March 30, 2010

Clasicism, romantism, artă creştină (1)

Clasicism, romantism, artă creştină (1)
Apărut în revista "Ramuri", Serie Nouă, Nr. 3 (1125), Martie 2010, p. 11.

În raport cu filosofia artei, aşa cum a conceput-o Hegel, nu încetează să frapeze şi să suscite comentarii, dintre cele mai variate, ideea de apropiată moarte a artei. În contextul istoric respectiv, această idee a fost ireversibil împinsă înainte de puternicul flux al ideaţiei logice dialectice, care îi este atât de proprie gânditorului idealist Hegel. Din demonstraţia hegeliană putem afla că nu se face nimeni altcineva răspunzător decât creştinismul, pentru această „sinucidere pietrificată a frumuseţii” (expresia îi aparţine, de astă dată, lui Jacques d’Hondt, unul dintre eseiştii ce a comentat favorabil poziţia lui Hegel vizavi de creştinism, ca filosof al artei).

În eseul „Meurtre dans la Cathédrale”, avându-l ca autor pe d’Hondt, putem citi: „Catedrala se înalţă pe ruinele templului grec. Sub bolţile sale, între pilonii săi, o groază sacră pune stăpânire pe Forster şi pe Hegel. Aici pândeşte umbra unui Dumnezeu sensibil. (...) Arta se exersează să moară: o sinucidere pietrificată a frumuseţii” (Revue d’Esthétique, T. XVI, fasc. III, pp. 288-289). Se ştie că în concepţia lui Hegel apogeul artei îl reprezintă arta clasică a Greciei Antice, o ipostază estetică prin care a devenit posibilă, într-o unitate de expresie ideală, identificarea spiritualului cu naturalul, cum spune acelaşi Hegel. Chipul sensibil turnat în tipare clasice revelează spiritualul ajuns la stadiul său de principiu vital şi de suflet natural. Pentru Hegel, numai acest suflet natural, conştient de sine, ieşit la lumină în plenitudinea sa sănătoasă, într-o Grecie precreştină, îşi poate face neconstrângător sălaş în cuprinsul formei sensibile. În acest fel se realizează acel acord artistic „fără reziduu” între interior şi exterior, pe care odihna sculpturii „fără privire” îl exprimă cel mai bine. Spiritul natural îşi află pacea închis în finitudinea formei; de aici, armonia. Tocmai armonizarea devenită, acum şi aici, posibilă, poate da, în clipă, măsura artei desăvârşite.

Reprezentările sculpturale măsurate cu firul de aur al proporţiei, a căror calitate decurge din unitatea conţinutului cu forma, au avut condiţia să existe numai într-o religie naturală a artei, religia vechii Grecii. În Grecia antică, arta era modul suprem de a reprezenta şi de a surprinde adevărul, sună binecunoscuta afirmaţie făcută de Hegel în „Prelegeri despre filosofia istoriei”.

O dată cu apariţia artei romantice (artă creştină, după Hegel), frumoasele zile ale artei greceşti au trecut... Viitorul a întors spatele acelei culmi de frumuseţe faţă de care nimic asemenea nu va mai exista. Tonul lui Hegel în acest punct al reflecţiilor sale a devenit elegiac şi cu accente de imn nostalgic.

Aşadar, dialectica mişcării realului smulge sufletul din naiva sa odihnă. Nemijlocirea naturii, opinează Hegel, este nedemnă ca expresie de beatitudinea sufletului în sine. Libera vitalitate a existenţei în liniştea sa infinită şi în cufundarea sufletului în corporalitate va fi resimţită de la un punct încolo ca o finitudine ce trebuie în mod necesar negată. Arta romantică stă mărturie acestor mutaţii petrecute sub semnul unei încreştinări de fond a fiinţei. Astfel judecă Hegel lucrurile. „Arta romantică nu mai are ca scop reprezentarea liberei vieţi a existenţei, cu calmul ei infinit şi cu cufundarea sufletului în corporal, ea nu mai urmăreşte ţinta de a înfăţişa această viaţă ca atare, viaţa adecvată conceptului ei celui mai propriu, ci întoarce spatele acestei culmi a frumuseţii” (Hegel, Despre artă şi poezie, ed. Minerva, 1979, p. 249).

March 27, 2010

Cuvânt al Părintelui Nicolae Popescu - Despre lepădarea de sine

La Biserica "Sf. Andrei" din Drumul Taberei, str. Aleea Parva, slujeşte Părintele Nicolae Popescu. Acolo am cântat şi eu la strană, deprinzând muzica psaltică, încă de la primele slujbe săvârşite, vreme de trei ani, în bisericuţa de lemn pe care Pr. Nicolae a construit-o cu mâna lui. Între timp, Părintele Nicolae împreună cu Pr. Sorin Corneanu au construit o biserică nouă. Părintele Nicolae Popescu s-a născut în comuna Muereasca, în vecinătatea Mânăstirii Frăsinei. În afară de Facultatea de Teologie, Pr. Nicolae a absolvit şi Facultatea de Litere.


Youtube link.

Bordeiaş, bordei, bordei - Grupul "Anton Pann"


Youtube link.

March 19, 2010

Imn adresat Maicii Domnului Pantanassa - Izbăvitoarea de cancer

Imn compus de Gheron Iosif Vatopedinul, adresat Maicii Domnului Pantanassa (Preasfânta Împărăteasă a toate).

Textul în greacă al imnului se poate găsi aici.
Youtube link. Previously embedded on Florin's blog.

March 12, 2010

Viaţa mea zbuciumată şi adevărată, de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VIII-XII)

Partea a VIII-a , Partea a IX-a , Partea a X-a  , Partea a XI-a şi Partea a XII-a - publicate în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983). 

O dată, când să vină timpul să ne ducem la munte, eu aveam pe atunci vreo optisprezece ani, m-am dus cu oile pe munţii Gramos. Era pe acolo numai şes, locul era gol-goluţ, nu avea nici un pom. Foarte frumos munte, ziceai că aicea ţi-ai dori să mori. Turma pe care o păşteam număra opt sute de oi. În luna mai am tuns oile şi am chemat şi alţi câţiva oameni să ne ajute la tuns, dar cei chemaţi, când au văzut oile aşa de frumoase şi grase, au zis: „Vai, ce oi frumoase aveţi!” şi s-au deocheat oile. Nici n-am terminat de tuns, că au şi murit patru dintre cele mai frumoase. Ca să vedeţi ce înseamnă ochiul omului!

O dată, tovarăşul meu a plecat acasă şi eu i-am luat cârligul. Era lung de vreo doi metri şi cam subţire la vârf. Nu ştiu cum am alunecat şi am rupt cârligul cam la vreo zece centimetri. Cârligul acum s-a făcut şi mai bun, dar a doua zi vine tovarăşul meu: „Bună ziua!” „Bună ziua!”, i-am răspuns şi când vede cârligul că s-a făcut mai mic, s-a supărat foc. A început să mă ameninţe că mă omoară şi a început să dea în mine. El avea patruzeci de ani, iar eu vreo şaptisprezece. Eu îi spun frumos, că eram şi mult mai mic ca vârstă: „Domnule Vasile, pentru un cârlig să ne luăm la bătaie, nu-i frumos!”

March 11, 2010

Matematica – un tip specific de cunoaştere

Interesându-se de filosofia matematicii, studiul nostru îşi propune să se refere la tipul cu totul specific de cunoaştere pe care îl reprezintă matematica (prin cel puţin o parte a ei), disciplină care nu poate fi înglobată în totalitatea ei gândirii ştiinţifice. Opoziţiile care se fac sunt de obicei între cunoaşterea mitică, comună, artistică, ştiinţifică şi filosofică. În prezent, nu numai că fizicienii folosesc modelul matematic în locul celui mecanic, dominant în secolul al XIX-lea, dar, mai mult decât atât, se poate vorbi despre o dominaţie a metodei matematice printr-o fascinaţie pe care o exercită asupra oricărei inteligenţe. Einstein rămâne cel mai bun exemplu de folosire a matematicii ca model, cu referire la folosirea aparatului matematic denumit calcul tensorial, în cadrul teoriei relativităţii generalizate. S-a afirmat că matematica este oglindirea gândirii; obiectul propriu-zis al gândirii matematice îl constituie produse ale gândirii, creaţii autonome ale spiritului. Constatarea că metodele matematice se dovedesc utile în studierea fenomenelor fizice şi de asemenea observaţia că există un progres în acest sens al teoriilor fac plauzibilă, pe cât de discutabilă, idea unei naturi cvasimatematice a realităţii. De notorietate sunt cazurile când formule matematice menite iniţial să uşureze calculul au condus, în procesul căutărilor, la concluzii verificate ulterior pe cale experimentală. Este de consemnat şi de comentat o opinie venită din partea unor filosofi logicieni, că deşi s-a încercat să se prezinte ştiinţa actuală ca având nevoie de o epistemologie nouă, totuşi epoca noastră este, încă, una carteziană. Ea nu respinge de fapt ideile clare şi distincte, cum ar părea că o face (a se vedea Louis de Broglie), ci lărgeşte cadrul, admiţând în corpul ştiinţei şi idei numai pentru „compatibilitatea lor” cu cele deja admise în construcţia unei ştiinţe determinate. Prin aceasta, însă, raţionalismul lucidităţii carteziene nu este afectat în esenţa lui, ci dimpotrivă amplificat (Anton Dimitriu). S-a spus că matematica prezintă o imagine ideală a unor fenomene ascunse. Este ca o hartă ideală pentru o ţară încă neidentificată cu precizie, sau care, poate, nici nu există în realitate. Omul rescrie lumea din el însuşi, prin procedee matematice. „La sfârşit, scria Jacques Maritain, gândirea umană va apărea ca un fel de demiurg, care fabrică lumea cognoscibilă cu conceptele sale, şi nu realitatea va cere ştiinţei să fie adevărată, ci ştiinţa va cere realităţii de a fi ştiinţifică”.

Viaţa mea zbuciumată şi adevărată, de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VII)

Partea a VII-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VII)

În vara aceea, într-o seară, un urs s-a repezit în oi pe la ora trei noaptea. Αveam doi câini răi şi cu putere pe care îi hrăneam numai cu lapte Dumicot. Când s-au încăierat câinii cu ursul, acesta ţipa că îi rupeau pielea câinii, dar şi ambiţios ursul. Cu toţi câinii care îl rupeau la spate, prindea câte o oaie şi o arunca într-o râpă. Când a văzut bunicul că deşi câinii îl rupeau pe urs, acesta nu pleca şi zdrobea mereu oi, a luat doi tăciuni aprinşi, s-a apropiat de urs şi i-a trântit ursului tăciunii cu foc. Atunci ursul s-a speriat şi a luat-o la fugă. Aşa am scăpat de urs. Dar ce să vezi? Când s-a dus bunicul să vadă, erau mai mult de douăzeci de oi aruncate în râpă, zece din ele moarte, iar restul cu picioarele rupte şi bolnave. Spuneau cei bătrâni că nu ţin minte să se mai fi întâmplat aşa ceva.

Am avut o dată un câine care nu se lăsa până nu-l trântea pe lup. Dar era şi o lupoaică pe care nu o muşca, doar se ducea pe lângă ea. Norocul meu era că nu mânca lupoaica oi. Era cuminte şi de multe ori o vedeam prin preajmă. S-a împrietenit şi cu noi, oamenii. Dacă am văzut că nu strică nimic, n-am vrut s-o împuşcăm, că pe atunci aveam armă. Căci nu întotdeauna aveam armă, fiind interzise de lege.

Să vă povestesc acum altceva. Într-o vară au apărut prin regiunea noastră nişte hoţi.

Viaţa mea zbuciumată şi adevărată, de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VI)

Partea a VI-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VI)

Altă dată, tot acolo, pe la ora trei noaptea vine o ceată de lupi drept în oi, dar câinele, fără frică, sare drept pe ceata de lupi. Atunci l-au apucat mai mulţi lupi şi îl duceau în gură spre deal. Eu imediat am luat un tăciune de la foc şi când am tras spre lupi, s-a făcut o flacără mare. Lupii, când au văzut flacăra, i-au dat drumul câinelui. Dacă pierdeam câinele, ne ardea focul! Vine câinele, săracul, muşcat de urechi, de buze, dar s-a vindecat şi tot fără frică a rămas, ba şi cu mai mult curaj se repezea la lupi acest câine. Pe cât era de mare, pe atât era şi de uşor.

Nişte ciobani mi-au oferit cincizeci de oi ca să le dăm câinele, să alegem din toate oile pe cele care ne plac. Dar cum să dai un câine aşa de bun, că într-o lună puteau să ne mănânce lupii o sută de oi. Ziua îl ţineam legat, căci era rău. Dacă venea cineva fără să strige de departe, îl sfâşia câinele.

Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (V)

Partea a V-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (V)

Într-o vară, eram la munte şi au apărut nişte haite de lupi, cum nici bătrânii nu mai pomeniseră. Domnule, aproape că au mâncat toţi câinii cei buni, dar ce să mai vorbesc despre oi, capre sau vaci, nici nu le ştiu numărul câte au mâncat aceşti lupi! Lupii aveau năravul că nu mâncau un animal, cât le trebuia să se sature şi apoi să plece, ci îşi băteau joc de animale, doar le prindeau de gât şi le omorau. Dacă găseau o sută de oi, pe toate le omorau. În schimb, mâncau doar una.

Un cetăţean, săracul de el, avea cinci iepe şi doi cai. Pe câteşişapte i-au omorât lupii. Când se scoală dimineaţa, găseşte toate vitele moarte, muşcate doar de gât. Doar dintr-un cal au mâncat ceva. Să înnebunească săracul de om!

Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (IV)

Partea a IV-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (IV)

Tot prin locurile acelea, pe la ora două după amiază stăteam culcat pe iarba verde, iar câinele era lângă mine. Deodată se scoală şi începe să mârâie. Imediat m-am sculat. Ştiam că trebuie să fie ceva. Se repede câinele spre pădure, mă duc şi eu după el. Erau vreo şase lupi şi lupoaice cu vreo zece pui de lupi după ei. Toţi veneau să înhaţe vreo oaie, dar i-am izgonit împreună cu câinele departe, în pădure. Lupul e mare hoţ. El nu vine să fure dinspre partea de unde bate vântul, că-l simt câinii după miros. Vine dinspre cealaltă parte, din contra vântului. Într-o zi de vară, eram într-o pădure de carpeni, stejari şi alţi copaci, mai jos, spre poalele muntelui.

Viaţa mea zbuciumată şi adevărată, de Dumitru Caragiu (1904-1983) (III)

Partea a III-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (III)

Când am ajuns la etatea de paisprezece ani, mi s-a întâmplat să mă lupt cu un şacal. Am alergat după el, dar n-am putut să-l prind. A intrat în stufăriş, în baltă. Că şacalii trăiesc acolo unde sunt bălţi cu stuf şi diferiţi arbuşti. Ei nu sunt în stare să doboare un cal sau asin. Dar să vedeţi cum poate şacalul să mănânce un cal, un cal slăbănog care s-a culcat şi nu se mai poate scula. Şacalul îşi introduce laba în şezutul calului şi îi trage afară mai întâi maţul cel gros, iar apoi şi restul de maţe. Atunci calul moare şi se îngrămădesc acolo mai mulţi şacali şi mănâncă până se satură. Şacalii ies din vizuină numai noaptea, prea rar se întâmplă să poţi vedea vreunul ziua. Nici nu sunt prea mari, cam la vreo jumate dintr-un câine ciobănesc.

March 9, 2010

"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (II)

Partea a doua - apărută în premieră pe blogul lui Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (II)

Odată, pe când aveam vreo opt ani, pe când ciobanii tundeau turma de oi mâlzări, pe mine m-au însărcinat să mă duc cu oile sterpe la păscut. Îndată am şi plecat cu ele la deal, cam la vreo doi kilometri depărtare de stână, dar eram vizavi de stână, încât mă vedeau şi ei pe mine şi eu pe ei.

Dar la un moment dat se repede un lup în oi şi toată turma s-a adunat în jurul lupului şi nu putea ieşi lupul dintre oi. Eu am început să strig: „Uuu! Uuu! Uuu!”, însă lupul nu putea să muşte nici o oaie, doar le tăvălea cu piciorul, căci era cu gura închisă, înţepenită. Când a văzut lupul că mă duc fuga spre el, a început să sară peste oi şi s-a dus mai încolo, la vreo cincizeci de metri. S-a aşezat în fund şi se uita la mine, cu toate că ţipam la el: „Uuu! Uuu! Uuu!”. Ciobanii de la stână au observat ce s-a întâmplat şi strigau şi ei la lup: „Uuu! Uuu!...” şi îmi spuneau : „Dă cu pietre în lup!” Câinii rămăseseră la stână cu ciobanii care tundeau oile. Aveam câini buni, dar cu mine nu era nici unul din ei.

March 8, 2010

"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (I)

Apărut în premieră pe blogul lui Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (I)

M-am născut în anul 1904, pe 10 ale lunii martie, în comuna Năfăclaru, judeţul Larisa, Grecia. Comuna mea de baştină se numeşte Deniscu şi se află în munţii Pindului. Părinţii mei erau creştini ortodocşi.

Tatăl meu Constantin şi mama mea Constantina erau oameni buni la suflet, care s-au jertfit pentru cei opt copii ai lor, ne-au educat şi ne-au crescut. Şi bunicii mei, Nacu şi Maria, erau oameni cu multă credinţă, de o rară bunătate, crescându-ne cu mare bucurie, căci părinţii mei erau ocupaţi cu treburi multe şi grele. Pe aceşti bunici nu-i pot uita nici acum, când am şaptezeci şi doi de ani, iar când mă duc la biserică, prima lumânare o aprind pentru bunici şi pe urmă pentru tata şi mămica. Acestor părinţi şi bunici le datorăm multă recunoştinţă şi mulţumire.

March 7, 2010

Un răspuns în apărarea Părintelui Ghelasie

Mesajul de mai jos a apărut recent pe blogul lui Florin Caragiu. Sperăm sa contribuie la risipirea unor erori de înţelegere în privinţa aprecierii Părintelui Ghelasie Gheorghe.

Sunt persoane care răspândesc pe diverse bloguri acest fragment de dialog între Părintele Arsenie Papacioc şi Părintele Ioanichie Bălan, doi duhovnici pe care de altfel îi stimez, dar care greşesc în privinţa aprecierii Pr. Ghelasie şi a scrierilor sale.

Ca să lămuresc problema, o sa redau aici fragmentul şi o să arăt de ce acest dialog comportă erori de înţelegere. Să mă ierte distinşii părinţi şi ucenicii lor, dar adevărul e deasupra tuturor şi nu consider că este o lipsă de respect să încerc a face lumină în acest caz, mai ales că eroarea lor nu este din intenţie rea, şi e firesc să corectezi atunci când intenţia ta este onestă.

March 4, 2010

Toma Caragiu - Remember de 4 Martie

Pentru cei ce-i cunosc realizările artistice, Toma Caragiu rămâne unul dintre marii originali ai artei noastre interpretative, teatrale sau cinematografice. În ce constă originalitatea sa ca artist nu-i lesne de formulat în cuvinte, întrucât referirea trebuie să atingă în mod accentuat elemente de inefabil. Materialul de expresieal actorului, al oricărui actor, este în primul rând trupul său, cu plecare de datele naturale ale acestuia. Să-l privim pe Toma Caragiu. Ni se oferă vederii o statură granitică, o constituţie organică parcă sculptată dintr-un bloc masiv, aparent dificil de atras în jocul flexiunilor şi al nuanţărilor fluidice. Şi totuşi, tocmai acest dar natural iniţial s-a dovedit a fi el materia primă ideală pentru umorul complex practicat de artist. Acest chip cu timpul devenit efigial este exersat cu rigoare în arta celei mai subtile agilităţi. Masca sa de impasibilitate se descoperă a fi asemeni unui ecran alb, care permite apariţia în detaliu a proiecţiilor. Expresia facială a devenit, ea însăşi, ca un lanţ de metonimii, prin mobilizarea separată a fiecărui muşchi facial şi dând dovadă de o fericită stăpânire a contrastului dintre mimică şi dicţie. Sugestia creată nu se opreşte la a oferi o imagine – extrem de puternică, ce-i drept – despre o dinamică a interiorităţii cu un potenţial exploziv, cu stările ei contradictorii aflate într-o perpetuă modulaţie dramatică. La Toma Caragiu controlul capacităţii de expresie reuşeşte chiar şi mai mult decât atât, atingând performanţa actoricească de a fi un „om-orchestră” sau un „one-man show”. Fiinţă a contrastelor subtile şi studiate pe care le modelează artistic, Toma Caragiu a izbutit să clădească prin sine imaginea cu bogate ramificaţii a unei lumi. Este actorul – scenă a lumii. Pe spaţii mici, în interpretările sale găsim nu doar stări contradictorii, ci chiar doi oameni în unul, nu doar un interior uman, ci o întreagă intrigă concentrată în nucleul uneori infinitezimal al unui act de expresie. Aş aminti, de asemeni, generozitatea sa umană şi respectul acordat celor mai umile persoane chiar în perioada când era director al teatrului din Ploieşti, o dată cu gestul de recreare, în spiritul păcii, a unei atmosfere periclitate. „De ce sunteţi răi, măi, oameni buni?” – cu această replică dintr-o piesă de teatru se întâmpla să întâmpine el ascuţirea tensiunilor din jur. Pentru totdeauna, Toma Caragiu va rămâne cu noi şi în noi.

Florin Caragiu