September 29, 2011

September 28, 2011

"Literatură și Sfinţenie", articol semnat de părintele Gabriel Mândrilă, Tesalonic

Fraţilor, oriunde răul vă va afla,
oriunde mintea vi se va tulbura,
pomeniţi-l pe Dionysios Solomos
şi pomeniţi-l 
pe Alexandros Papadiamandis.

Fragment din studiul introductiv publicat în volumul de povestiri Alexandros Papadiamandis, Cântecele lui Dumnezeu şi alte povestiri, ed. Metafraze, ed. Sofia, Bucureşti 2011, traducere din limba neoelenă, studiu introductiv şi note de pr. dr. Gabriel Mândrilă, ediție îngrijită de Laura Mândrilă, p. 5-52. Sursa foto: wikipedia
_____________________________________________________________

Supranumit „sfântul literelor” şi „călugărul de lume” , cel care şi-a făurit „mănăstirea” în spaţiul prozei, câştigându-şi renumele autentic de psalmod, în tradiţia biblică a psalmiştilor veterotestamentari, al celor săraci şi al celor dispreţuiţi (el însuşi un scriitor sărac şi totodată un scriitor al celor săraci), Alexandros Papadiamandis este unul dintre cei mai studiaţi şi iubiţi scriitori din literatura neoelenă a ultimelor două secole.
Aflat la interferenţa dintre admiraţia nestăvilită, care nu a ezitat să formuleze, de altfel, solicitarea introducerii acestuia în calendarul sfinţilor Bisericii Ortodoxe, şi, în acelaşi timp, a oprobriului deschis, uneori atenuat de indiferenţă (întâlnită în special printre cei care reprezintă „intelighenția” marxistă sau atee), critica literară (nu mai puţin cea teologică şi filosofică) a abordat opera sa, fie din perspectiva valorii intrinseci ethografice, subevaluând valoarea literară a acesteia, fie accentuând relaţia cu tradiţia vie a ortodoxiei şi promovând ideea unei transcenderi a valorii scriiturii sale care, din această perspectivă, se împlineşte nu ca o simplă operă literară, ci ca un discurs cu valenţe predominant teologice.

September 27, 2011

Despre descărcarea şi încărcarea sufletului

De multe ori vedem pe câte cineva izbucnind cu furie, într-un limbaj plin de aciditate, vulgaritate şi resentiment, care nu neapărat îl caracterizează în mod obişnuit, iar după ce năduful său s-a consumat spune: „m-am descărcat şi eu”. E adevărat, tensiunea psihică ajunsese la cote atât de înalte, aproape de a provoca o implozie, încât această reacţie s-a constituit într-o supapă. Sau sunt oameni care preferă să se descarce iute şi, răcorindu-se, să le treacă imediat supărarea, să-şi exteriorizeze gândurile ca o ploaie scurtă şi furtunoasă de vară, în ideea că după consumarea ei cerul minţii va fi iar senin, decât să ţină în ei focul mocnit al supărării, şi să fie tot timpul încruntaţi.
E, însă, cu adevărat, aceasta o descărcare, dacă privim lucrurile mai îndeaproape şi în perspectivă? În primul rând, mă duc cu gândul la efectul cuvintelor şi stărilor asupra fiinţei noastre. Ce rămâne după zisa descărcare? Un cercetător japonez, Masaru Emoto, a arătat un fapt uimitor, legat de raportul dintre cuvinte şi structura profundă a materiei, în speţă a apei. Sub acţiunea energiei unor cuvinte precum dragoste, adevăr, fericire etc. apa cristalizează în cele mai uimitoare forme estetice, la nivel molecular apărând surprinzătoare panorame de nestemate. Invers, sub acţiunea unor cuvinte ce exprimă sentimente de ură, invidie, indiferenţă etc., apa cristalizează haotic, între-un peisaj molecular dezolant, asemenea, să spunem, unei proliferări canceroase.

September 25, 2011

Florin Caragiu - Interdisciplinaritatea, o provocare a timpului nostru (interviu)

Interdisciplinaritatea, o provocare a timpului nostru

Interviu cu Florin Caragiu, apărut în ziarul "Lumina de Duminică" din 25 Septembrie 2011.

„Cuvântul înţelepciunii în propovăduire este darul Duhului, arată sfântul Apostol Pavel, fiind descoperirea omului, dar numai ca dar al lui Dumnezeu. Există o creştere în înţelepciune. Omul trebuie să aibă spirit cercetător, să depună străduinţă – e unul din mesajele pauline, care prezintă înaintarea spre Dumnezeu ca pe o iniţiativă a ambelor părţi, ca pe o sinergie”.

Diac. Sorin Mihalache: Domnule Florin Caragiu, prin activitatea dvs. susţinută în plan cultural sunteţi un promotor al interdisciplinarităţii. Dovadă în acest sens stă şi revista pe care o editaţi, „Sinapsa”, apărută sub semnul „conexiunilor, interferenţelor, joncţiunilor, intersecţiilor” între „artă, filosofie, ştiinţă, teologie”, după cum arată aceşti indicatori de lectură înscrişi pe copertă. Din punctul de vedere al teologului ce sens şi ce menire s-ar putea atribui interdisciplinarităţii astăzi?

Florin Caragiu: Îmi permit să încep prin a cita concluziile unui psiholog, Doru Simion Ogodescu, la rândul său intens preocupat de problema interdisciplinarităţii. Pe acest temei, el e autor al unui model triadic al cunoaşterii şi totodată promotor al ideii de transformare a fenomenului uman într-o problemă centrală a câmpului ştiinţific actual. A afirmat că interdisciplinaritatea ne încurajează să abordăm pe dinăuntru obiectul cunoaşterii şi să pătrundem, chiar parţial, în inima realităţii, acolo unde fenomenele apar intercorelate, unitare, în desfăşurare concomitentă. În acelaşi sens, André Malraux arăta, la vremea sa, că punându-şi probleme despre lume, despre varietatea aspectelor şi despre adâncimea enigmelor ei, omul îşi evidenţiază astfel propriile adâncimi. Om şi lume alcătuiesc o unitate de devenire, o unitate de reacţie, şi nu pot fi concepuţi separat, fapt pe care, de altfel, teologia creştină l-a afirmat substanţial, când a raportat ambii termeni la actul creator dumnezeiesc, la creaţia subîntinsă de Logos, ce conferea originara armonie lăuntrică a existenţei.

– Ce reprezintă fenomenul uman pentru ştiinţa contemporană? Poate fi el abordat prin mijloace propriu-zis ştiinţifice?

September 24, 2011

Despre credinţă

Este credinţa, în creştinism, o „afacere pur privată”, cum spun unii? Asistăm, adesea, la o reţinere exagerată în ce priveşte temele legate de suflet şi credinţă, concomitent cu o totală nonşalanţă în manifestarea publică a vulgarităţii şi imoralităţii, pe fondul unui relativism cu accente totalitare, în sens desacralizant. În contextul actual, pentru un creştin problema este una delicată.
Pe de o parte, nu trebuie „să arunci mărgăritare porcilor”, cu alte cuvinte, misterul credinţei se cere abordat într-o atmosferă cuvenită, în care să existe o minimă deschidere sufletească şi să nu fie pur şi simplu batjocorit (de alţii sau, de ce nu, de tine însuţi, dacă te dai în spectacol cu o purtare necuvenită). Pe de altă parte, spune Hristos, „de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Lc. 9, 26).
Pentru că e însăşi adeverirea dragostei lui Dumnezeu care ne-a creat, mărturisirea credinţei nu poate şi nu trebuie să înceteze, chiar dacă cea prin cuvânt poate să lase loc, în condiţii ostile, celei prin faptă. Însă trebuie să fim atenţi ce fel de chip al credinţei mărturisim, atunci când o facem, dacă aflăm de la sfântul apostol Iacov că „fără fapte credinţa este moartă”! Cât despre relativism, de ce ar trebui acceptat ca o dogmă numai pe ideea clişeului atât de uzitat că respectul faţă de om trebuie să implice acceptarea tuturor părerilor cu egală valoare de adevăr? Ceea ce, trebuie să fie spus, nu înseamnă decât discreditarea tuturor convingerilor ca lipsite de adevăr şi a omului însuşi, ca fiinţă in-diferentă. Practic, se deschide, astfel, uşa larg indiferentismului faţă de adevărul învăluit în taină. Tocmai de aceea, relativismul este calea cea mai sigură spre nihilism, s-a spus.
Confuzia provine dintr-o proastă înţelegere a respectului faţă de om şi, paradoxal, dintr-o concesie făcută, în fond, fanatismului de orice fel. Prin excesul de zel în prevenirea fanatismelor, se cade în fanatismul invers, al respingerii fără socotinţă a respiraţiei neşovăielnice în taina credinţei, care este un mod spiritual al omului de legătură cu cele nevăzute şi mai presus de înţelegere.

September 22, 2011

September 20, 2011

Despre înfruntarea răului

Cum să nu răspunzi cu rău la rău şi totuşi să nu inviţi, prin aparenţa unei slăbiciuni, răul să profite de acest răspuns? În primul rând, e vorba de o atitudine, prin care nu primeşti în spaţiul tău interior răul, ceea ce ar însemna o eclipsă de bine în chiar fiinţa ta. A nu răspunde cu rău la rău nu înseamnă lipsa atitudinii. Această atitudine, însă, nu trebuie să fie o reacţie în faţa răului impregnată de rău. Răul care ţi se face se cade înfruntat ca o încercare şi o exersare spre întărirea stabilităţii tale în bine. Pentru a face răul te lipseşti de bine, sau, cum spune sfântul Maxim Mărturisitorul, de însăşi fiinţa virtuţilor care e Hristos, şi drept aceea cel ce săvârşeşte răul se află într-o stare de sărăcie sufletească vrednică de compătimire. Prima reacţie în faţa unui om ce face răul ar trebui să fie tocmai compătimirea, durerea de inimă pentru un semen afectat de boală. Sigur că în faţa unui om bolnav atitudinea obişnuită e de a-l feri să-şi facă rău sau să facă rău altora sau să vatăme fiinţe şi lucruri, însă fără a proiecta asupra lui răutatea ca şi cum ar fi el însuşi, în deplină cunoştinţă, rău. Se zice că acela care răspunde cu rău la rău preia o parte din memorialul acestui rău, sau chiar îl amplifică. E firesc să încerci să limitezi răul – de aceea justiţia e necesară – însă fără acea proiecţie a răului în tine însuţi ca şi cum ar avea o substanţă în sine. Răul presupune o lipsire sau golire de bine. Sfinţii Părinţi invitau să separi în mintea ta fapta rea de săvârşitorul ei.

Continua redobândire a gândirii Părinţilor

Recomandare: Sinteza neopatristică în secolul al XX-lea (articol semnat de Adrian Agachi în cotidianul Lumina din 18 Septembrie - despre teologia Pr. Georges Florovsky, eroarea distincţiei scolastice patristic/postpatristic şi necesitatea unei continue redobândiri/reintegrări a gândirii Părinţilor).

September 19, 2011

The greatest (no-)show on earth

Apparently some prominent UK humanists are M.I.A. when it comes to debating the renowned Christian philosopher William Lane Craig...

http://youtu.be/0mioJYqRVDE

September 18, 2011

Despre boală

Boala e în general o pacoste, pentru cei mai curajoşi o provocare, pentru încă mai puţini o binecuvântare. Primii de obicei o provoacă, o atrag prin propriul lor mod de viaţă, cei curajoşi o înfruntă ca pe un obstacol, iar ultimii o folosesc ca remediu pentru suflet. Se spune că nu e uşor să stai în preajma unui om bolnav. Compasiunea afişată se consumă repede în faţa unei lupte de uzură cu boala. Afecţiunea noastră, a celor sănătoşi, e pusă la încercare. Iubirea umană, câtă este, se clatină. Avem sentimentul că viaţa merge înainte şi nu putem rămâne la nesfârşit în urmă cu bolnavul. Ne purtăm cu el mai expeditiv, mai tehnic, mai aspru chiar. Încercăm să ne dozăm forţele. În acest punct ne dăm seama că iubirea noastră e extrem de fragilă. Precară chiar. Dau năvală sentimente contradictorii. Un exerciţiu util este să realizezi ce aşteptări are bolnavul. Să simţi ritmul lui, diferit de cel normal, să-l respecţi, punându-te în locul lui. Şi reciproc, dacă eşti tu bolnavul, să te pui în locul celuilalt, să-i înţelegi greutăţile de adaptare. Aşa s-ar putea evita multe adversităţi care fac din boală un iad. În fond, suntem puşi la încercare. Boala este o încercare a unui om sănătos, aş spune, parafrazându-l pe Beethoven, care zicea că bătrâneţea este o încercare prin care trebuie să treacă un tânăr. Ne este, de regulă, foarte greu să săvârşim un „maraton” al binelui.

Despre libertate

„Îi trebuie omului atât de puţin să fie fericit...”, spunea fostul actor Dragoş Pâslaru, acum părintele Valerian de la mânăstirea Pătrunsa. Omul, prin firea sa, însetează după libertate. Nu e, însă, uşor să o atingi. Libertatea poate deveni o fata morgana. În spaţiul între dorinţe şi împlinirea lor condiţionările se pot multiplica la nesfârşit. Îţi poţi dori să ai acces la anumite lucruri, a căror obţinere îţi restrânge drastic câmpul de acţiune şi chiar orizontul libertăţii. Mulţi oameni îşi doresc să aibă mai mulţi bani. Pe măsură ce îi câştigă, nivelul de comoditate creşte, devin dependenţi de cheltuieli şi datorii tot mai mari pentru adecvarea la context şi târziu îşi dau seama că pot gusta tot mai puţin din libertatea la care visau, că suferă, pe undeva, mai degrabă o înrobire, trecând prin stări sufleteşti greu de suportat. Urmărirea febrilă a unei cariere, de asemenea, poate diminua sentimentul de libertate, mai ales dacă ceea ce faci nu te împlineşte sufleteşte. Nici măcar o viaţă lejeră nu îţi asigură libertatea, pentru că poţi să ajungi stăpânit de plictiseală, de sentimentul unei acute sau cronice lipse de sens. Poţi să îţi satisfaci anumite dorinţe şi să devii dependent de satisfacerea lor în măsura în care îţi pierzi libertatea. Cum ar fi alcoolismul, drogurile, desfrânarea, lăcomia etc. După cum spun sfinţii părinţi, patimile îi micşorează omului gradul de libertate. Mai mult, omul din faţa ta riscă să devină, cel puţin în anumite momente, doar un instrument al atingerii anumitor satisfacţii, un parametru în ecuaţia urmăririi unui obiect al dorinţei insaţiabil.

September 13, 2011

Adrian Munteanu. Octava Sângelui

Adrian Munteanu. Octava Sângelui
Recenzie de Florin Caragiu
În: "Trei Poeţi Braşoveni": Adrian Munteanu. Octava Sângelui; Eugen Axinte. Eden-tităţi; Claudiu Mitan. „Ştiinţa şi bucuria secretă” (Paralela 45, 1998), revista "Spaţii Culturale", Nr. 17/ Iulie-August 2011, pp. 74-76.

Braşoveanul Adrian Munteanu se numără între cei mai remarcabili sonetişti ai literaturii noastre. Şerban Foarţă elogia frumuseţea acestor poezii, care îl „consolează de micile mizerii ale cotidianului”, admirând faptul că „maxima virtuozitate nu impietează asupra sentimentului, a emoţiei”. La rândul său, Marin Mincu observă, referindu-se la volumul „Femeie!...” („Minerva”, 2009), faptul că autorul „cultivă ardoarea erotică specifică acelui «dolce stil novo» despre care a vorbit Dante atunci când s-a referit la Guido Guinizzelli”.

My review of David Berlinski's "One, Two, Three: Absolutely Elementary Mathematics" in JACMS



My review of David Berlinski's "One, Two, Three: Absolutely Elementary Mathematics" appeared in the Journal of the Association of Christians in the Mathematical Sciences (September 2011) - click here to read it.

September 12, 2011

Despre familie. Şansa unei întâlniri

O întâlnire e o şansă de a ieşi dintr-o capsulă a înstrăinării. De aceea, e resimţită ca o eliberare. Ca o ieşire în larg spre cucerirea de noi teritorii. Farmecul familiarizării e inegalabil. E resimţit ca o minune. Totul se dilată. Ochiul filtrează selectiv fenomenele, neînregistrând decât ceea ce este plăcut, marcat de erosul învăluitor. Semnificativ e numai ce face atingere cu această intimitate. Elementele negative sunt filtrate sau convertite. Mai devreme sau mai târziu, însă, urmează provocări serioase. Elementele trecute cu vederea, împinse în planul secund, tarele din memorialul genetic, îşi forţează intrarea pe scenă. Explozivităţile ascunse irump. Neconcordanţele, disonanţele, obişnuinţele, preferinţele exclusiviste, deprinderile rele şi stările proaste capătă relief şi provoacă fluctuaţii severe ale erosului. De ce oare multe relaţii care par la primă vedere ideale – poate realmente şi sunt pe moment – se distrug după o vreme? Unul din motive ar fi, după mine, ratarea sensului întâlnirii, care stă în extinderea dragostei sufleteşti, de la sine către persoana iubită şi de aici, sub acoperământul divin, continuată la toţi semenii. O familie care se baricadează afectiv faţă de cei din jur, care se mărgineşte la interesele casei sfârşeşte într-un circuit închis şi o atmosferă irespirabilă. Egoismul în doi e la fel de înfricoşător ca egoismul monist şi pregăteşte o nefericită cantonare în izolare. De aceea, o probă a reuşitei în viaţa de familie este capacitatea de extindere a dragostei sufleteşti către ceilalţi, către străini. Trufia, avariţia, gelozia, invidia etc. pun stavile acestei revărsări altruiste şi comunicative, iar desfrânarea, slava deşartă, lăcomia şi alte patimi o deformează, până la a-i conferi un caracter disolutiv. Drumul de la familie către „ceilalţi” trece printre Scylla şi Charibda.

September 11, 2011

Mai aproape de Enescu

Mai aproape de Enescu
de Florin Caragiu
Revista "Ramuri", Septembrie 2011

Se împlinesc 130 de ani de la naşterea lui Enescu şi ne aflăm în plină desfăşurare a Festivalului internaţional care-i poartă numele. Sunt evenimente de seamă, trăite cu sufletul la gură de toţi cei care continuă să creadă în perenitatea valorilor culturale. Din păcate, gândirea şi personalitatea celui ce a fost compozitorul şi interpretul George Enescu sunt puţin cunoscute publicului larg de la noi. Celor ce l-au receptat îndeaproape, omul Enescu le-a inspirat, prin prezenţa sa şi prin modul său de a fi, ca o personalitate unitară, sentimente ieşite din comun. Cella Delavrancea, bunăoară, remarca faptul că fineţea întregului om se concentrează în ştiinţa şi intuiţia gestului: în felul special de a ţine şi de a mânui arcuşul, de neîntâlnit la alţi interpreţi. Efectul era o muzică aptă să smulgă lacrimi fierbinţi, deşi nu apela deloc la sentimentalism. Cum spunea Bernard Gavoty, amintindu-şi de concertele date de Enescu şi Cortot, maniera în care s-au cântat cele Şase sonate pentru vioară şi pian de Bach a fost pe măsura mesajului acestor compoziţii. Ele nu cer să stârnească emoţia, pentru că sunt mai presus de emoţie. Se adresează acelei părţi din sufletul nostru unde subiectivitatea şi-a atins un fel de fundament al obiectivităţii ei, desfătându-se cu lumea valorilor ultime, a sacrului care nu poate muri, chiar dacă se camuflează în profan (Eliade) În marginile gândirii sale, Karl Popper viza un fapt similar atunci când se referea la ceea ce a fost numit de el „lumea a treia a conştiinţelor obiective de gândire”, care este autonomă, în ciuda faptului că este tot un produs al subiectului uman.

September 9, 2011

Alison Krauss and Yo-Yo Ma playing Stephen Foster's "Slumber my darling"

Yo-Yo Ma and Alison Krauss together with Edgar Meyer and Mark O'Connor playing "Slumber my darling", a song by Stephen Collins Foster (July 4, 1826 – January 13, 1864) the "father of American music" who tragically died at age 37 in poverty - with 38 cents in his pocket and  a scrap of paper that said just that:
"Dear friends and gentle hearts"

http://youtu.be/Xftn_mV7czA
From the album Appalachian Journey

Rugăciunea roditoare: o nouă mănăstire pe Argeş

Cotidianul LUMINA, 7 Septembrie 2011
Silvia Radu, artista care creşte biserici:
„Mi se pare minunat ca pe Argeş să mai fie încă o mănăstire“ (articol de Raluca Brodner). Noua mănăstire este ctitorită de sculptorul Vasile Gorduz (1931-2008) şi soţia sa, artista Silvia Elena Radu. A se vedea şi articolul Marturisiri - Silvia Radu (crestinortodox.ro).

September 8, 2011

O intrebare despre fiintare si constiinta

Un pasaj (intrebare fundamentala - este de fapt "the question") din Edmund Husserl, pe care l-am preluat de pe pagina de FB a lui Florin Caragiu:

Oare aceasta intoarcere a privirii de la fiintare la constiinta este intamplatoare sau este ceruta, in cele din urma, de particularitatea a ceea ce, sub denumirea de fiinta, este permanent cautat ca domeniu al problematicii filosofiei? (sursa imaginii)

September 6, 2011

Invitaţie la „Liniştea din mijlocul vacarmului”

Invitaţie la o ziditoare lectură pe blogul Părintele Ghelasie de la Frăsinei: „Liniştea din mijlocul vacarmului” (interviu cu arhimandritul Hristofor Bucur, realizat de Cristian Curte - publicat în revista „Lumea Monahilor”, nr. 47/2011, pp. 35-46).

September 4, 2011

Roşia Montană - sau ce poate (des-)face o corporaţie dacă plăteşte $12 pe an pentru fiecare român

Din articolul Una este aurul din pământ şi alta cel de la Banca Naţională de Prof. Dr. Mihaela Fîrşirotu (Montreal, Canada) aflu, printre altele, că românilor li se cere să accepte potenţiale efecte distructive asupra mediului, sănătăţii, tradiţiilor şi patrimoniului pentru suma de $12 pe an pentru fiecare...
Tot pe tema Roşia Montană: