March 16, 2011

Mathematics and freedom

The process of pure mathematical thought and the engagement with ever-surprising, profound new statements and their proofs (fulfillable mathematical intentions) reveals, alongside with a never-ending, other-worldly depth of pure mathematical discovery, the true meaning of Cantor's words,
'the essence of mathematics lies in its freedom'
Through that participative process, the mind acquires a sense of distinctiveness and autonomy of mathematics with respect to the physical world/processes. The (contingent) physical world(s)/universe(s)? No need for such hypotheses (turning the tables on Laplace, here). No need for a 'working' hypothesis of a physical world out there in the depth of pure mathematical exploration. This is not good news for naturalism.
The same case for profound freedom can be made by poets and artists.

March 11, 2011

Părintele Ghelasie: "Crezul bolnavului"

Părintele Ghelasie: "Crezul bolnavului"
din volumul "Cerealele, între SACRU şi Medicină",
Col. Isihasm, 1999, pp. 65-70

Într-un spital erau doi bolnavi, alături cu paturile. Se zbăteau între Viaţă şi moarte, dar amândoi păreau totuşi oarecum liniştiţi, deşi spaima „Ceasului Veşniciei” se umbrea pe feţele lor.
Unul făcea pe „filosoful”.
– Ce bine este să fii „liber” de toate, să nu fii „legat” de „nimic” pământesc şi chiar spiritual; să simţi că eşti cu adevărat „liber”... Nume, funcţie, familie, prieteni, cunoscuţi şi propria ta „personalitate”, de toate să fii „liber”... Moartea este „nimicul” a toate şi trebuie să intri în acest nimic, „cu nimic”... Nimicul este una cu libertatea... Nimicul este „religiosul necredincioşilor”... Cine nu se „goleşte” de toate şi de sine, acela se va auto-chinui...
Celălalt era un Credincios.
– Filosofule, eşti în „mare sărăcie”, sărăcuţul de tine... „VIAŢA” nu este un “nimic”, ci un „CEVA”. DUMNEZEU ne-a Creat din „nimic”, dar tocmai aici este Taina, că acest „CEVA” al VIEŢII, nu mai poate fi niciodată “nimic”... Acest „CEVA” este „suprafilosofia credinciosului”.
„Naşterea din nimic” este doar ACT DIVIN, ce nu mai poate fi distrus. „Nimicul”, în fond, „nu există”, ci este „punctul de plecare al Naşterii Vieţii a CEVA”. Nimicul ce trece în „CEVA”, de asemenea nu mai există.
„Moartea” este „păcatul”, care „inversează Veşnicia VIEŢII”, ca o „regresie a Naşterii” spre „nimicul de plecare”, care, nemaiexistând, se face iarăşi un „veşnic invers”... Moartea este legată direct de „Memoria Naşterii”; „şocul morţii” este acelaşi cu „şocul Naşterii”; retrăieşti această Memorie. A „Ieşi” în Veşnicie este „şocul Naşterii” şi a „ieşi invers tot în Veşnicie” este „şocul morţii”... Anticii vorbesc adesea de „rememorările reîncarnării”, ca o „mitizare” a „legăturii morţii cu Naşterea”. Nu te poţi „Naşte ca Fiinţă decât o dată” şi nu poţi muri, la fel, decât „o dată”... „REMEMORĂRILE” acestor „HOTARE Veşnice” sunt „infinitul VIEŢII Nemuritoare”. Tot ce „Există” are ca „Nemurire MEMORIA propriei Existenţe”, care poate fi în „două orientări”, cea „inversă fiind moartea”.
Aşa, filosofule, moartea nu este o „întoarcere în nimic”, ci tot „viaţă în sens invers”. „VIAŢA” este o „REPETARE Veşnică a Naşterii Existenţiale”. „Timpul” este” repetarea” şi Veşnicia este „NEMURIREA Naşterii”.
A „întoarce” Naşterea „înapoi” este „inversul morţii”. Mai mult, „inversul morţii” este „goliciunea vieţii”, zisa ta „libertate”... „VIAŢA” nu este o „înlănţuire în Veşnicie”, ci o „desfăşurare Liberă”. VIAŢA fără „DESFĂŞURARE” nu mai este liberă. A face „inversul vieţii” este tocmai „ieşirea din desfăşurare-libertate”. A te „goli” total de VIAŢĂ, este „nimicul morţii”. Adam după „păcat-inversul” se „vede gol şi se ascunde-fuge”... „memoria morţii” s-a declanşat în el.
Aşa, filosofule, eu, ca un Credincios, nu vreau să mor „gol”, cu „memoria inversă”, ci „ÎMBRĂCAT cu MEMORIA VIEŢII”. Unii fac paradă de „nimicul-goliciunea-libertatea” de toate, dar este o autoamăgire... Multora le este „frică de propriile lor Memorii” şi de aceea vor să le şteargă... dar aceste „memorii inverse, golite” se vor „trezi”... dar „prăpastia golului” se interpune între cele „două orientări”, ca „VEŞNICIA VIEŢII-LUMINII” şi ca „veşnicia întunericului-inversului”.
Să nu admiţi „memoria goliciunii-inversului” este prima „treaptă” a „morţii” Credinciosului. Sufletul se „desparte” de trupul Naturii, dar MEMORIILE nu se pot şterge niciodată. Noi avem mai multe categorii de Memorii: ale DIVINULUI ORIGINE; ale propriei Persoane Fiinţial-existenţiale; ale „structurii noastre” ca „Suflet şi manifestări” şi ale „Naturii Personalizate”, pe care o asumăm ca „moştenire” de la Părinţi. Noi facem, ca proprie Viaţă, o „SUPRAPERSONALIZARE” a acestora. De aici, „Memorialul de Personalitate”, ca însuşi Chipul Omului. Aici este Taina Credinciosului. Noi, ca „structuri”, avem „negativuri” Sufleteşti şi trupeşti, dar acestea se „Îmbracă” de „Memoriile de Personalitate”. Noi ne zbatem şi ne luptăm cu „memoriile structurale”, dar suntem „peste” acestea cu „Memoriile de Personalitate”. Credinciosul are mare atenţie pe „Memoriile de Personalitate”, care pot „acoperi, neutraliza şi vindeca” negativurile memoriilor de structuri Sufleteşti şi trupeşti.

March 1, 2011

Florin Caragiu: Faptă şi trezie (revista "Ramuri" - 02/2011)


Faptă şi trezie
de Florin Caragiu
text publicat în revista "Ramuri", Februarie, 2011
foto: Diana Popescu

Părintele Nicolae Steinhardt n-avea complexe să îşi mărturisească o aparent surprinzătoare preferinţă de lectură a sa, aceea în favoarea romanului poliţist. Privitor la această declaraţie entuziastă de adeziune, se iscă o întrebare oarecum neliniştitoare: prin ce anume s-a putut impune un atare gen literar, de obicei plasat la periferia sferei romanescului şi destinat, de aici, consumatorilor de literatură mai degrabă uşoară, unui gust artistic elevat şi chiar sofisticat, de care a dat dovadă pe tot parcursul activităţii sale scriitoriceşti părintele de la Rohia?...
Atracţia unică pe care o poate exercita lectura unui roman poliţist de calitate asupra unor minţi laborios cultivate şi mai ales înzestrate cu o bună receptivitate metafizică nu-i, de altfel, un fenomen rar întâlnit. În aceste cazuri, se pare că există o legătură strânsă între formaţia spirituală a receptorului, pe de o parte, şi modul în care poate fi pus în valoare – prin însăşi calitatea actului lecturii, prin motivaţia specială a acestuia – literatura poliţistă, pe de altă parte, referindu-ne îndeosebi la marile creaţii ale genului.
Că diavolul încurcă lucrurile, nu-i o constatare de azi pe mâine. Avid să nu rateze ţinta, presentimentul reconfortant (care poate fi deopotrivă naiv şi doct) că în spatele încrengăturii teribile de iţe se află, de fapt, întotdeauna un „cineva”, şi nu „ceva” de ordin impersonal (element cu care, în fond, nu s-ar putea clădi o intrigă vivace şi memorabilă), de acest imbold psihologic primar, la urma urmei, ţine însăşi bucuria literaturii. (Antiromanul însuşi modelează descrierea ca pe o acţiune, ritmând-o subliminal în salve de microevenimente ce anunţă, printr-o gradaţie savantă, iminenţa macroevenimentului, cea a apariţiei Personajului. S-ar putea spune, este aceasta o lume în aşteptarea Personajului, cel paradoxal prezent chiar în absenţa sa...)
Există o bucurie aproape copilărească, şi de aceea, pe deplin umană, în a descoperi făptaşul, după ce i-a fost smulsă masca de pe chip. În romanul poliţist, miza enigmei e dată – aprioric, s-ar zice – de chiar existenţa acestui „cineva”, cuprins într-un scenariu dominat de ascundere. Cei pasionaţi de savori hermeneutice sunt liberi să detecteze aici trăsăturile bine conturate ale unei anumite filosofii despre om şi lume.
Ştiinţa deducţiei, după Sherlock Holmes, se preocupă de fapte şi de descoperirea făptaşului, mai puţin de cazuistica psihologică. Metafizica posibil insinuată din acest mod detectivistic de a aborda viaţa e axată pe ideea de act personal, de faptă a cuiva, de care acesta se face responsabil. Numai că respectivul se ascunde. Răul se ascunde. El există, dar locuieşte în umbră, în dosul oglinzilor, în pivniţe, după draperii, iar alteori în acele locuri aflate mult prea în văzul tuturor pentru a mai fi suspectate şi cercetate.
Ascunderea şi dezvăluirea sunt faţetele enigmei existenţei. Există rău şi există bine, după cum există alegere liberă. (Să nu uităm de rădăcinile romantice ale genului.) E ca şi cum ne aflăm la capătul unui proces, ca la Judecata de Apoi. Urmează verdictul. Totul devine diafan, se simplifică şi se esenţializează. Cazuistica psihologică a fost epuizată. Avocaţii au pledat, au folosit toate tertipurile avocăţeşti posibile, s-au consumat jocurile de-a v-aţi ascunselea şi toate manevrele autojustificatorii ale conştiinţei disimulate.
Cuvântul de apărare tace în faţa faptei şi a urmărilor ei grave. Există un cadavru, crima a fost înfăptuită şi urmele ei nu au putut fi şterse. Cazul extrem, crima, trimite către ideea de făptaş şi, implicit, către o filosofie a responsabilităţii. Morala care poate fi trasă este că răul calcă în picioare legile nescrise ale inimii. Biblia confirmă că omul nu se poate dezvinovăţi pe sine în faţa lui Dumnezeu, atâta vreme cât ţine în piept o inimă şi în inimă chipul Creatorului, răsfrânt în profunzimile întregii creaţii.