiu (făcut, iar nu născut). Arianismul primelor secole este, în context, una dintre cele mai elocvente mărturii ale acestei serioase dificultăţi. Cel de-al doilea obstacol rezidă în contaminarea teologiei creştine cu idei specifice neoplatonismului târziu – mai ales, cu cele ale lui Proclus –, din perspectiva cărora, discursul teologic – al cărui „obiect” este Dumnezeu însuşi – nu poate depăşi calea negativă. Fiind „situat” dincolo de fiinţă sau de ceea ce noi ne imaginăm prin aceasta, Dumnezeu nu poate permite decât două tipuri de discurs: cel pur negativ – ale cărui predicate sunt negate printr-un perpetuu a- privativ –, respectiv, cel hiperbolic – ale cărui predicate sunt dincolo de orice predicat – hyper-: Dumnezeu nu este bun, nu este drept etc., El este dincolo – hyper- – de bunătate, de dreptate, de vreme ce, aceste din urmă predicate nu pot fi cuprinse în discursul teologic decât în măsura în care au un sens deja cunoscut, adică pur uman. E tocmai tipul de discurs pe care Meister Eckhart se amuza să-l livreze colegilor lui, teologi.
Ce mai rămâne, atunci, din teologie? Un simplu amuzament? Dacă orice discurs teologic relevă de şi se limitează la natura noastră umană, căci Dumnezeu nu are nevoie de teologie (i.e. de teologia noastră) pentru a se cunoaşte pe sine însuşi, urmează că – în calitatea ei de discurs al creaturii – teologia însăşi ar trebui fie să tacă pur şi simplu, fie să nege, într-un al doilea moment, tot ceea ce afirmă în primul. E ceea ce se cheamă a fi un discurs care „afirmă” în mod secund, adică prin denegaţie: îl negi pe „Dumnezeu” doar în măsura în care îl reduci mereu la predicatele tale umane, tocmai pentru a-I restitui, în acest fel, propria-I demnitate, supra-umană. Cât de diferit este, însă, un astfel de discurs de acela al ateului? Şi care ar putea fi, în cele din urmă, obiectul teologiei, de vreme ce Dumnezeu nu e un obiect şi nici măcar un subiect, de felul acelora pe care suntem noi capabili să le definim?

July 1, 2011

În deschisul privirii (Revista "Verso", Dosar "Dan Damaschin")

În clipa când Gretchen a văzut trandafirul şi-a amintit totul, iar uitarea în care a ţinut-o legată vraja rea s-a destrămat. Gretchen porneşte iar în căutarea lui Karl, pentru a-l salva din locul unde a fost închis. Acela e ţinutul zăpezii, închisoarea minţii glaciale, unde trandafirii sufletului nu înfloresc.
Acest scenariu, în care recunoaştem feeria parfumată pe care a creat-o Andersen scriind „Crăiasa zăpezii”, se aude cum e trezit la viaţă de răsunetul paşilor poetului, călător în intermundii. L-am numit pe Dan Damaschin. De ce „Crăiasa zăpezii”?... Motivul e simplu: pentru că de aici se vede trandafirul.
A fost apreciat ca un autentic poet al morţii. În tradiţia romantismului german, moartea e aducătoare de lumină. Din perspectiva morţii, lucrurile au şansa să capete cea mai vie claritate. Atunci abia ele sunt cuprinse în deschisul rilkeean al privirii.
Dan Damaschin reia marile simboluri naturale cu impact metafizic spontan, cum sunt: trandafirul, spinul, oul, gălbenuşul-flacără, clepsidra, auzul, neauzul, cântul, mila, ochiul fără pleoape, arcaşul, săgeata, umbra, oglinda, oglinda în care nu se piaptănă nimeni, părul întunecat, scânteia, aştrii...
Ce face el cu aceste puteri ale naturii care apasă întotdeauna misterios pe sufletul poetului, însetat de transcendenţă? Dan Damaschin le primeşte. Primeşte imaginea cu smerenia de a nu-şi reprima înfiorarea. Nu o consideră mai puţin puternică decât este sau are intenţia să fie ea, din prima clipă. Astfel, starea de spirit rămâne cea care conservă culoarea şi prospeţimea unei asemenea apariţii în câmpul poetic.
Totul arată atât de viu, încât începe să se audă, să devină muzică. Prin auz, lumea se purifică şi se transfigurează metafizic. Auzul măsoară intensivul, calitativul. Între auzul rigid, ca un „gât de lup ce nu se-nturnă” şi cel descătuşat lupta se dă între moarte şi viaţă. Orfismul poetului e evident în ceea ce priveşte regimul imaginii, impregnate de forţa care o face să răsune şi să consune.
Capacitatea de a primi fără rezerve marile simboluri cu care încă ne poate impresiona natura aminteşte de demersul poetic barbian, chiar dacă Damaschin nu scrie în manieră încifrată. Asemănarea constă în ceea ce critica numeşte uneori „deschiderea cu univocitate” a unui text poetic.
În această accepţie, cuvântul e considerat tainic şi indefinit din momentul apariţiei lui, ca o epifanie a denotaţiei. El poate comunica prin sine, fără ajutorul conotaţiei, înainte aşadar de a fi prelucrat într-un lanţ de multiple combinări şi purificări conotative. Denotaţia însăşi vine din origine, din lumea esenţelor. Perspectiva e aurorală; din start lumea apare cu înţelesuri restaurate şi inepuizabile, neatinse de uzura timpului.
Astfel, această poezie ne-a putut dărui din nou trandafirul.

Florin Caragiu
(text apărut în revista "Verso", Anul 6, Nr. 96, Mai 2011, "Dosar Dan Damaschin", p. 17

June 28, 2011

Florin & Mihai Caragiu: "Matematică şi Poezie – Confluenţe"


Publicat în revista „Sinapsa”, Nr. 8/2011, pp. 65-75 (foto: Diana Popescu)

În gândirea grecească, pe lângă ordine şi cosmos, logosul a fost o altă noţiune, cu dublu statut, obiectiv şi subiectiv. Logosul există atât în om, cât şi în lucruri. Cosmosul şi ordinea lui se opun unui aşa-numit haos iniţial şi sunt inseparabile de ideea de inteligibilitate, de logos. Pitagora, cel dintâi, a numit cuprinderea tuturor lucrurilor kosmos, din pricina rânduielii ce domnea în cuprinsul lor. Cosmosul era universul ordonat, altfel spus, normat. O altă proprietate fundamentală a kosmosului pitagoreic, pe lângă caracterul lui ordonat, este aceea a caracterului finit. Grecii, s-a spus, se temeau de infinit. Ei asociau valoarea binelui cu finitul şi, implicit, cu cognoscibilul. Pentru ei, infinitul era ceva de ordin iraţional, dăunător eticii. De altfel, esenţa învăţăturii pitagoreice e conceptul de număr în explicarea lumii. (Desigur, pe acea vreme, conceptul de număr era foarte primitiv, legat de ilustrări practice, cu pietricele sau din puncte.) Pitagora e ultimul punct nodal al sistemului încă nedivizat al imaginii lumii mitice, în centrul învăţăturilor sale aflându-se, într-un tot unitar, muzica, matematica, astronomia şi ritul. Există o mistică a numerelor pitagoreice care şi-a atins apogeul în şcoala neopitagoreicilor, în aşa-numitele teologii aritmetice ş. a. Se stabileau corelaţii între numere şi alte concepte matematice, numere şi muzică, numere şi morală, numere şi corpul uman, numere şi elementele universului.
E interesant de urmărit întâlnirea dintre poezie şi matematică în acest punct de convergenţă generală care este mitul, unde funcţiile spiritului nu sunt încă diferenţiate în discipline autonome, şi unde gnoseologicul şi ontologicul, cunoaşterea şi existenţa se suprapun. De altfel, suprapunerea dintre existenţă şi cunoaştere este o temă fundamentală a gândirii antice, şi care, de altfel, a cunoscut revalorificări interesante în modernitate. Parmenide afirma, de exemplu, că „acelaşi lucru este a cunoaşte şi a fi”. Cu alte cuvinte, există o identitate de natură între intelect şi restul existenţei, care face posibilă cunoaşterea. Ajungem, astfel, la ideea importantă de reflexivitate a gândirii, la ceea ce s-a numit, în legătură cu gândirea greacă şi nu numai, critica gândirii, cunoaşterea cunoaşterii.
În dialogul „Timaios”, Platon se referea la cele cinci poliedre regulate, spunând că sunt figuri cosmice la intersecţia dintre raţional şi iraţional, şi corespund treptelor universului său. Teoria lui Platon corespunde în mare măsură principiului economiei, în sensul folosirii unui număr minim de elemente pentru redarea diversităţii fenomenelor naturii, ca şi dezideratelor raţiunii, regularităţii şi ordinii de care e pătrunsă gândirea greacă. Existenţa ascultă de acelaşi logos ca şi intelectul [1].

June 22, 2011

Seară de Poezie la Braşov

Vineri, 24 iunie 2011, orele 18,00
la Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov (Piaţa Sfatului nr. 25)

Fundaţia Culturală „Arania” Braşov
prin Grupul de litere-sunete-şi-culori CAII VERZI DE PE PEREŢI
vă invită la o întâlnire cu poetul bucureştean Florin Caragiu.

Se va lansa cel mai recent volum de versuri al acestuia:
„Sentic” (Editura Vinea, 2009).

Invitaţi:
Prof. univ. dr. Pr. Ovidiu Moceanu
Lector univ. dr. Virgil Borcan
Violoncelistul Sebastian Vârtosu
la debut, poeta Diana-Laura Nohit

Moderatori: Poeţii Adrian Munteanu şi Laurenţiu-Ciprian Tudor

Intrarea liberă

June 19, 2011

June 15, 2011

Gulaguri legale

Ce raţiune poate să separe viaţa şi persoana într-o aceeaşi fiinţă? Ce credinţă oarbă mânuie „raţiunea” încât să hotărască ea să taie firul unei alte vieţi? Din ce moment „are voie” copilul din pântece să fie om? Unde este dreptul lui la existenţă? Cine-l întreabă dacă preferă să trăiască, oricât de grea ar fi viaţa? Un lucru e cert pe lume: oamenii ucid prunci cu sânge rece. În spatele legii pare că poţi face orice fărădelege. Gulagul e-n floare şi argumentele sunt doar bulgări de pământ aruncaţi peste trupuri vii. Omul e o fiinţă ce nu se poate defini pe sine. Nu ai nici un drept să împarţi în două continuitatea vieţii unei fiinţe: o bucată de carne şi un om cu dreptul la viaţă. Omul e unul şi acelaşi. E mai monstrous ce se întâmplă decât toate lagărele de exeterminare ce au existat în istorie. Avortul e crimă! Să nu uităm că argumentele de a întrerupe viaţa sunt relative, bazate pe interpretări, pe când viaţa e un eveniment existenţial incontestabil. Interpretarea se poate dovedi falsă, acum sau în veşnicie, dar răul făcut nu mai poate fi reparat. Nimeni nu are dreptul să interpreteze pentru altul originea vieţii, tocmai fiindcă răul făcut de o interpretare relativă şi eventual falsă nu mai poate fi reparat! Viaţa trebuie luată ca atare, inviolabilă! Prezumţia vieţii umane ca persoană umană, ca unitate şi identitate indivizibilă a fiinţei, din primul moment, trebuie să primeze. Putem face un experiment mintal: în locul unui copil ce urmează să fie avortat considerăm un tânăr paralizat, ce nu poate raţiona şi comunica verbal cu exteriorul, dar care se va recupera complet exact în 9 luni. Cel care îl îngrijeşte are oare dreptul să îl omoare, pe motiv că i-e greu? Că nu are să-i ofere condiţii? Că e mama lui şi ea are dreptul ăsta? Indiferent de greutăţi, în cazul unuia ca acesta întreruperea vieţii e crimă. De ce la unul întreruperea vieţii e socotită crimă şi la altul nu? Voi nu aţi fost copii? V-ar fi plăcut să fiţi avortaţi? Nu e vorba de a osândi oameni, ci de a ataca un principiu care discriminează nepermis şi face să existe lagăre ale morţii sub acoperirea legii. Schimbarea poate veni prin atitudinea personală, opriţi acest gulag, fiecare după putere...

The visit of Queen Marie of Romania in the USA - 1926


http://youtu.be/u1OXYcbPIJs
The visit of Queen Marie of Romania in the USA - 1926

June 10, 2011

footprints in the sand...


http://youtu.be/J_AkJtOtjUc
Princess of Romania and Queen of Yugoslavia Maria (Mignon) and Princess Ileana of Romania
  • From Wikipedia - Maria of Yugoslavia (6 January 1900 – 22 June 1961): She was known as Mignon in the family to distinguish her from her mother. Her mother was Queen Marie of Romania, a daughter of Prince Alfred, Duke of Edinburgh, a son of Queen Victoria of the United Kingdom. Her maternal great-grandfather was Emperor Alexander II of Russia. Maria's father was King Ferdinand I of Romania. Through her paternal side she was also a great-granddaughter of Maria II of Portugal. ; Princess Ileana of Romania (5 January 1909 – 21 January 1991): On her tonsuring as a monastic, in 1967, Sister Ileana was given the name Mother Alexandra. She moved back to the United States and founded the Orthodox Monastery of the Transfiguration in Ellwood City, Pennsylvania, serving as abbess until her retirement in 1981.
  • Footprints in the sand poem (image source

June 6, 2011

Raţiune şi instinct

Raţiune şi instinct

Mihai Caragiu
Publicat în ziarul "Lumina de Duminică", 5 Iunie 2011

Încercând a se preciza deosebirea (de ordin ontologic, nu doar biologic, spusese Blaga) între om şi animal, de cele mai multe ori opiniile, venind dintr­o multitudine de direcţii ale cercetării şi reflecţiei, converg spre a sintetiza imaginea omului după tiparul ei clasic, ca o fiinţă conştientă şi raţională, indiferent dacă implicaţiile acestei idei pot fi orientate teoretic într­un sens minimalist sau, dimpotrivă, maximalist. În cartea "Tous les chiens, tous les chats", Konrad Lorenz afirma: "Metodele noastre de studiu genetic, care pleacă în mod necesar de la nivelul inferior, ne permit să discernem cu claritate domeniul propriu al omului, desăvârşirea etică şi raţională, care n-a existat niciodată în lumea animală. Această desăvârşire se detaşează deasupra fondului comun de caractere şi capacităţi, pe care astăzi, încă, omul le împărtăşeşte cu animalele superioare".
În "Semnificaţia metafizică a culturii", Lucian Blaga arată că omul există "altfel" decât celelalte făpturi, care, împreună, reprezintă un singur tip ontologic, adică "există" în unul şi acelaşi fel: întru imediat şi pentru securitate. Omul, însă, constituie un alt tip ontologic, singular în univers, modul său de a exista fiind "întru mister şi revelare". Pentru împlinirea acestui destin cu mize în transcendenţă, în măsura în care devine conştientă de chemarea sa proprie, această fiinţă unică "e în stare să renunţe, câteodată, chiar până la sacrificiul de sine, la avantajele echilibrului şi la bucuriile securităţii".
Spre deosebire de om, credea Blaga, animalul îşi limitează ambianţa, fiind cu atât mai adaptat "pe orizontală", cu cât e mai specializat organic la acest cadru restrâns al vieţii sale, uşor de reperat în toate amănuntele sale. Adaptarea animală de acest tip funcţionează ca o lege prin care e ca şi când, de la un punct încolo, "mediul îşi creează fiinţa". Lumea omului se deschide însă în alt orizont, acela al fiinţei care îşi creează ea o "lume", actul creator uman fiind opusul adaptării orizontale. Creaţia vizează restaurarea imaginii lumii, umanizarea ei după un ideal al frumosului şi al binelui de sorginte transcendentă.
Dacă gândim, însă, omul şi animalul numai în termeni de opoziţie, în "alb şi negru", riscăm să abstractizăm în mod nepermis realitatea, eludând mesajul unic al experienţei de viaţă, prin care adevărul ni se poate da în concreteţea şi în evidenţa sa de netăgăduit. Animalul ca "opus" al omului e o imagine cât se poate de nereală "in vivo". Psihologic, schematizarea respectivă rezultă dintr-un transfer de însuşiri negative asupra "celuilalt", operaţie prin care omul îşi afirmă o identitate străină de dinamica dialogică a vieţii şi, chiar fără să-şi dea seama, părăseşte cadrul concepţiei creştine despre unitatea creaţiei, regăsibilă în comuniune şi în reciprocă dăruire. Că omul poate comunica efectiv şi iubitor cu o făptură necuvântătoare e o puternică evidenţă de viaţă. Creând animalul, desigur că intenţia lui Dumnezeu n-a fost să ofere un model negativ asupra a ceea nu trebuie să fie omul. Dumnezeu nu aduce la viaţă repere negative.
La orice nivel, scara ierarhiilor existenţiale din viziunea creştină se cere interpretată în sensul slujirii paradoxale, de sus în jos, astfel încât natura se cuprinde ea însăşi în raza de responsabilitate şi de dragoste a fiinţei umane, aspirând, în chip tainic, la o viaţă umanizată. "Animalele crescute în mijlocul oamenilor se umanizează ele însele într-o anumită măsură, capacităţile lor mentale se ascut şi dezvăluie aspecte nebănuite” (Mihai Cociu).
Cercetătorii au dovedit la unele animale superioare existenţa unei gândiri non-verbale, similare la nivel incipient cu schemele logice proprii gândirii non-verbale umane, aşa cum au fost ele relevate, de pildă, în studiile făcute de Jean Piaget referitoare la dezvoltarea mentală a copiilor. Astfel - până la un punct - animalul e capabil de învăţare, de a imita, şi mai ales de plăcerea de a imita gesturile umane (relaţia dintre formă şi fond fiind în acest caz, încă, o necunoscută inefabilă).
Fiind contrară materialismului, concepţia creştină, care aşază în centrul ei realitatea sufletului, n-o întemeiază pe aceasta cauzal în determinismul cerebral. Este adevărat că într-un univers strident deviat de la traiectoria Binelui, asistăm la un fel de inversare a raportului dintre corp şi suflet, astfel încât un număr limitat de funcţii cerebrale "par" a explica şi susţine viaţa. Aceste funcţii slujesc, în principal, organismului fizic şi adaptării lui agresive la mediu. În această stare de anormalitate generalizată diferenţa dintre om şi animal se estompează, iraţionalul devenind o manifestare generală a firii căzute, şi nu o caracteristică proprie doar animalului. De altfel, relaţia între ceea ce denumim îndeobşte raţionalitate şi acea instinctualitate pe care omul preferă să i-o atribuie exclusiv animalului e, văzută în profunzime, ca o relaţie de similaritate în ceea ce priveşte semnificaţia lor ultimă, ţinând deopotrivă de latura raţională şi de cea instinctuală. Scientismul, ca produs agresiv al raţiunii, a fost descris de unii filosofi (J. Ladrière) ca fiind marcat de caracterul său strict operatoriu şi local. Se exercită într-o lume gândită ca închisă între pereţii calculului şi nu priveşte dincolo de ea. "Operatoriu" şi "local" este însă şi instinctul, care nu priveşte dincolo de orizontul său imediat. În ambele cazuri se manifestă o orbire, fiind vorba de o eludare a informaţiei esenţiale, de natură spirituală. E adevărat, în cazul instinctului se poate vorbi de o orbire "necesară", menită să-i garanteze acestuia ascuţimea, rapiditatea de reacţie. Operaţionalitatea ia locul autenticei raţionalităţi, expresia conştiinţei integrate.
În cazul omului însă, lucrurile se complică. Plăsmuit de Dumnezeu ca o coroană a creaţiei, el a primit mult şi are de dat mult. Din păcate, îl vedem adesea îndepărtându-se constant din direcţia cugetării esenţiale, cum ar fi gândul la moarte, dăruit de Dumnezeu ca o posibilă sursă de metanoia.

June 1, 2011

The economy's organic... Keynes vs. Hayek


http://youtu.be/GTQnarzmTOc
Fight of the Century: Keynes vs. Hayek Round Two
Arguing against the top-down, central-plan approach, Hayek emphasizes the centrality of the person:
``The economy's us, we don't need a mechanic
Put away the wrenches, the economy's organic''
Click CC for closed caption!

May 25, 2011

Spicuiri: Matematica şi poezia

Dr. Monica Patriche în cotidianul LUMINA - Opinii, Miercuri, 25 Mai 2011
Ca la carte :
Matematica şi poezia

Părintele Arsenie Praja, pustnicul din Apuseni


Cotidanul LUMINA
Reportaj - Marti, 24 Mai 2011

„Vine el Paştele şi o să fie şi mai frumos!“ :
Părintele Arsenie Praja, pustnicul din Apuseni
de Dumitru Manolache

Fotografie (din chilia Părintelui Ghelasie de la Frăsinei):
Arsenie Praja Pustnicul şi bătrânul Petre (© Florin Caragiu)

May 24, 2011

Research, persons and participative experience




On Mathematical Trips, a few thoughts about undergraduate research, persons and their participative experience. Indeed, the complexities of (undergraduate) research that even an otherwise well prepared academic (mentor) faces, ultimately point to persons (as in real persons, and not ``the idea of a person''), and their participative experience.

May 20, 2011

Spicuiri: Vasko Popa's Forgetful Number


A Forgetful Number - a poem by Vasko Popa (who "was the first [poet] in post-World War II Yugoslavia to break with the Socialist Realism") in the volume Secondary Heaven (Collected Poems), "Yawn of Yawns" (1968).

Image source (Riemann zeta function ζ(s) in the complex plane).

May 4, 2011

The Way Back (2010)

A review in Slate Magazine about "Hollywood's first film about the Soviet Gulag" - here.
Washington Post Review
Trailer

Teaching matters


Teaching awards received - in 2010 and 2011 (the latest on May 2nd, which just happens to be Nana's birthday).

April 27, 2011

April 15, 2011

Ontologie iconică: cu faţa spre Fiinţă

"Toată creaţia are în sine Arhechipul de Om, ca un comun de fiinţialitate de creaţie; pe baza şi în substanţialitatea acestuia are loc desfăşurarea lumii”. Este vorba, în fapt, arată părintele Ghelasie, despre condiţia de filiaţie de creaţie ca părtăşie la taina filială a Logosului divin, care a asumat în Sine „icoanele” făpturilor create." (sursa)



Image Credits:
The Hubble Ultra Deep Field (NASA/ESA)
A View inside Trinity Church, Bellingshaussen, Antarctica

April 7, 2011

The OEIS entry on the greatest prime factor


From the Online Encyclopedia of Integer Sequences:
A006530 Largest prime dividing n (with a(1)=1)
Includes a reference to the 2010 paper,
G. Back and M. Caragiu,
The greatest prime factor and recurrent sequences,
Fib. Q., 48 (2010), 358-362.
Also see A175723, A177904, A177923, and A178174
Photo © Mihai Caragiu

April 2, 2011

Semnal editorial: Ierom. Ghelasie Gheorghe, "Reţetele Medicinii Isihaste" (Platytera, 2011)

Semnal editorial, de pe blogul lui Florin Caragiu: Ierom. Ghelasie Gheorghe, "Reţetele Medicinii Isihaste" (Platytera, 2011)

Texte coperta IV:

Nici îngerii, nici natura universului nu pot realiza unitatea cosmică decât prin Chipul Omului. De aceea tot universul este cu ochii pe om şi toate tind spre om şi toate caută să se unească în om. În sens mistic, creaţia lumii este în destinul Chipului Omului.

Părintele Ghelasie Gheorghe


Părintele Ghelasie nu a fost un om obişnuit. Deşi simplu, vedea lucrurile într-un mod special. Mişcări legănate, gesturi alese, cu privirea senină îndreptată spre cer, glasul clar şi blând, înfăţişare iconică cu trăsături grav ascetice, cu râvnă neobosită spre frumos şi spre albastrul pufos al cerului, lipsit de barbă (uneori o mândrie ascunsă a călugărului), aduce la iveală un al doilea Pavel Xiropotamul. Slujea la altar ca un copil lipsit de patimi, legănându-se de parcă ar fi vrut să ne odihnească pe noi. Cearta dintre oameni era singurul lucru care îl intimida. Nu ştia cum să reacţioneze şi nu reacţiona, doar suferea. Se mâhnea uneori, dar nu era trist. Era foarte interesat de medicina curată a lui Dumnezeu. Gândea ca un biolog, se orienta ca un geograf, se exprima ca un om de ştiinţă, şi se ruga ca un înger uitând de trup. Nu purta haine alese sau călcate, nici încălţăminte moale sau modernă. A murit precum a trăit... ca un sfânt.

Părintele Ilie, iconograf,
Mânăstirea Slănic, Argeş


Prefaţa editorului poate fi accesată aici.

March 16, 2011

Mathematics and freedom

The process of pure mathematical thought and the engagement with ever-surprising, profound new statements and their proofs (fulfillable mathematical intentions) reveals, alongside with a never-ending, other-worldly depth of pure mathematical discovery, the true meaning of Cantor's words,
'the essence of mathematics lies in its freedom'
Through that participative process, the mind acquires a sense of distinctiveness and autonomy of mathematics with respect to the physical world/processes. The (contingent) physical world(s)/universe(s)? No need for such hypotheses (turning the tables on Laplace, here). No need for a 'working' hypothesis of a physical world out there in the depth of pure mathematical exploration. This is not good news for naturalism.
The same case for profound freedom can be made by poets and artists.

March 11, 2011

Părintele Ghelasie: "Crezul bolnavului"

Părintele Ghelasie: "Crezul bolnavului"
din volumul "Cerealele, între SACRU şi Medicină",
Col. Isihasm, 1999, pp. 65-70

Într-un spital erau doi bolnavi, alături cu paturile. Se zbăteau între Viaţă şi moarte, dar amândoi păreau totuşi oarecum liniştiţi, deşi spaima „Ceasului Veşniciei” se umbrea pe feţele lor.
Unul făcea pe „filosoful”.
– Ce bine este să fii „liber” de toate, să nu fii „legat” de „nimic” pământesc şi chiar spiritual; să simţi că eşti cu adevărat „liber”... Nume, funcţie, familie, prieteni, cunoscuţi şi propria ta „personalitate”, de toate să fii „liber”... Moartea este „nimicul” a toate şi trebuie să intri în acest nimic, „cu nimic”... Nimicul este una cu libertatea... Nimicul este „religiosul necredincioşilor”... Cine nu se „goleşte” de toate şi de sine, acela se va auto-chinui...
Celălalt era un Credincios.
– Filosofule, eşti în „mare sărăcie”, sărăcuţul de tine... „VIAŢA” nu este un “nimic”, ci un „CEVA”. DUMNEZEU ne-a Creat din „nimic”, dar tocmai aici este Taina, că acest „CEVA” al VIEŢII, nu mai poate fi niciodată “nimic”... Acest „CEVA” este „suprafilosofia credinciosului”.
„Naşterea din nimic” este doar ACT DIVIN, ce nu mai poate fi distrus. „Nimicul”, în fond, „nu există”, ci este „punctul de plecare al Naşterii Vieţii a CEVA”. Nimicul ce trece în „CEVA”, de asemenea nu mai există.
„Moartea” este „păcatul”, care „inversează Veşnicia VIEŢII”, ca o „regresie a Naşterii” spre „nimicul de plecare”, care, nemaiexistând, se face iarăşi un „veşnic invers”... Moartea este legată direct de „Memoria Naşterii”; „şocul morţii” este acelaşi cu „şocul Naşterii”; retrăieşti această Memorie. A „Ieşi” în Veşnicie este „şocul Naşterii” şi a „ieşi invers tot în Veşnicie” este „şocul morţii”... Anticii vorbesc adesea de „rememorările reîncarnării”, ca o „mitizare” a „legăturii morţii cu Naşterea”. Nu te poţi „Naşte ca Fiinţă decât o dată” şi nu poţi muri, la fel, decât „o dată”... „REMEMORĂRILE” acestor „HOTARE Veşnice” sunt „infinitul VIEŢII Nemuritoare”. Tot ce „Există” are ca „Nemurire MEMORIA propriei Existenţe”, care poate fi în „două orientări”, cea „inversă fiind moartea”.
Aşa, filosofule, moartea nu este o „întoarcere în nimic”, ci tot „viaţă în sens invers”. „VIAŢA” este o „REPETARE Veşnică a Naşterii Existenţiale”. „Timpul” este” repetarea” şi Veşnicia este „NEMURIREA Naşterii”.
A „întoarce” Naşterea „înapoi” este „inversul morţii”. Mai mult, „inversul morţii” este „goliciunea vieţii”, zisa ta „libertate”... „VIAŢA” nu este o „înlănţuire în Veşnicie”, ci o „desfăşurare Liberă”. VIAŢA fără „DESFĂŞURARE” nu mai este liberă. A face „inversul vieţii” este tocmai „ieşirea din desfăşurare-libertate”. A te „goli” total de VIAŢĂ, este „nimicul morţii”. Adam după „păcat-inversul” se „vede gol şi se ascunde-fuge”... „memoria morţii” s-a declanşat în el.
Aşa, filosofule, eu, ca un Credincios, nu vreau să mor „gol”, cu „memoria inversă”, ci „ÎMBRĂCAT cu MEMORIA VIEŢII”. Unii fac paradă de „nimicul-goliciunea-libertatea” de toate, dar este o autoamăgire... Multora le este „frică de propriile lor Memorii” şi de aceea vor să le şteargă... dar aceste „memorii inverse, golite” se vor „trezi”... dar „prăpastia golului” se interpune între cele „două orientări”, ca „VEŞNICIA VIEŢII-LUMINII” şi ca „veşnicia întunericului-inversului”.
Să nu admiţi „memoria goliciunii-inversului” este prima „treaptă” a „morţii” Credinciosului. Sufletul se „desparte” de trupul Naturii, dar MEMORIILE nu se pot şterge niciodată. Noi avem mai multe categorii de Memorii: ale DIVINULUI ORIGINE; ale propriei Persoane Fiinţial-existenţiale; ale „structurii noastre” ca „Suflet şi manifestări” şi ale „Naturii Personalizate”, pe care o asumăm ca „moştenire” de la Părinţi. Noi facem, ca proprie Viaţă, o „SUPRAPERSONALIZARE” a acestora. De aici, „Memorialul de Personalitate”, ca însuşi Chipul Omului. Aici este Taina Credinciosului. Noi, ca „structuri”, avem „negativuri” Sufleteşti şi trupeşti, dar acestea se „Îmbracă” de „Memoriile de Personalitate”. Noi ne zbatem şi ne luptăm cu „memoriile structurale”, dar suntem „peste” acestea cu „Memoriile de Personalitate”. Credinciosul are mare atenţie pe „Memoriile de Personalitate”, care pot „acoperi, neutraliza şi vindeca” negativurile memoriilor de structuri Sufleteşti şi trupeşti.