Furios și incoerent, Bădău se agata de ultima verigă: "verificarea" tezei lui ND cu un soft (Turnitin). Din păcate strategia asta este sortită eșecului din mai multe puncte de vedere. Hai să-i tăiem elanul, calm și metodic, exact unde doare: la fapte, procedură și competență academică.
1. Premisa de bază este falsă
Afirmația că „toate universitățile europene folosesc Turnitin cu prag de 4,5%” este pur și simplu neadevărată.
- Nu există un prag universal (4,5% este inventat).
- Turnitin nu decide plagiatul, ci doar semnalează similitudini.
În matematică, procentele pot fi mult peste 10–20% fără nicio problemă, din cauza formulelor, definițiilor standard și notării.
A confunda „similaritate” cu „plagiat” este o eroare grosolană, de nivel liceal.
2. Turnitin este aproape irelevant pentru teze de matematică
Turnitin funcționează pe text natural, nu pe conținut matematic:
- formulele sunt ignorate au prost interpretate,
- demonstrațiile clasice apar ca „similarități” inevitabile,
- limbajul matematic este standardizat, nu creativ-literar.
În multe departamente serioase de matematică, Turnitin este:
- fie opțional,
- fie folosit doar formal, fără valoare decisivă.
3. Minciuna „radarului” retroactiv
Ideea că „acum l-a prins radarul” este ridicolă procedural.
O teză validată în 1998 nu poate fi invalidată printr-un soft apărut ulterior.
Standardele se aplică la momentul susținerii, nu retroactiv.
Nicio universitate serioasă nu retrage doctorate pe baza unei scanări private, fără comisie oficială.
Asta nu e justiție academică. E fanfiction administrativ.
4. Cine a rulat Turnitin? Cu ce drept? Pe ce versiune?
Badău nu spune:
- cine a introdus teza în Turnitin,
- dacă are drept legal (copyright),
- ce bază de date a fost folosită,
- dacă analiza a fost validată instituțional.
Fără aceste detalii, rezultatul este zero academic, egal cu o captură de ecran pe Facebook.
5. Confuzia gravă între speranță și dovadă
Întrebarea finală „ce procent credeți că are?” trădează totul:
- verdictul e decis dinainte,
- analiza e doar decor,
- scopul nu e adevărul, ci confirmarea unei obsesii.
În cercetare, nu pornești cu verdictul și cauți cifrele.
Concluzie
„Radarul” lui Badău:
- nu este oficial,
- nu este competent pentru matematică,
- nu are valoare juridică sau academică,
- nu poate produce consecințe reale.
Este un ritual de autosatisfacție retorică, nu o verificare științifică.
În matematică, ca și în viață, softul nu ține loc de judecată.
