March 30, 2010

Clasicism, romantism, artă creştină (1)

Clasicism, romantism, artă creştină (1)
Apărut în revista "Ramuri", Serie Nouă, Nr. 3 (1125), Martie 2010, p. 11.

În raport cu filosofia artei, aşa cum a conceput-o Hegel, nu încetează să frapeze şi să suscite comentarii, dintre cele mai variate, ideea de apropiată moarte a artei. În contextul istoric respectiv, această idee a fost ireversibil împinsă înainte de puternicul flux al ideaţiei logice dialectice, care îi este atât de proprie gânditorului idealist Hegel. Din demonstraţia hegeliană putem afla că nu se face nimeni altcineva răspunzător decât creştinismul, pentru această „sinucidere pietrificată a frumuseţii” (expresia îi aparţine, de astă dată, lui Jacques d’Hondt, unul dintre eseiştii ce a comentat favorabil poziţia lui Hegel vizavi de creştinism, ca filosof al artei).

În eseul „Meurtre dans la Cathédrale”, avându-l ca autor pe d’Hondt, putem citi: „Catedrala se înalţă pe ruinele templului grec. Sub bolţile sale, între pilonii săi, o groază sacră pune stăpânire pe Forster şi pe Hegel. Aici pândeşte umbra unui Dumnezeu sensibil. (...) Arta se exersează să moară: o sinucidere pietrificată a frumuseţii” (Revue d’Esthétique, T. XVI, fasc. III, pp. 288-289). Se ştie că în concepţia lui Hegel apogeul artei îl reprezintă arta clasică a Greciei Antice, o ipostază estetică prin care a devenit posibilă, într-o unitate de expresie ideală, identificarea spiritualului cu naturalul, cum spune acelaşi Hegel. Chipul sensibil turnat în tipare clasice revelează spiritualul ajuns la stadiul său de principiu vital şi de suflet natural. Pentru Hegel, numai acest suflet natural, conştient de sine, ieşit la lumină în plenitudinea sa sănătoasă, într-o Grecie precreştină, îşi poate face neconstrângător sălaş în cuprinsul formei sensibile. În acest fel se realizează acel acord artistic „fără reziduu” între interior şi exterior, pe care odihna sculpturii „fără privire” îl exprimă cel mai bine. Spiritul natural îşi află pacea închis în finitudinea formei; de aici, armonia. Tocmai armonizarea devenită, acum şi aici, posibilă, poate da, în clipă, măsura artei desăvârşite.

Reprezentările sculpturale măsurate cu firul de aur al proporţiei, a căror calitate decurge din unitatea conţinutului cu forma, au avut condiţia să existe numai într-o religie naturală a artei, religia vechii Grecii. În Grecia antică, arta era modul suprem de a reprezenta şi de a surprinde adevărul, sună binecunoscuta afirmaţie făcută de Hegel în „Prelegeri despre filosofia istoriei”.

O dată cu apariţia artei romantice (artă creştină, după Hegel), frumoasele zile ale artei greceşti au trecut... Viitorul a întors spatele acelei culmi de frumuseţe faţă de care nimic asemenea nu va mai exista. Tonul lui Hegel în acest punct al reflecţiilor sale a devenit elegiac şi cu accente de imn nostalgic.

Aşadar, dialectica mişcării realului smulge sufletul din naiva sa odihnă. Nemijlocirea naturii, opinează Hegel, este nedemnă ca expresie de beatitudinea sufletului în sine. Libera vitalitate a existenţei în liniştea sa infinită şi în cufundarea sufletului în corporalitate va fi resimţită de la un punct încolo ca o finitudine ce trebuie în mod necesar negată. Arta romantică stă mărturie acestor mutaţii petrecute sub semnul unei încreştinări de fond a fiinţei. Astfel judecă Hegel lucrurile. „Arta romantică nu mai are ca scop reprezentarea liberei vieţi a existenţei, cu calmul ei infinit şi cu cufundarea sufletului în corporal, ea nu mai urmăreşte ţinta de a înfăţişa această viaţă ca atare, viaţa adecvată conceptului ei celui mai propriu, ci întoarce spatele acestei culmi a frumuseţii” (Hegel, Despre artă şi poezie, ed. Minerva, 1979, p. 249).

March 27, 2010

Cuvânt al Părintelui Nicolae Popescu - Despre lepădarea de sine

La Biserica "Sf. Andrei" din Drumul Taberei, str. Aleea Parva, slujeşte Părintele Nicolae Popescu. Acolo am cântat şi eu la strană, deprinzând muzica psaltică, încă de la primele slujbe săvârşite, vreme de trei ani, în bisericuţa de lemn pe care Pr. Nicolae a construit-o cu mâna lui. Între timp, Părintele Nicolae împreună cu Pr. Sorin Corneanu au construit o biserică nouă. Părintele Nicolae Popescu s-a născut în comuna Muereasca, în vecinătatea Mânăstirii Frăsinei. În afară de Facultatea de Teologie, Pr. Nicolae a absolvit şi Facultatea de Litere.


Youtube link.

Carl Gustav Jung - o perspectivă creştin-ortodoxă (partea I-a)

Carl Gustav Jung. Psihologie şi Religie. Arhetipuri.
(O perspectivă creştin-ortodoxă)
de Florin Caragiu şi Mihai Caragiu
Revista Sinapsa nr. IV (2009)
Partea I-a

Introducere

Una dintre cele mai importante dezvoltări care a marcat secolul trecut, în paralel cu descoperirile din fizică, a avut loc în psihologie. După Michael Palmer, „cea mai importantă supoziţie a întregii teorii psihanalitice este că există procese mentale inconştiente şi că aceste procese sunt cauza anumitor categorii de tulburări care nu pot fi explicate ca rezultat al unor maladii organice”1. Psihologul elveţian Carl Gustav Jung, în dorinţa de a dezvolta o concepţie şi o metodă care să faciliteze o înţelegere cuprinzătoare a realităţii psihice în desfăşurarea sa istorică, s-a oprit în mod special la fenomenul religios. El a încercat să extindă cadrul de gândire reducţionist al lui Sigmund Freud, al cărui elev a fost o vreme, printr-o concepţie care să ia în calcul dimensiunea spirituală ireductibilă a psihicului uman. În interpretarea şi valorizarea religiei, concepţiile celor doi psihologi sunt radical diferite.

Pentru Freud”, observă Palmer, „religia este o nevroză universală a umanităţii”2, iar faptul că „nevroza este rezultatul refulării este o axiomă a psihoterapiei de care Freud nu s-a despărţit niciodată”3. Mai mult, pentru Freud, „nevroza este rezultatul sexualităţii reprimate”4. În fapt, „principiul central al teoriei sale” este că „începuturile religiei pot fi explicate în termenii complexului Oedip”5. În lucrarea „Trei studii privind teoria sexualităţii”, Freud defineşte „nucleul fiecărui caz de nevroză în termenii impulsurilor sexualităţii infantile şi îndeosebi în cei ai relaţiei libidinale specifice dintre copil şi părinţii săi, prin care orice individ trece. Această relaţie este caracterizată printr-un ataşament emoţional la părintele de sex opus şi o atitudine de rivalitate faţă de părintele de acelaşi sex. Acestei situaţii, ca şi întregii structuri mentale asociate cu aceasta, Freud i-a dat numele de complexul Oedip, după legenda greacă a regelui Oedip”6.

După Freud, „«piatra unghiulară pe care se sprijină întreaga structură a psihanalizei» este fenomenul cunoscut sub numele de refulare. Refularea este mecanismul prin care spiritul opreşte trăirea traumatică din trecut, sau emoţiile asociate cu aceasta, să treacă din inconştient în conştient... Emoţia din trecut caută să se descarce şi să devină conştientă, dar, văzându-se repudiată şi refulată, se canalizează în producerea de simptome nevrotice. Ea devine ceea ce Freud numeşte o «formaţie de compromis», un produs derivat al antagonismului interior, realizat în apariţia de isterii, obsesii, fobii şi anxietăţi”7. Pe scurt, „Freud sexualizează religia”8.

Din perspectivă creştină, Părintele Ghelasie evidenţiază „«aportul» pozitiv al lui Freud şi Jung, care descoperă «stricăciunea» tocmai la nivelul Νaturii de Creaţie, a cărei evidenţă este «sexualizarea patologică»”9. Pe de altă parte, dacă „Freud şi Jung au încercat o relatare a Psihismului nostru printr-un fel de «etajări psihice»”, în creştinism avem „o descriere a Psihismului cu Originea în CHIPUL DIVIN, faţă de care noi avem ASEMĂNAREA”10.

Dacă orientarea reducţionistă freudiană manifestă o vizibilă incompatibilitate de fond cu perspectiva creştină în ce priveşte valorizarea fenomenului religios, e interesant de urmărit din aceeaşi perspectivă demersul lui Jung cu privire la relaţia dintre psihologie şi religie.

Bordeiaş, bordei, bordei - Grupul "Anton Pann"


Youtube link.

March 22, 2010

March 19, 2010

Imn adresat Maicii Domnului Pantanassa - Izbăvitoarea de cancer

Imn compus de Gheron Iosif Vatopedinul, adresat Maicii Domnului Pantanassa (Preasfânta Împărăteasă a toate).

Textul în greacă al imnului se poate găsi aici.
Youtube link. Previously embedded on Florin's blog.

Lansarea volumului "Sentic" la Timişoara

Lectură - Secvenţă de la lansarea volumului "Sentic" de la Librăria Humanitas - Joc Secund, Timişoara (de pe blogul lui Florin Caragiu).


Sursa.

March 14, 2010

Grounding in the Tradition

One of the main criteria of authenticity for the work done by an Eastern Orthodox Christian at the interface between theology and science is its grounding in the Tradition of the Church. In a sense, the role of this grounding may be seen as similar to the role played by the "prephilosophical" assumptions of Christian philosophers (that often meet with hostility from various segments of the Academia). In his - classic by now - "Advice to Christian Philosophers" (1983 inaugural address as John A. O'Brien Professor of Philosophy at the University of Notre Dame), Alvin Plantinga addresses indeed with courage the condition of the Christian philosopher, pointing out that
"the Christian has as much right to his prephilosophical opinions, as others have to theirs. He needn't try first to 'prove' them from propositions accepted by, say, the bulk of the non-Christian philosophical community; and if they are widely rejected as naive, or pre-scientific, or primitive, or unworthy of "man come of age," that is nothing whatever against them."
The Eastern Orthodox Christians working at the interface between theology and science are also in their rights when they ground their work in the Tradition of the Church.

March 12, 2010

Înstrăinare, structuralism şi fundalul uman

Înstrăinare, structuralism şi fundalul uman
Eseu de Florin Caragiu

În istoria gândirii umane, demersul teologic al Capadocienilor a fost cel ce a pus bazele „personalismului fiinţial” (prin identificarea noţiunilor de ipostas şi persoană). Tot capadocienii au utilizat pentru prima dată în literatura patristică noţiunea de înstrăinare. Unii teologi contemporani au pus în legătură eşecul antropologiilor recente cu tendinţa de a concepe chipul lui Dumnezeu prin intermediul unor analogii psihologizante, de tipul celei făcute de Augustin, când a comparat relaţiile din interiorul Sfintei Treimi cu structura internă a minţii umane, respectiv triada memorie, gândire, voinţă, şi a avut în vedere corelarea optimă a acestor funcţii. Această corelare funcţională, însă, ne conduce în mod insidios la ideea de sistem, şi mai ales la ideea de sistem închis care performează prin sine însuşi. Capadocienii au înţeles prin înstrăinare starea care se opune comuniunii existente între realităţile personale. Se opune, astfel, modului de viaţă al Sfintei Treimi, care este prin excelenţă relaţia interpersonală mişcată în mediul iubirii. Preluată de la Platon şi încreştinată de ierarhul Grigorie de Nyssa, ideea de participare are o sferă omnicuprinzătoare: exprimă nu numai raporturile stabilite între om şi Dumnezeu, între Dumnezeu şi lumea creată, între Persoanele Sfintei Treimi, dar şi pe acelea imediate dintre întreaga natură şi om. Înstrăinarea alterează raportul dintre om şi realitate. Astfel, înstrăinarea omului de natură este un proces simultan cu înstrăinarea naturii de om. Ce este o natură înstrăinată, după sfinţii Părinţi? Este acea natură atinsă de stricăciune, care de acum înainte se lasă decupată în structuri, nu în sensuri, urmare a „acoperirii” Logosului. Este acea natură care încetează să fie antropotropică, o lume a omului. Îi „rezistă” omului prin entropie şi prin legea morţii pecetluită în biologie. Se ajunge la viziunea unei existenţe aparent dezumanizate, catalogată ca absurdă de filosofii existenţialişti.

Separarea radicală a ştiinţelor naturii de ştiinţele spiritului poate reflecta, din punct de vedere creştin, tocmai această absenţă a omului ca factor mediator, ca numitor comun între natură şi spirit. (Ca o interfaţă între teologie şi ştiinţă arta reuşeşte încă să reţină imaginea umană ca pe un pol al intenţionalităţii cosmice. Se spune, în general, despre artă, că reprezintă „existenţa pentru om”). Comprehensiunea a ajuns să se aplice numai domeniilor spiritului, opuse în mod radical ştiinţelor naturii. Ea încetează să aibă în vedere acea reţea de intenţionalităţi mai vastă care este Logosul dumnezeiesc mişcător deopotrivă în lucruri şi fiinţe. Formalizarea limbajului are loc prin separarea structurilor de înţelesurile lor. Caracterul operatoriu şi cel local devin trăsături caracteristice scientismului dominant în epocă. Ofensiva structuralismului îşi face loc în contextul unei lumi sustrase de la acel circuit cosmic participativ susţinut de energiile necreate la care s-au referit sfinţii Părinţi. Deprecierea limbajului natural în favoarea limbajelor formalizate aflate în plină ofensivă fără reflecţie critică, slăbirea legăturilor dintre ştiinţă şi filosofie, dintre structură şi sens, sunt simptomatice pentru starea de înstrăinare pricinuită de păcat. Trăim într-o lume care tinde să devină din ce în ce mai mult structurală şi din ce în ce mai puţin spirituală.

Fundamentele matematicii au evoluat de la nişte entităţi simple la structuri ce reprezintă sisteme operatorii complexe. „Un principiu de totalitate e dat de la început, iar această totalitate e de natură operatorie” (Jean Piaget). De la etapa sa grecească (eumorfică), urmată de aceea carteziană (metrică), matematica este dominată în zilele noastre de categoria structurii. După modurile în care funcţionează metodele şi limbajul matematicii aplicate, A. Lichnerowicz a făcut constatarea că trăim într-un univers matematic, şi că demersurile spiritului matematic reprezintă însăşi puterea omului asupra realităţii.

Viaţa mea zbuciumată şi adevărată, de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VIII-XII)

Partea a VIII-a , Partea a IX-a , Partea a X-a  , Partea a XI-a şi Partea a XII-a - publicate în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983). 

O dată, când să vină timpul să ne ducem la munte, eu aveam pe atunci vreo optisprezece ani, m-am dus cu oile pe munţii Gramos. Era pe acolo numai şes, locul era gol-goluţ, nu avea nici un pom. Foarte frumos munte, ziceai că aicea ţi-ai dori să mori. Turma pe care o păşteam număra opt sute de oi. În luna mai am tuns oile şi am chemat şi alţi câţiva oameni să ne ajute la tuns, dar cei chemaţi, când au văzut oile aşa de frumoase şi grase, au zis: „Vai, ce oi frumoase aveţi!” şi s-au deocheat oile. Nici n-am terminat de tuns, că au şi murit patru dintre cele mai frumoase. Ca să vedeţi ce înseamnă ochiul omului!

O dată, tovarăşul meu a plecat acasă şi eu i-am luat cârligul. Era lung de vreo doi metri şi cam subţire la vârf. Nu ştiu cum am alunecat şi am rupt cârligul cam la vreo zece centimetri. Cârligul acum s-a făcut şi mai bun, dar a doua zi vine tovarăşul meu: „Bună ziua!” „Bună ziua!”, i-am răspuns şi când vede cârligul că s-a făcut mai mic, s-a supărat foc. A început să mă ameninţe că mă omoară şi a început să dea în mine. El avea patruzeci de ani, iar eu vreo şaptisprezece. Eu îi spun frumos, că eram şi mult mai mic ca vârstă: „Domnule Vasile, pentru un cârlig să ne luăm la bătaie, nu-i frumos!”

March 11, 2010

Matematica – un tip specific de cunoaştere

Interesându-se de filosofia matematicii, studiul nostru îşi propune să se refere la tipul cu totul specific de cunoaştere pe care îl reprezintă matematica (prin cel puţin o parte a ei), disciplină care nu poate fi înglobată în totalitatea ei gândirii ştiinţifice. Opoziţiile care se fac sunt de obicei între cunoaşterea mitică, comună, artistică, ştiinţifică şi filosofică. În prezent, nu numai că fizicienii folosesc modelul matematic în locul celui mecanic, dominant în secolul al XIX-lea, dar, mai mult decât atât, se poate vorbi despre o dominaţie a metodei matematice printr-o fascinaţie pe care o exercită asupra oricărei inteligenţe. Einstein rămâne cel mai bun exemplu de folosire a matematicii ca model, cu referire la folosirea aparatului matematic denumit calcul tensorial, în cadrul teoriei relativităţii generalizate. S-a afirmat că matematica este oglindirea gândirii; obiectul propriu-zis al gândirii matematice îl constituie produse ale gândirii, creaţii autonome ale spiritului. Constatarea că metodele matematice se dovedesc utile în studierea fenomenelor fizice şi de asemenea observaţia că există un progres în acest sens al teoriilor fac plauzibilă, pe cât de discutabilă, idea unei naturi cvasimatematice a realităţii. De notorietate sunt cazurile când formule matematice menite iniţial să uşureze calculul au condus, în procesul căutărilor, la concluzii verificate ulterior pe cale experimentală. Este de consemnat şi de comentat o opinie venită din partea unor filosofi logicieni, că deşi s-a încercat să se prezinte ştiinţa actuală ca având nevoie de o epistemologie nouă, totuşi epoca noastră este, încă, una carteziană. Ea nu respinge de fapt ideile clare şi distincte, cum ar părea că o face (a se vedea Louis de Broglie), ci lărgeşte cadrul, admiţând în corpul ştiinţei şi idei numai pentru „compatibilitatea lor” cu cele deja admise în construcţia unei ştiinţe determinate. Prin aceasta, însă, raţionalismul lucidităţii carteziene nu este afectat în esenţa lui, ci dimpotrivă amplificat (Anton Dimitriu). S-a spus că matematica prezintă o imagine ideală a unor fenomene ascunse. Este ca o hartă ideală pentru o ţară încă neidentificată cu precizie, sau care, poate, nici nu există în realitate. Omul rescrie lumea din el însuşi, prin procedee matematice. „La sfârşit, scria Jacques Maritain, gândirea umană va apărea ca un fel de demiurg, care fabrică lumea cognoscibilă cu conceptele sale, şi nu realitatea va cere ştiinţei să fie adevărată, ci ştiinţa va cere realităţii de a fi ştiinţifică”.

Viaţa mea zbuciumată şi adevărată, de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VII)

Partea a VII-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VII)

În vara aceea, într-o seară, un urs s-a repezit în oi pe la ora trei noaptea. Αveam doi câini răi şi cu putere pe care îi hrăneam numai cu lapte Dumicot. Când s-au încăierat câinii cu ursul, acesta ţipa că îi rupeau pielea câinii, dar şi ambiţios ursul. Cu toţi câinii care îl rupeau la spate, prindea câte o oaie şi o arunca într-o râpă. Când a văzut bunicul că deşi câinii îl rupeau pe urs, acesta nu pleca şi zdrobea mereu oi, a luat doi tăciuni aprinşi, s-a apropiat de urs şi i-a trântit ursului tăciunii cu foc. Atunci ursul s-a speriat şi a luat-o la fugă. Aşa am scăpat de urs. Dar ce să vezi? Când s-a dus bunicul să vadă, erau mai mult de douăzeci de oi aruncate în râpă, zece din ele moarte, iar restul cu picioarele rupte şi bolnave. Spuneau cei bătrâni că nu ţin minte să se mai fi întâmplat aşa ceva.

Am avut o dată un câine care nu se lăsa până nu-l trântea pe lup. Dar era şi o lupoaică pe care nu o muşca, doar se ducea pe lângă ea. Norocul meu era că nu mânca lupoaica oi. Era cuminte şi de multe ori o vedeam prin preajmă. S-a împrietenit şi cu noi, oamenii. Dacă am văzut că nu strică nimic, n-am vrut s-o împuşcăm, că pe atunci aveam armă. Căci nu întotdeauna aveam armă, fiind interzise de lege.

Să vă povestesc acum altceva. Într-o vară au apărut prin regiunea noastră nişte hoţi.

Viaţa mea zbuciumată şi adevărată, de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VI)

Partea a VI-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (VI)

Altă dată, tot acolo, pe la ora trei noaptea vine o ceată de lupi drept în oi, dar câinele, fără frică, sare drept pe ceata de lupi. Atunci l-au apucat mai mulţi lupi şi îl duceau în gură spre deal. Eu imediat am luat un tăciune de la foc şi când am tras spre lupi, s-a făcut o flacără mare. Lupii, când au văzut flacăra, i-au dat drumul câinelui. Dacă pierdeam câinele, ne ardea focul! Vine câinele, săracul, muşcat de urechi, de buze, dar s-a vindecat şi tot fără frică a rămas, ba şi cu mai mult curaj se repezea la lupi acest câine. Pe cât era de mare, pe atât era şi de uşor.

Nişte ciobani mi-au oferit cincizeci de oi ca să le dăm câinele, să alegem din toate oile pe cele care ne plac. Dar cum să dai un câine aşa de bun, că într-o lună puteau să ne mănânce lupii o sută de oi. Ziua îl ţineam legat, căci era rău. Dacă venea cineva fără să strige de departe, îl sfâşia câinele.

Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (V)

Partea a V-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (V)

Într-o vară, eram la munte şi au apărut nişte haite de lupi, cum nici bătrânii nu mai pomeniseră. Domnule, aproape că au mâncat toţi câinii cei buni, dar ce să mai vorbesc despre oi, capre sau vaci, nici nu le ştiu numărul câte au mâncat aceşti lupi! Lupii aveau năravul că nu mâncau un animal, cât le trebuia să se sature şi apoi să plece, ci îşi băteau joc de animale, doar le prindeau de gât şi le omorau. Dacă găseau o sută de oi, pe toate le omorau. În schimb, mâncau doar una.

Un cetăţean, săracul de el, avea cinci iepe şi doi cai. Pe câteşişapte i-au omorât lupii. Când se scoală dimineaţa, găseşte toate vitele moarte, muşcate doar de gât. Doar dintr-un cal au mâncat ceva. Să înnebunească săracul de om!

Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (IV)

Partea a IV-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (IV)

Tot prin locurile acelea, pe la ora două după amiază stăteam culcat pe iarba verde, iar câinele era lângă mine. Deodată se scoală şi începe să mârâie. Imediat m-am sculat. Ştiam că trebuie să fie ceva. Se repede câinele spre pădure, mă duc şi eu după el. Erau vreo şase lupi şi lupoaice cu vreo zece pui de lupi după ei. Toţi veneau să înhaţe vreo oaie, dar i-am izgonit împreună cu câinele departe, în pădure. Lupul e mare hoţ. El nu vine să fure dinspre partea de unde bate vântul, că-l simt câinii după miros. Vine dinspre cealaltă parte, din contra vântului. Într-o zi de vară, eram într-o pădure de carpeni, stejari şi alţi copaci, mai jos, spre poalele muntelui.

Viaţa mea zbuciumată şi adevărată, de Dumitru Caragiu (1904-1983) (III)

Partea a III-a - publicată în premieră pe agonia.ro de Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (III)

Când am ajuns la etatea de paisprezece ani, mi s-a întâmplat să mă lupt cu un şacal. Am alergat după el, dar n-am putut să-l prind. A intrat în stufăriş, în baltă. Că şacalii trăiesc acolo unde sunt bălţi cu stuf şi diferiţi arbuşti. Ei nu sunt în stare să doboare un cal sau asin. Dar să vedeţi cum poate şacalul să mănânce un cal, un cal slăbănog care s-a culcat şi nu se mai poate scula. Şacalul îşi introduce laba în şezutul calului şi îi trage afară mai întâi maţul cel gros, iar apoi şi restul de maţe. Atunci calul moare şi se îngrămădesc acolo mai mulţi şacali şi mănâncă până se satură. Şacalii ies din vizuină numai noaptea, prea rar se întâmplă să poţi vedea vreunul ziua. Nici nu sunt prea mari, cam la vreo jumate dintr-un câine ciobănesc.

March 9, 2010

"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (II)

Partea a doua - apărută în premieră pe blogul lui Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (II)

Odată, pe când aveam vreo opt ani, pe când ciobanii tundeau turma de oi mâlzări, pe mine m-au însărcinat să mă duc cu oile sterpe la păscut. Îndată am şi plecat cu ele la deal, cam la vreo doi kilometri depărtare de stână, dar eram vizavi de stână, încât mă vedeau şi ei pe mine şi eu pe ei.

Dar la un moment dat se repede un lup în oi şi toată turma s-a adunat în jurul lupului şi nu putea ieşi lupul dintre oi. Eu am început să strig: „Uuu! Uuu! Uuu!”, însă lupul nu putea să muşte nici o oaie, doar le tăvălea cu piciorul, căci era cu gura închisă, înţepenită. Când a văzut lupul că mă duc fuga spre el, a început să sară peste oi şi s-a dus mai încolo, la vreo cincizeci de metri. S-a aşezat în fund şi se uita la mine, cu toate că ţipam la el: „Uuu! Uuu! Uuu!”. Ciobanii de la stână au observat ce s-a întâmplat şi strigau şi ei la lup: „Uuu! Uuu!...” şi îmi spuneau : „Dă cu pietre în lup!” Câinii rămăseseră la stână cu ciobanii care tundeau oile. Aveam câini buni, dar cu mine nu era nici unul din ei.

March 8, 2010

"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (I)

Apărut în premieră pe blogul lui Florin Caragiu: "Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (I)

M-am născut în anul 1904, pe 10 ale lunii martie, în comuna Năfăclaru, judeţul Larisa, Grecia. Comuna mea de baştină se numeşte Deniscu şi se află în munţii Pindului. Părinţii mei erau creştini ortodocşi.

Tatăl meu Constantin şi mama mea Constantina erau oameni buni la suflet, care s-au jertfit pentru cei opt copii ai lor, ne-au educat şi ne-au crescut. Şi bunicii mei, Nacu şi Maria, erau oameni cu multă credinţă, de o rară bunătate, crescându-ne cu mare bucurie, căci părinţii mei erau ocupaţi cu treburi multe şi grele. Pe aceşti bunici nu-i pot uita nici acum, când am şaptezeci şi doi de ani, iar când mă duc la biserică, prima lumânare o aprind pentru bunici şi pe urmă pentru tata şi mămica. Acestor părinţi şi bunici le datorăm multă recunoştinţă şi mulţumire.

March 7, 2010

Un răspuns în apărarea Părintelui Ghelasie

Mesajul de mai jos a apărut recent pe blogul lui Florin Caragiu. Sperăm sa contribuie la risipirea unor erori de înţelegere în privinţa aprecierii Părintelui Ghelasie Gheorghe.

Sunt persoane care răspândesc pe diverse bloguri acest fragment de dialog între Părintele Arsenie Papacioc şi Părintele Ioanichie Bălan, doi duhovnici pe care de altfel îi stimez, dar care greşesc în privinţa aprecierii Pr. Ghelasie şi a scrierilor sale.

Ca să lămuresc problema, o sa redau aici fragmentul şi o să arăt de ce acest dialog comportă erori de înţelegere. Să mă ierte distinşii părinţi şi ucenicii lor, dar adevărul e deasupra tuturor şi nu consider că este o lipsă de respect să încerc a face lumină în acest caz, mai ales că eroarea lor nu este din intenţie rea, şi e firesc să corectezi atunci când intenţia ta este onestă.

March 4, 2010

Pindu - muzică armânească


Dado dado
Dumnidzalu-i mari
Haidi haidi feata

Toma Caragiu - Remember de 4 Martie

Pentru cei ce-i cunosc realizările artistice, Toma Caragiu rămâne unul dintre marii originali ai artei noastre interpretative, teatrale sau cinematografice. În ce constă originalitatea sa ca artist nu-i lesne de formulat în cuvinte, întrucât referirea trebuie să atingă în mod accentuat elemente de inefabil. Materialul de expresieal actorului, al oricărui actor, este în primul rând trupul său, cu plecare de datele naturale ale acestuia. Să-l privim pe Toma Caragiu. Ni se oferă vederii o statură granitică, o constituţie organică parcă sculptată dintr-un bloc masiv, aparent dificil de atras în jocul flexiunilor şi al nuanţărilor fluidice. Şi totuşi, tocmai acest dar natural iniţial s-a dovedit a fi el materia primă ideală pentru umorul complex practicat de artist. Acest chip cu timpul devenit efigial este exersat cu rigoare în arta celei mai subtile agilităţi. Masca sa de impasibilitate se descoperă a fi asemeni unui ecran alb, care permite apariţia în detaliu a proiecţiilor. Expresia facială a devenit, ea însăşi, ca un lanţ de metonimii, prin mobilizarea separată a fiecărui muşchi facial şi dând dovadă de o fericită stăpânire a contrastului dintre mimică şi dicţie. Sugestia creată nu se opreşte la a oferi o imagine – extrem de puternică, ce-i drept – despre o dinamică a interiorităţii cu un potenţial exploziv, cu stările ei contradictorii aflate într-o perpetuă modulaţie dramatică. La Toma Caragiu controlul capacităţii de expresie reuşeşte chiar şi mai mult decât atât, atingând performanţa actoricească de a fi un „om-orchestră” sau un „one-man show”. Fiinţă a contrastelor subtile şi studiate pe care le modelează artistic, Toma Caragiu a izbutit să clădească prin sine imaginea cu bogate ramificaţii a unei lumi. Este actorul – scenă a lumii. Pe spaţii mici, în interpretările sale găsim nu doar stări contradictorii, ci chiar doi oameni în unul, nu doar un interior uman, ci o întreagă intrigă concentrată în nucleul uneori infinitezimal al unui act de expresie. Aş aminti, de asemeni, generozitatea sa umană şi respectul acordat celor mai umile persoane chiar în perioada când era director al teatrului din Ploieşti, o dată cu gestul de recreare, în spiritul păcii, a unei atmosfere periclitate. „De ce sunteţi răi, măi, oameni buni?” – cu această replică dintr-o piesă de teatru se întâmpla să întâmpine el ascuţirea tensiunilor din jur. Pentru totdeauna, Toma Caragiu va rămâne cu noi şi în noi.

Florin Caragiu

March 3, 2010

Eşti liber să faci o ascunzătoare

Lăsînd deoparte această buclă de timp –
nu pentru mult – în vreme ce-ţi calci – a cîta oară –
pe urme şi, încă neajuns,
întorci privirea, ca o asigurare că flacăra
e la o suflare distanţă: talpa întîrzie
să apese pămîntul, cum numai fericirea
amînă sfîrşitul unei vorbe abia rostite.

Şi tremururul acesta, strunit de o încetinire
a gîndului, arată că nu ţi-e străină temerea ta
şi nu alegi în zadar locul slab luminat din capătul străzii
pentru a ţine minte totul. Dar, revenită la sine,
amintirea însăşi ridică braţul flasc şi imaginea lui
se destinde într-un viitor deja întîmplat.

Rîsetul stins şi uitătura piezişă a cîinelui
dau mişcărilor tale alura profunzimii rotite,
ca o limbă de ceas, pentru înotătorul în larg,
ritmul lui măsurat e aidoma felului tău de-a forja
cuvinte. De aici, neprevăzutul firesc al adăpostirii
unei lumi în perete; pentru că lucrurile, chiar fără să vibreze,
au mereu alte intrări şi ieşiri. Doar să vrei şi, gata,
eşti liber să faci o ascunzătoare din care îndată vezi
cum ele, împotrivindu-se uneltei, ţi se supun. Şi chiar dacă,
sfărîmicioase, se fac una cu lutul, tot dau
o strălucire hărţii din palmă.

Joaca de-a mortul o înveţi apoi, cînd visul
capătă consistenţă prin ratare. Căci întrerupt,
el mută-n percepţie un reflex al dorinţei şi corpul
devansează, cu un aer de şagă, schimbarea unghiului.
Atunci tristeţea se fericeşte pe sine
pentru a-şi fi luat riscul de a te-mpinge
cu un pas înaintea ta.

Florin Caragiu

J.S. Bach - Crab Canon on a Möbius Strip


(YT link)